ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2936/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 19 august 2008, reclamanta SC P. SA a solicitat anularea parțială a Hotărârii din 25 februarie 2008 dată de Comisia Locală Otopeni pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 și acordarea unor despăgubiri pentru exproprierea terenului de 1.144 mp situat în comuna Otopeni, în cuantum de 275.000 de euro; acordarea unor despăgubiri pentru construcțiile demolate în urma exproprierii, în cuantum de 45.000 de euro și acordarea unor despăgubiri în cuantum de 425.000 de euro pentru pierderile înregistrate de reclamantă ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților stației de distribuire de carburanți.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că a construit stația de carburanți în limitele autorizației de construcție, care a făcut mențiuni despre lărgirea la patru benzi a drumului național Centura București, dar exproprierea a fost demarată pentru o suprafață de teren mai mare decât cea avută inițial în vedere, iar prejudiciul produs reclamantei a fost mai mare decât cel estimat. De asemenea, pentru exproprierea suprafeței de teren de 1.144 mp, Comisia constituită în baza Legii nr. 198/2004 a acordat o despăgubire de 420.168,32 de lei (echivalentul a 114.400 de euro) dar cel mai mare prejudiciu se datorează faptului că exproprierea unei suprafețe de teren atât de mari impune reamenajarea stației de carburant.

Prin sentința civilă nr. 643 din 11 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei, a anulat în parte Hotărârea Comisiei Locale Otopeni din 25 februarie 2008, stabilind valoarea despăgubirii totale datorate de Statul Român la suma de 293.930 de euro din care valoarea terenului este de 1.126.039 de lei (266.266 de euro - 232,75 de euro/mp) iar valoarea construcției demolate ca urmare a exproprierii este de 116.991 de lei (27.664 de euro) conform expertizei de la filele 157 - 158 (dosar fond).

Instanța de fond nu a acordat celelalte despăgubiri solicitate de reclamantă, reținând că în ceea ce privește reamenajarea stației de distribuție de carburanți, cheltuielile cad în sarcina reclamantei, conform dispozițiilor pct. 10 din Autorizația de construire din 2006; că în urma exproprierii nu a fost întrerupt accesul la stația de benzină și nici funcționarea acesteia și că gama de servicii oferite clienților nu a fost diminuată, deoarece reclamanta are posibilitatea de a efectua amenajări necesare pe marginea de proprietate, fără afectarea livrării combustibilului. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de C.N.A.N.D.R. Prin Decizia nr. 161/A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC C.N.A.D.N.R.

SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român reprezentat de SC C.N.A.D.N.R. SA la plata sumei totale de 173.118 de euro (echivalent în lei la data plății) reprezentând despăgubiri totale pentru exproprierea terenului de 1.144 mp, situat în Otopeni, județ Ilfov, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC O.M.V. P.M. SRL împotriva aceleiași sentințe. În motivarea soluției sale, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În fapt, reclamanta a fost afectată printr-o expropriere parțială a unei suprafețe de teren de 1144 mp și prin diminuarea gamei de servicii prin demolarea unei terase restaurant, teren de joacă, fundații și platforme betonate.

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din autorizația de construcție din 2006 (fila 31 dosar fond) - pct. 10 - reclamanta avea cunoștință de posibilitatea exproprierii parțiale pentru modernizarea drumului public în vecinătatea căruia a fost construită stația de carburant. Reclamanta a cumpărat la data de 13 ianuarie 2006 o suprafață de teren de 6.000 mp (din care face parte și terenul expropriat) cu suma de 780.000 de euro (130 de euro/mp) și a fost expropriată, doi ani mai târziu, la data de 28 ianuarie 2008, cu o suprafață de 1.144 mp, pentru care Statul Român a oferit o despăgubire de 114.400 de euro (100 de euro m/p - fila 11 dosar fond).

În baza expertizei efectuată în faza judecării în fond a cauzei experții au stabilit că valoarea terenului expropriat a crescut, de la data cumpărării, la data exproprierii cu 100 de euro/mp aspect care este reflectat și în hotărârea instanței de fond, care a stabilit pentru teren o despăgubire totală, având în vederea valoarea de 232 de euro/mp, pentru terenul de 1.144 mp, expropriat. În faza apelului, experții au ajuns la concluzia unanimă, în urma studierii actelor de vânzare cumpărare a unor terenuri din zona expropriată, că valoarea de piață a terenurilor a fost în anii 2008 - 2009 (data exproprierii) de 126 de euro/mp, iar între anii 2008 - 2011, valoarea de piață a terenului din zonă a scăzut cu circa 40% față de anul 2008 (fila 425 dosar apel) iar la data de 11 iunie 2012 - data efectuării raportului de expertiză, terenul a fost evaluat la 90 de euro/mp.

Având în vedere situația de fapt menționată și dispozițiile legale aplicabile, instanța a stabilit că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate trebuie să aibă valoarea unui teren similar, la data exproprierii, în baza următoarele argumente: Principiul de bază în materia exproprierii este acela că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Acest principiu, cuprins în art. 44 alin. (3) din Constituția României, este preluat de art. 1 din Legea nr. 33/1994, lege la care face trimitere și Legea nr. 198/2004, aplicabilă în prezentul proces.

Având în vedere că, potrivit Legii nr. 33/1994, transferul dreptului de proprietate, din patrimoniul persoanei expropriate în patrimoniul statului are loc, în principiu, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, legiuitorul a prevăzut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, la data întocmirii raportului de expertiză.

Rezultă că, prin reglementarea menționată, legiuitorul a fost consecvent principiului constituțional, stabilind că, transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului se produce, după ce expropriatorul își îndeplinește obligațiile impuse de instanță prin hotărâre (vezi art. 28 din Legea nr. 33/1994) și rezultă implicit că, valoarea terenului este cea stabilită prin expertiză judiciară, efectuată înainte de pronunțarea hotărârii, fiind astfel respectat principiul despăgubirii la valoarea reală a terenului de la data transferului, de vreme ce, transferul dreptului de proprietate se produce - conform Legii nr. 33/1998 - după ce hotărârea judecătorească de expropriere devine definitivă.

Legea nr. 198/2004 a făcut trimitere la dispozițiile menționate din Legea nr. 33/1994 însă, a prevăzut o altă procedură de expropriere, în care, o expertiză de evaluare a terenului este efectuată în faza administrativă a exproprierii, iar limitarea dreptului de dispoziție asupra terenului (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004) cât și transferul dreptului de proprietate asupra terenului (art. 9 din Legea nr. 198/2004) au loc anterior datei la care poate fi sesizată instanța cu o contestație privind cuantumul despăgubirilor. Rezultă că, în contextul propus de Legea nr. 198/1994, despăgubirea oferită de expropriator în faza administrativă poate fi contestată la instanță.

În reglementarea acestei legi, la data la care contestația ajunge în instanță, procesul de expropriere este finalizat (transferul dreptului nu poate fi contestat, ci numai cuantumul despăgubirii) iar prin parcurgerea a mai multor faze procesuale, valoarea terenului stabilită prin expertiză „la data întocmirii raportului de expertiză”, în exprimarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere și Legea nr. 198/2004, este în mod evident mai mare, sau mai mică, în funcție de valoarea de circulație a unui teren similar.

În acest context, art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie interpretat în sensul în care, legiuitorul se referă la expertiza de evaluare a terenului efectuată imediat înainte de data transferului dreptului de proprietate, deoarece la data edictării art. 26 din Legea nr. 33/1994, scopul legiuitorului a fost acela de a acorda o justă și prealabilă despăgubire, în condițiile în care transferul dreptului de proprietate avea loc la data pronunțării hotărârii judecătorești. Prin trimiterea la art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie păstrat scopul și sensul legii și nu păstrată numai sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” fără a observa contextul în care legiuitorul a stabilit că despăgubirea se va calcula în raport de valoarea unui teren similar „la data întocmirii raportului de expertiză”, adică anterior exproprierii, esențială fiind data transferului dreptului de proprietate.

Ceea ce unește toate legile edictate în materia exproprierii este principiul esențial la care am făcut referire, și la care legiuitorul nu a renunțat niciodată deoarece nu ar fi putut (este constituțional !) și nici nu a vrut (a făcut trimitere permanentă la condițiile Legii nr. 33/1996), iar pentru respectarea acestui principiu trebuie observat că, valoarea terenului expropriat este într-adevăr, cea stabilită prin raport de expertiză, dar nu la orice dată este efectuat acest raport, ci la data exproprierii, mai precis la data transferului dreptului de proprietate sau la o dată foarte apropriată de data transferului dreptului de proprietate.

Orice altă valoare, a terenului stabilită la orice altă dată încalcă atât dispozițiile legale, cât și dreptul de proprietate și este lipsită de un criteriu clar și obiectiv în raport de valoarea terenului la data la care persoana expropriată a fost lipsită de dreptul de dispoziție asupra bunului, adică, în mod concret, a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului. Aceeași interpretare a fost oferită și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 984 din 22 noiembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004.

În baza argumentelor menționate, instanța a stabilit despăgubirea datorată de Statul Român, la valoarea care trebuia acordată la data exproprierii, respectiv în anul 2008, având în vedere un preț pe mp de 130 de euro, egal cu cel la care a fost achiziționat terenul de către reclamantă, în anul 2006, deoarece chiar dacă experții susțin că valoarea terenului a fost mai mică de 130 de euro/mp în anul 2008 (respectiv a fost de 126 de euro/mp în 2008) nu numai că această diferență este infimă, față de suma cu care a fost achiziționat metrul pătrat de teren în anul 2006, dar și mai mult decât atât, acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de achiziție a terenului, după doi ani de la dobândirea bunului, răspunde principiului echității, având în vedere și trendul ascendent al prețului terenului în perioada 2006 - 2008 (aspectul fiind de notorietate).

De aceea, instanța, analizând toate înscrisurile depuse la dosar (grile notariale, contracte de vânzare - cumpărare, adrese ale instituțiilor publice) inclusiv expertiza efectuată în faza apelului, apreciază că despăgubirea care trebuia acordată reclamantei în anul 2008, pentru terenul expropriat, trebuia să fie egală cu prețul aceleiași suprafețe de teren cumpărate în anul 2006, și nu mai puțin, astfel cum a stabilit Comisia Locală Otopeni și nici mai mult, astfel cum a stabilit instanța de fond. Despăgubirea pentru terenul expropriat este de 148.720 de euro, la valoarea de 130 euro/mp (1.144 mp x 130 de euro = 148.720 de euro).

Având în vedere că reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare a demolării unor construcții având valoarea de 116.998 de lei (23.398 de euro) sumă stabilită de instanța de fond și necontestată și că pe perioada reamenajării stației de carburant, restaurantul aflat în incinta stației a suferit o pierdere estimată între 3.158 lei și 8.464 lei, (expertiza, fila 184 dosar apel), instanța a apreciat asupra unui prejudiciu estimat la suma de 1.000 de euro, rezultând un total de 148.720 de euro (teren) plus 23.398 de euro (construcții) plus 1.000 de euro (prejudiciu produs prin restrângerea activității) adică suma de 173.118 de euro, prejudiciu total produs reclamantei ca urmare a exproprierii terenului de 1.144 mp, în anul 2008. A mai reținut instanța de apel că Statul Român nu a dovedit că prin modernizarea drumului, terenul rămas neexpropriat a dobândit un plus de valoare, iar afirmațiile ce tind la excluderea acordării unor despăgubiri pentru restrângerea parțială și limitată temporar a activității comerciale a reclamantei vor fi respinse, deoarece experții au stabilit existența unui prejudiciu sub acest aspect, prejudiciu pe deplin previzibil pe parcursul efectuării unor lucrări de amenajare.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat. Deși, instanța de apel a acordat suma de bani stabilită de experți pentru întreruperea temporară a activității unor servicii, această sumă de bani este mai mică decât cea solicitată de apelanta reclamantă și având în vedere că suma totală acordată cu titlu de despăgubiri, reclamantei, a fost diminuată în această fază a procesului, în apelul declarat de partea adversă, cererea de apel a reclamantei nu poate fi primită. Instanța de apel a observat, de asemenea, că pct. 10 din autorizația de construcție din 2006 (fila 31 dosar fond) a fost interpretat corect de către instanța de fond.

Clauza menționată prevede că în cazul modernizării drumului public, demolarea, mutarea (refacerea) sau modificarea lucrărilor autorizate se vor realiza pe cheltuiala beneficiarului autorizației, fără nici o despăgubire, iar clauza a fost acceptată în considerarea și cu deplina cunoaștere a unei eventuale exproprieri. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de reclamanți care, invocând motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici: 1. Prin decizia recurată instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, prevăzut în mod imperativ prin dispozițiile art. 296 C. proc. civ. Dispozițiile legale enunțate au caracter imperativ de ordine publică, nelăsând instanței de apel posibilitatea de a afecta nici procesual nici substanțial poziția părții care a declarat apelul în propria sale de cale de atac.

Contrar principiului non reformatio in pejus și a dispozițiilor imperative ale art. 296 C. proc. civ., instanța de apel, în mod nelegal a pronunțat o decizie prin care agravează situația juridică a apelantelor reclamante SC O.M.V. P. SA și SC O.M.V. P.M. SRL, care în propria cale de atac sunt puse în situația de a pierde și ceea ce câștigaseră în fața instanței de fond. Principiul non reformatio in pejus trebuie să fie respectat în toate situațiile, întrucât legea nu distinge, deci inclusiv în situația în care ambele părți formulează apel, precum în prezenta cauză, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel fiind limitate în astfel de situații. 2. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu a motivat soluția respingerii apelului formulat de reclamantă, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată era obligată să arate motivele de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței, dimpotrivă o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, este nelegaiă și se impune reformarea acesteia. Astfel, prin apelul formulat, reclamanta a invocat următoarele aspecte de fapt și de drept: În mod nelegal, instanța de fond a admis doar în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA (în prezent SC O.M.V.

P. SA) respingând cererea de acordare de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților în perioada de reamenajare a stației. În privința acestui prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților în perioada de reamenajare a stației, expertiza contabilă efectuată în faza apelului și depusă la dosarul cauzei la data de 17 ianuarie 2012 a reținut că beneficiul nerealizat de restaurantul stației SC O.M.V. P. SA urmare a reducerii activității comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a stației de distribuție și de carburanți poate fi de maxim 8.464 lei.

Prin urmare, în speță sunt îndeplinite condițiile privind acordarea integrală a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de exproprierea suprafeței de 1.144 mp de teren aparținând Stației SC O.M.V. SA Tunari către reclamanta titular a acestui drept de creanță SC O.M.V. P.M. SRL, constând în contravaloarea terenului expropriat și prejudiciul nerealizat urmare a reducerii activității comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a stației. Acestea au fost în esență motivele de apel formulate de pârâta SC O.M.V. P. SA, care nu au fost analizate nici măcar sumar de către instanța de apel. Totodată, decizia recurată nu conține motivele pentru care instanța de apel a reținut suma de 1.000 euro cât timp expertiza contabilă a stabilit un prejudiciu între 3.158 lei (valoare minimă) și 8.464 lei (valoarea maximă).

3. Decizia curții de apel a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în speță, fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care se impune modificarea acesteia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si respingerea apelului formulat de pârât. Instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA (în prezent SC O.M.V. P. SA) obligând pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. la plata sumei de 1.243.030 lei, echivalent a 293.930 euro, (reprezentând contravaloarea terenului expropriat -1.126.039 lei și a construcțiilor ce urmează a fi demolate -116.991 lei).

Aceste sume au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză la data de 27 mai 2009 și au fost menținute de către comisia de experți, prin Răspunsul la obiecțiunile formulate de părți din 23 februarie 2010. Atât din raportul de expertiză, cât și din răspunsul la obiecțiunile formulate de părți, rezultă în mod clar că expertul judiciar s-a raportat la valorile de piață corespunzătoare momentului efectuării expertizei. Instanța de fond doar a reținut ca atare aceste sume așa cum au fost stabilite de către comisia de experți la data efectuării raportului de expertiză - respectiv mai 2009, și nicidecum la data pronunțării sentinței apelate aprilie 2010, după cum încearcă să sugereze pârâtul apelant.

Prin urmare sentința instanței de fond nu contravine dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu privire la momentul la care se raportează cuantumul despăgubirilor. În urma efectuării raportului de expertiză, în fața instanței de fond, la data de 27 mai 2009, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., a formulat obiecțiuni prin care a criticat lucrarea cu privire la modalitatea de culegere a datelor despre prețurile efective de vânzare ale unor terenuri similare. Prin răspunsul la obiecțiuni (anexele 1 și 2), semnat și de către expertul desemnat de către pârât, comisia de experți a arătat în detaliu modul în care a fost stabilit prețul de piață al terenului supus exproprierii, propunând ca acest preț să rămână la valoarea din expertiză, respectiv 1.125.039 lei.

Astfel, comisia de experți a luat în calcul valorile de vânzare ale unor terenuri similare (pornind de la valorile ofertă la care s-a aplicat un coeficient mediu de negociere de - 0,5 %) și a precizat că această metodologie de calcul este adoptată de C.E.T. din România „deoarece este de notorietate faptul că birourile notariale nu comunică prețul real de tranzacționare, acestea fiind secrete". Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995, notarii publici au obligația de a păstra secretul profesional cu privire la tranzacțiile care se încheie prin birourile notariale și de a nu comunica copii după actele încheiate decât părților sau succesorilor în drepturi ai acestora.

Însă, prin răspunsul la obiecțiuni, s-a calculat valoarea terenului expropriat si prin Metodologia stabilită prin Hotărârea nr. 211 din 30 august 2006 a C.G.M.B., elaborată în baza Legilor nr. 50/1991, nr. 215/2001, completată prin Legea nr. 286/2006 și s-a ajuns la o valoare aproximativ egală cu cea stabilită prin metoda verificării preturilor de piață, respectiv 228 euro/mp, față de 226 euro /mp (calculat după prima metodă). Dimpotrivă, expertiza efectuată în faza procesuală a apelului la data de 27 septembrie 2012 nu clarifică acele împrejurări de fapt pentru care a fost încuviințată această probă. În primul rând nu are în vedere contracte de vânzare cumpărare asupra unor terenuri similare încheiate în perioada apropiată exproprierii și deci nu constituie un mijloc de probă util, concludent și pertinent pentru soluționarea pricinii.

Nu în ultimul rând, nu există nici un temei legal pentru care ar trebui înlăturată expertiza efectuată în fata instanței de fond, expertiză corectă întocmită cu respectarea dispozițiilor legale în ceea ce privește stabilirea valorii de piață a terenului expropriat.

Prin răspunsul la obiecțiunile formulate de părți față de raportul de expertiză întocmit în faza apelului, experții au precizat faptul că; „în contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar, în aceeași zonă sunt diferențe foarte mari de prețuri pe mp, nu s-au putut folosi preturile din aceste contracte în estimarea valorii terenului expropriat, prin aplicarea indicilor de corecție, pozitivi sau negativi, după caz actualizându-i, având în vedere localizarea terenurilor". În ceea ce privește contractele de vânzare cumpărare prezentate de experți pentru anii 2011 - 2012, acestea nu pot fi luate în considerare, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 9 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 198/2004 modificată prin Legea nr. 184/2008, iar în ceea ce privește contractul de vânzare - cumpărare din 12 iunie 2008 la care se referă experții, acesta are ca obiect două loturi situate în extravilanul localității Otopeni, categoria de folosință arabil, teren neconstruibil.

lipsit de utilități, care nu se încadrează în noțiunea „imobile de același fel" prevăzută de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În același timp, sintagma „experții si instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel" nu trebuie absolutizată, în sensul că „prețul (...)" nu constituie unicul criteriu de evaluare pentru imobilele expropriate, mai ales în acele cazuri în care nu există contracte de vânzare cumpărare având ca obiect imobile de același fel.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație si Justiție într-o speță similară, care în considerentele Deciziei nr. 1802/2012 a reținut că, în lipsa unor astfel de contracte, nimic nu împiedică o evaluare care sa aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau preturile de tranzacționare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de același fel, metoda comparației în raport de diferitele prețuri de tranzacționare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietății, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauza. Susține că aceleași considerente se impuneau cu putere de lucru judecat și în prezenta speță, astfel că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1802/2012 invocată și în fata instanței de apel, prin concluziile scrise depuse la dosar.

Susține că, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identități de părți, obiect și cauză, ci este necesară doar probarea identității între problema de drept soluționată irevocabil si problema dedusă judecății, instanța de judecata fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece in caz contrar s-ar ajunge la încălcarea componentei res Judicata a puterii de lucru judecat. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare si nu pot fi contrazise, deoarece s-ar încalcă principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale si a reducerii încrederii justițiabililor in sistemul judiciar.

Doctrina și practica judiciara sunt unanime in a considera ca puterea de lucru judecat este recunoscuta nu numai dispozitivului, ci si considerentelor, in măsura in care explica dispozitivul si se reflecta în el, acelor considerente în lipsa cărora n-ar fi posibila înțelegerea dispozitivului. Problemele de drept care se impun in prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate în Dosarul nr. 6206/62/2009, soluționat prin Decizia civilă nr. 1802/2012, irevocabila, astfel ca ele se impun cu putere de lucru judecat in prezenta cauza.

Pentru toate aceste motive, Decizia Civilă nr. 161/A din 11 aprilie 2014 este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv a prevederilor potrivit cărora instanța și experții vor tine seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiza, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare si dovezile prezentate de aceștia, nu înseamnă că prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele ar reprezenta criteriul unic și irefragabil de evaluare și nici că ar putea fi ignorate alte criterii legale de evaluare, mai ales în lipsa unor contracte de vânzare cumpărare asupra unor terenuri similare.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamante și respingerea apelului formulat de pârât. Examinând criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Primul motiv de recurs, prin care recurentele au criticat nerespectarea principiului non reformatio in pejus de către instanța de apel, față de împrejurarea că, deși reclamanta a exercitat calea de atac a apelului, instanța a diminuat cuantumul despăgubirilor, este nefondat și nu poate fi primit. Astfel, recunoașterea de către instanța de fond a dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru exproprierea terenului proprietatea sa, rămâne câștigat cauzei, față de limitele motivelor de apel exercitate de părți și de principiul „non reformatio in pejus” - „nereformarea în rău”.

Susținerea recurentelor relativ la nerespectarea de către instanța de apel a acestui principiu față de soluția privind diminuarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvine nu poate fi primită, întrucât dispoziția a fost luată în soluționarea apelului pârâtului, care a formulat critici în acest sens, astfel că nu se poate susține încălcarea principiului non reformatio in pejus. Așa fiind, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate și urmează a fi respinse. 2. În ce privește, însă, criticile din cererea de recurs întemeiate pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a motivat susținerile reclamantei cu privire la prejudiciul pretins ca urmare a reducerii activității comerciale, acestea sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

Astfel, prin apelul exercitat în cauză, reclamanta a solicitat acordarea integrală a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de exproprierea suprafeței de teren de 1.144 mp, constând în contravaloarea terenului expropriat și prejudiciul nerealizat urmare a reducerii activității comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a stației. Deși a respins apelul pârâtei, instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus această soluție, limitându-se a reține că, „Deși instanța de apel a acordat suma de bani stabilită de experți pentru întreruperea temporară a activității unor servicii, această sumă de bani este mai mică decât cea solicitată de apelanta reclamantă și având în vedere că suma totală acordată cu titlul de despăgubiri reclamantei, a fost diminuată în această fază a procesului, în apelul declarat de partea adversă, cererea de apel a reclamantei nu poate fi primită”.

Aceste considerente nu constituie o motivare în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererea apelantei reclamante cu privire la acordarea prejudiciului este sau nu întemeiată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs. Dacă în ce privește criticile reclamantei privind despăgubirile acordate pentru terenul expropriat, se poate considera că instanța de apel a răspuns susținerilor reclamantei în cadrul soluționării apelului pârâtului, în ce privește susținerile privind acordarea prejudiciului nerealizat, instanța nu a arătat care sunt motivele pentru care a respins aceste susțineri.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător. În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Sub acest aspect, obligativitatea motivării hotărârii reprezintă una dintre garanțiile procesuale ale dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția europeană. În același timp, instanța de recurs nu poate suplini motivarea - aceleași aspecte fiind, pe lângă obiecția de nemotivare formulată în principal, reiterate drept critici în recurs - deoarece aceasta ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicțională anterioară, să fie tranșate în mod irevocabil de către instanța de recurs.

În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală și în plus, instanța de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie să dea dezlegare criticilor care au învestit-o. Fără arătarea argumentelor care să susțină soluția din dispozitiv, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. 3. În ce privește. criticile formulate prin cererea de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., relative la nerespectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente: Stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste și echitabile în accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale (art. 44 din Constituție). Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”. „La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, „luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.”. Se constată astfel că textul de lege stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii, compusă din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și momentul stabilirii cuantumului despăgubirii, respectiv „data întocmirii raportului de expertiză”.

Criticile formulate prin cererea de recurs sunt fondate, în măsura în care sunt de natură a susține necesitatea completării în apel a probatoriilor, pentru lămurirea pe deplin a împrejurărilor legate de determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, ca persoană expropriată, în baza Legii nr. 33/1994. Cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată sunt, în primul rând, prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al întocmirii raportului de expertiză în cursul judecății.

Or, instanța de apel a validat cuantumul despăgubirilor pe baza unui raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea terenului la momentul exproprierii, contrar dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Textul de lege prevede cu claritate și fără posibilitate de interpretare care este momentul în raport cu care experții au a calcula și instanțele de judecată au a stabili cuantumul despăgubirii, anume momentul „întocmirii raportului de expertiză”. Acest text de lege, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, nu permite interpretului să stabilească un alt moment în raport cu care să se calculeze valoarea despăgubirilor pentru terenurile expropriate.

Instanța de apel a înlăturat aplicarea acestui text pe motiv că ar contraveni art. 44 alin. (3) din Constituția României. În opinia instanței, despăgubirea ar fi justă numai dacă s-ar ține cont de prețul cu care se vindeau imobile similare la momentul exproprierii, orice alt moment însemnând acceptarea obligării uneia dintre părți la suportarea unui risc pe care nici una dintre ele nu a înțeles să și-l asume, acela al evoluției sau involuției pieței imobiliare și care ar avea drept consecință golirea de conținut a noțiunii legale și constituționale de despăgubire „justă”. Această interpretare a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este eronată, și nu este de natură să respecte nici textul constituțional menționat, care nu îngăduie, pentru determinarea justeții cuantumului despăgubirilor, să se judece în echitate.

Ca atare, cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit prin raportare la momentul arătat în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, indiferent după cum prețul imobilelor la data întocmirii raportului de expertiză este mai mic sau mai mare decât prețul de la data hotărârii de expropriere. Cum reclamanta a înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia a înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceasta trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputându-se accepta calcularea despăgubirii la un alt moment, contrar normei de drept, sub motivul existenței unor fluctuații ale prețurilor de tranzacționare a terenurilor similare celui expropriat pe piața imobiliară.

Având în vedere aceste considerente, urmează a se constata că, prin hotărârea atacată, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, raportul de expertiză judiciară întocmit în faza judecății în apel nesocotind cu evidență dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale menționate, se constată că se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. Prin urmare, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Astfel, urmează ca instanța de apel să dispună efectuarea expertizei, de către comisia de experți constituită în condițiile art. 25 din aceeași lege, urmând ca experții să stabilească despăgubirile cuvenite reclamantei în raport de „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”, preț rezultat din contracte de vânzare cumpărare autentice, încheiate cât mai aproape de acest moment.

Instanța va pune în vedere experților să facă verificări cu privire la prețurile terenurilor, cu caracteristici asemănătoare cu cel în litigiu, ce rezultă din tranzacțiile încheiate în zonă, la agenții imobiliare, notari, publicații de specialitate din zonă, urmând ca pe baza informațiilor primite privind tranzacțiile încheiate în zonă să procedeze la evaluare, luând în considerare prețurile din aceste tranzacții. Numai în măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări vor indica neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experții vor apela la alte comparabile decât prețul de vânzare în determinarea despăgubirilor aferente exproprierii. În această situație, se impune ca expertiza să fie însoțită de un document care să ateste rezultatul negativ al unei asemenea verificări și numai dacă există o astfel de dovadă se va putea accepta evaluarea pe baza ofertelor de vânzare.

De asemenea, cum s-a subliniat mai sus, data despăgubirilor va fi cea a raportului de expertiză, cum prevede expres art. 26 alin. (2), urmând a se stabili și eventualele daune aduse proprietarului prin expropriere. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării, pentru soluționarea unitară a cauzei, instanța, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele SC O.M.V. P.M. SRL și SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 161/A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.