ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 876/2017

Decizia nr. 876/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 643 din 11 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea vizând despăgubirile cuvenite din expropriere formulată de reclamanta SC A. SA București, în contradictoriu cu Statul Român prin B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și în contradictoriu cu Comisia Consiliului Local Otopeni pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 pentru lipsă capacității de folosință.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin CN C. SA și în consecință, a anulat în parte Hotărârea nr. 7 din 25 februarie 2008, în sensul că valoarea despăgubirii aferente terenului expropriat este de 1.126.039 lei și valoarea construcției este de 116.991 lei. A obligat pârâtul Statul Român prin CN C. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor în valoare totală de 1.243.030 lei (1.126.039 + 116.991 lei - echivalent a 293.930 euro) în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

A fost obligat pârâtul Statul Român, prin CN C. SA, la plata sumei de 790 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin B., că este întemeiată față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în care se menționează expres că expropriator este Statul Român - prin CN C. SA. Cu referire la aceeași dispoziție legală, s-a reținut lipsa capacității de folosință a pârâtei Comisia Consiliului Local Otopeni pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Asupra fondului cererii, s-a constatat că reclamanta este proprietara terenului situat în com. Otopeni, jud. Ilfov în baza contractului autentificat din 13 ianuarie 2006, teren achiziționat pentru realizarea stației de distribuție carburanți. Pentru construirea stației, reclamanta a obținut autorizația din 10 octombrie 2006, iar lucrările de construcție s-au desfășurat cu respectarea autorizației de construire.

Prin Hotărârea nr. 7 din 25 februarie 2008 a Comisiei constituite la nivelul Consiliului Local Otopeni pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea terenului în suprafață de 1.144 mp, situat în Otopeni, jud. Ilfov și s-a aprobat acordarea despăgubirii aferente terenului în cuantum de 420.168,32 lei.

Așa cum a rezultat însă din raportul de expertiză efectuat în cauză (coroborat cu răspunsul la obiecțiuni), valoarea despăgubirii aferente terenului expropriat a fost stabilită la suma de 1.126.039 lei, iar cea a construcțiilor de demolat la valoarea de 116.991 lei, sume reținute de instanță ca reprezentând despăgubiri echivalente cu valoarea de piață a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

S-a respins însă pretenția referitoare la despăgubiri pentru reamenajarea stației de distribuție carburanți considerându-se că în cauză sunt aplicabile dispozițiile punctului 10 din Autorizația de construire din 2006, eliberată reclamantei SC A. SA, în care s-a menționat că în ipoteza în care se impune desființarea, mutarea sau modificarea lucrărilor autorizate, beneficiarul construcției este obligat să execute lucrările pe cheltuiala sa, fără nicio despăgubire.

Din concluziile raportului de expertiză s-a reținut că în urma exproprierii nu se întrerupe accesul la stația de benzină și nici funcționarea acesteia, astfel încât nu poate fi vorba de un beneficiu nereaIizat de reclamantă ca urmare a compromiterii stației.

Cu privire la pierderile pretins a fi înregistrate de către reclamantă ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților stației de distribuție carburanți și a pierderilor pretins suferite ca urmare a restricționării accesului la primul post de alimentare cu carburanți al stației, instanța a reținut că, prin executarea autostrăzii nu se va modifica traficul actual și deci nu va fi întrerupt accesul la stație, iar reclamanta va putea executa amenajări pe marginea nouă de proprietate fără afectarea livrării combustibilului, astfel încât nu există diminuare a serviciilor nici la restaurant, nici la locul de joacă pentru copii.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta SC D. SRL și Statul Român prin CN C. SA.

Prin Decizia nr. 161 din 11 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin CN C. SA, schimbată în parte sentința și obligat pârâtul la plata sumei totale de 173.118 de euro reprezentând despăgubiri totale pentru exproprierea terenului de 1.144 mp situat în Otopeni județ Ilfov. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de SC D. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în fapt, reclamanta a fost afectată prin exproprierea parțială a unei suprafețe de teren de 1.144 mp și prin diminuarea gamei de servicii ca urmare a demolării unei terase restaurant, teren de joacă, fundații și platforme betonate. Din autorizația de construcție din 2006 - pct. 10 - a rezultat însă că reclamanta avea cunoștință de posibilitatea exproprierii parțiale pentru modernizarea drumului public în vecinătatea căruia a fost construită stația de carburant.

S-a mai reținut că reclamanta a cumpărat la data de 13 ianuarie 2006 o suprafață de teren de 6000 mp (din care face parte și terenul expropriat) cu suma de 780.000 de euro (130 de euro/mp) fiind expropriată, doi ani mai târziu, la 28 ianuarie 2008, cu o suprafață de 1.144 mp, pentru care Statul Român a oferit o despăgubire de 114.400 de euro (100 de euro/mp).

Conform expertizei efectuate în faza apelului, s-a ajuns la concluzia că valoarea de piață a terenurilor a fost în anii 2008 - 2009 (data exproprierii) de 126 de euro/mp, iar între anii 2008 - 2011, valoarea de piață a terenului din zonă a scăzut cu circa 40% față de anul 2008, iar la data de 11 iunie 2012 (data efectuării raportului de expertiză), terenul a fost evaluat la 90 de euro/mp.

Instanța de apel a apreciat că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate trebuie să aibă valoarea unui teren similar, la data exproprierii, față de dispoz art. 44 alin. (3) din Constituție și de principiul de bază în materia exproprierii, conform căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Ca atare, s-a stabilit despăgubirea pe care o datorează Statul Român, la valoarea care trebuia acordată la data exproprierii, respectiv în anul 2008, având în vedere un preț pe mp de 130 euro, egal cu cel la care a fost achiziționat terenul de către reclamantă, în anul 2006, deoarece chiar dacă experții au susținut că valoarea terenului a fost mai mică de 130 de euro/mp în anul 2008 (respectiv, de 126 de euro/mp în 2008) nu numai că această diferență este infimă, față de suma cu care a fost achiziționat metrul pătrat de teren în anul 2006, dar acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de achiziție a terenului, după doi ani de la dobândirea bunului, răspunde principiului echității, având în vedere și trendul ascendent al prețului terenului în perioada 2006 - 2008.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta SC D. SRL și SC A. SA, admis prin Decizia civilă nr. 2936 din 30 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat soluția din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut, în considerentele deciziei, că este neîntemeiată critica privind nerespectarea principiului non reformatio in pejus de către instanța de apel, față de împrejurarea că, deși reclamanta a exercitat calea de atac a apelului, instanța a diminuat cuantumul despăgubirilor.

Aceasta întrucât dispoziția de diminuare a cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamantelor a fost luată în soluționarea apelului pârâtului, care a formulat critici în acest sens.

S-a constatat însă caracterul fondat al criticilor întemeiate pe pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a motivat susținerile reclamantei cu privire la prejudiciul pretins ca urmare a reducerii activității comerciale a restaurantului în litigiu pe o perioadă de 60 de zile, cât au durat lucrările de reamenajare a stației.

De asemenea, fondată a fost găsită și critica referitoare la nerespectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmând ca la rejudecare, în evaluarea despăgubirilor, experții să țină seama de prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă și, eventual, din oferte de tranzacționare, iar ca moment de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, acesta să fie cel al întocmirii raportului de expertiză în cursul judecății.

Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 207/A din 3 martie 201, prin care a admis ambele apeluri formulate reclamantele SC A. SA, SC D. SRL și de pârâtul Statul Român prin CN C. SA. A schimbat în parte sentința nr. 643 din 11 mai 2010, în sensul că a obligat Statul Român prin CN C. SA la plata sumei de 192.198 euro, echivalentul sumei de 865.268 lei la cursul de 4,5021 lei/euro, contravaloare a terenului expropriat și la plata sumei de 3.590 lei reprezentând beneficiu nerealizat. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței de fond.

S-a reținut, în motivarea soluției cu privire la apelul reclamantelor, că potrivit pct. 10 din Autorizația din 01 august 2006, „în cazul în care prin construirea, modernizarea, modificarea, întreținerea, reparația sau exploatarea drumurilor publice sau prin lucrările și măsurile de siguranță a circulației se impune demolarea, mutarea sau modificarea lucrărilor autorizate a se executa în zona drumurilor, beneficiarul construcției sau instalației autorizate este obligat să execute lucrările în condițiile prevăzute de lege pe cheltuiala sa, fără nicio despăgubire și în termenul fixat de organul care administrează drumul public conform art. 4 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, aprobată prin Legea nr. 82/1998 modificate și completate prin O.G. nr. 79/2001. Potrivit pct. 14 din autorizație, amplasarea obiectivului în zona DNCR 3+100 stânga se va face conform proiectului prezentat și a procesului - verbal încheiat cu SDN București Nord (…). Construcția se va amplasa la o distanță de minim 33,50, față de axa drumului național DNC13”.

Or, din raportul de expertiză a rezultat că respectivele construcții (terasă restaurant, teren de joacă pentru copii, fundația aferentă semnal 16 m înălțime, fundația totemului de prețuri, platformă betonată și borduri spațiu verde) solicitate de SC A. SA sunt situate la o distanță mai mică de 33,5 m față de axa drumului național”.

Față de aceste constatări, înseamnă că operează punctul 10 din Autorizația din 01 august 2006, iar susținerile apelantei privind îndreptățirea la despăgubiri constând în reamenajarea stației sunt nefondate.

A fost găsită însă întemeiată critica referitoare la acordarea de despăgubiri reprezentate de beneficiul nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților în perioada de reamenajare a stației.

Din examinarea raportului de expertiză contabilă s-a reținut că beneficiul mediu anual al restaurantului obținut în anul 2009 a fost de 6.206 lei, față de 2008, când s-a realizat un beneficiu mediu anual de 8.151 lei, astfel încât în anul 2009 beneficiul s-a redus cu suma de 1.945 lei lunar. Cum pretențiile s-au cerut pentru două luni - iulie și august - rezultă că beneficiul nerealizat a fost de 3.790 lei.

Tot potrivit raportului de expertiză contabilă s-a reținut că profitul maxim obținut în anul 2009 a fost de 8.859 lei, aferent lunii februarie 2009, iar media anuală a fost de 6.206 lei și că datorită înregistrărilor denaturate din contabilitate s-au propus un profit minim nerealizat de 3.159 lei și un profit maxim nerealizat de 8.464 lei.

În concluzie, instanța de apel a constatat că beneficiul nerealizat de reclamantă pe cele două luni rezultă din diferența dintre media anuală pe anul 2008 și media anuală pe anul 2009, respectiv 1945 lei x 2 luni = 3.590 lei.

Referitor la apelul declarat de Statul Român prin CN C. SA. s-a constatat caracterul fondat al criticii referitoare la momentul ce trebuie avut în vedere în evaluarea despăgubirilor față de dezlegările date prin Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, conform cărora prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2005, raportat la sintagma „ la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituționale. Această decizie este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Față de neregulile raportului de expertiză întocmit în faza procesuală anterioară, s-a dispus efectuarea unui nou raport, care a stabilit că valoarea terenului expropriat la data transferului dreptului de proprietate este de 192.192 euro, echivalent a 865.268 lei la cursul de 4.5021 lei/euro.

Reținând incidența art. 26 din Legea nr. 33/1994 - în sensul în care s-a stabilit și prin Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, instanța de apel a dispus schimbarea soluției de fond și obligarea pârâtului la plata sumei menționate.

A fost găsită nefondată critica potrivit căreia în cazul exproprierii parțiale, experții propun o eventuală reducere a daunelor dacă partea rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, câtă vreme pârâtul nu a făcut dovezi în acest sens, a creșterii valorii terenului rămas, nepropunând și neadministrând probe pe acest aspect.

A fost apreciată însă întemeiată susținerea potrivit căreia reclamantei nu i se cuvin despăgubiri constând în contravaloarea construcției demolate, câtă vreme din probele administrate a rezultat că reclamanta nu a respectat distanța minimă de 33,5 m de la axul drumului național la construcțiile realizate (motiv pentru care i s-a și respins, de altfel, critica referitoare la îndreptățirea sa la plata unor asemenea despăgubiri).

Împotriva deciziei au declarat recurs SC A. SA și SC D. SRL, care au susținut că soluția instanței de apel este nelegală având în vedere următoarele aspecte:

- În mod nelegal instanța a omis să ia act de transmisiunea cu titlu universal a părții din patrimoniul SC A. SA, aferentă activităților de marketing, către SC D. SRL, nesocotind astfel, dispozițiile art. 251

1

lit. b din Legea nr. 31/1990, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceasta, în contextul în care la 1 octombrie 2010 a avut loc transmisiunea cu titlu universal a părții din patrimoniul SC A. SA, aferentă activităților de marketing către SC D. SRL, ca urmare a desprinderii în interesul societății, în temeiul art. 251

1

lit. b) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, titularul dreptului de creanță constând în despăgubiri datorate de intimatul pârât pentru expropriere fiind ca urmare, SC D. SRL, singura entitate care are legitimare procesuală activă în cauză.

Instanța de apel nu trebuia decât să ia act de această schimbare, însă omițând să se pronunțe asupra acestui aspect, a dat o hotărâre nelegală.

- De asemenea, decizia este nelegală și cu privire la întinderea despăgubirilor respectiv, pentru neacordarea integrală a beneficiului nerealizat ca urmare a diminuării gamei de servicii oferite clienților în perioada de reamenajare a stației, expertiza realizată în cauză reținând că acest beneficiu nerealizat, pe o perioadă de 60 zile, cât au durat lucrările de reamenajare a stației de distribuție și de carburanți, poate fi de maxim 8.464 lei.

Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor trebuie să se țină seama și de daunele aduse proprietarului, luând în considerare dovezile prezentate de acesta.

Neacordând suma maximă a valorii stabilite prin raportul de expertiză, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 33/1994, care se referă la „dreapta și prealabila despăgubire”.

- Soluția este greșită și pentru neacordarea contravalorii construcțiilor demolate, în cuantum de 116.991 lei, în contextul în care prima instanță de fond a acordat această sumă, iar instanța de apel a înlăturat-o, fiind astfel încălcat principiul non reformatio in pejus, consacrat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

- Decizia recurată este nelegală și în ce privește admiterea apelului formulat de pârâtul Statul Român prin CN C. SA.

Astfel, conform raportului de expertiză din 27 mai 2009 și răspunsului la obiecțiuni, rezultă în mod clar că expertul s-a raportat la valorile de piață corespunzătoare momentului efectuării expertizei, prima instanță reținând ca atare și în mod corect valorile reprezentând despăgubirile la data efectuării raportului de expertiză (mai 2009) și nu la data pronunțării sentinței atacate, cum a încercat să sugereze pârâtul.

De aceea, hotărârea de primă instanță nu contravenea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu privire la momentul la care se raportează cuantumul despăgubirilor, în același sens pronunțându-se și Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, invocată la rejudecare.

Rezultă că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, adică la 14 aprilie 2008.

Și această critică a fost încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea conform căreia instanța de apel a omis să ia act de transmisiunea părții de patrimoniu (incluzând și imobilul în litigiu, cu drepturile de creanță aferente trecerii lui forțate în proprietatea statului) între cele două societăți - SC A. SA și SC D. SRL - care ar justifica legitimare în proces doar acestei din urmă societăți, nu îmbracă propriu-zis forma unei critici de nelegalitate, ci doar de precizare a cadrului procesual activ.

Aceasta, în contextul în care, deși s-a invocat acea transmisiune de patrimoniu - care a avut loc de la SC A. SA către SC D. SRL, la 29 septembrie 2010 - ulterior acestui moment ambele părți au acționat într-un litisconsorțiu procesual, exercitând împreună apelul împotriva sentinței de primă instanță, recursul împotriva primei decizii din apel (pronunțate la 11 aprilie 2016), ca și prezentul recurs.

Fără să solicite instanțelor anterioare lămurirea cadrului procesual, cele două societăți au contribuit, prin inconsecvența atitudinii lor procesuale la perpetuarea incoerenței în ce privește partea reclamantă îndreptățită la a pretinde și obține despăgubirile cuvenite din expropriere.

De aceea, aspectul invocat nu este unul care să vizeze legalitatea deciziei din apel - care dezlegând raportul juridic de drept material nu a avut a se pronunța, în absența unei învestiri, asupra unei transmisiuni cu titlu particular a dreptului de creanță invocat - ci de precizare a cadrului procesual activ.

Din acest punct de vedere, verificând cele sesizate, Înalta Curte a constatat - conform dezbaterilor consemnate în practicaua prezentei decizii - că într-adevăr, legitimarea procesuală activă este justificată de SC D. SRL, față de transmisiunea din patrimoniul SC A. SA, care a avut loc conform Protocolului de transfer de bunuri imobile autentificat la 29 septembrie 2010 (Anexa 26, poz. 10) care a definitivat Proiectul de desprindere de activitate din 14 mai 2010, ce a vizat și imobilul în litigiu, obiect al exproprierii parțiale, inclusiv drepturile și obligațiile asupra acestora (deci, inclusiv dreptul de creanță având ca obiect despăgubiri din expropriere).

Consecința acestei constatări este cea a clarificării cadrului procesual activ și recunoașterii calității de recurentă-reclamantă doar în persoana SC D. SRL, iar nu a nelegalității deciziei din apel, care nu a negat și nici nu a confirmat calitatea de titular exclusiv al dreptului de creanță al vreuneia din cele două societăți, ci s-a pronunțat în limitele învestirii sale (fiind sesizată cu apelul celor două societății în calitate de reclamante, niciuna dintre ele neprevalându-se de Protocolul menționat anterior, apt să le modifice legitimarea procesuală).

- Are caracter nefondat critica referitoare la neacordarea beneficiului nerealizat în integralitatea lui (în cuantum de 8.464 lei, conform raportului de expertiză), cu susținerea că în felul acesta s-ar fi nesocotit dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum și ale art. 1 din aceeași lege, referitoare la prejudiciul cuvenit din expropriere, ca și la dreapta și prealabila despăgubire.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că ar fi fost nesocotite aceste dispoziții legale sub motiv că instanța nu s-a oprit la cuantumul maxim avansat de expert ca reprezentând beneficii nerealizate, fără să combată însă considerentele deciziei din apel care justifică de ce nu a fost validat un profit maxim nerealizat de 8.464 lei (cum pretinde recurenta că i s-ar datora).

Pe acest aspect, constatând, potrivit raportului de expertiză, că beneficiul mediu anual al restaurantului obținut în anul 2009 a fost de 6.206 lei, față de anul 2008, când s-a realizat un beneficiu mediu anual de 8.151. lei, s-a concluzionat că a avut loc o reducere a beneficiului cu suma de 1.945 lei. De aceea, s-a procedat la realizarea diferenței dintre media anuală pe 2008 și media anuală pe 2009 (1.945 x 2 luni = 3.590 lei).

Fără să combată acest raționament al instanței, recurenta pretinde că ar fi fost nesocotite dispozițiile legale referitoare la acordarea prejudiciului din expropriere, precum și la dreapta și prealabilă despăgubire, doar sub motiv că nu i-a fost acordat cuantumul maxim pretins cu acest titlu.

Or, reparația care trebuie asigurată ca urmare a exproprierii este una care trebuie să pună pe proprietarul deposedat în situația în care nu ar fi avut loc lipsirea forțată de bunul său, deci să asigure o echivalență valorică a despăgubirilor cu ceea ce ar fi obținut în continuare dacă bunul nu i-ar fi ieșit din patrimoniu.

De aceea, oferind un calcul al beneficiului nerealizat care a luat în considerare un profit maxim și unul minim, cu medii anule și diferența rezultate între acestea, instanța de apel a justificat, conform considerentelor deciziei, de ce se cuvine o anumită sumă cu acest titlu.

Susținând doar că i s-ar fi cuvenit profitul maxim, recurenta nu combate, așa cum s-a arătat, în niciun fel considerentele deciziei, fiind într-o eronată înțelegere a sintagmelor de „dreaptă și prealabilă despăgubire” și „daune aduse proprietarului”, care nu sunt subsumabile instituției îmbogățirii fără justă cauză.

- De asemenea, este nefondată critica referitoare la neacordarea contravalorii construcțiilor demolate, sub motiv că în felul acesta s-ar fi încălcat principiul non reformatio in pejus și dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., în condițiile în care prin sentința tribunalului se recunoscuse acest drept de creanță.

În realitate, această modificare a soluției de primă instanță nu a avut loc în cadrul admiterii apelului reclamantei, ci ca urmare a analizei apelului părții adverse.

În acest sens, s-a reținut că este întemeiată critica pârâtului referitoare la lipsa de fundament a pretenției reclamantei vizând acordarea, cu titlu de despăgubiri, și a contravalorii construcției demolate întrucât a rezultat că aceasta nu respectase limitele autorizației referitoare la distanța minimă de 33,5 m de la axul drumului național la construcțiile realizate (în condițiile respectării autorizației, nu ar fi fost compromisă investiția).

Așadar, schimbarea sentinței de primă instanță care recunoscuse un drept de creanță al reclamantei și cu privire la contravaloarea construcției demolate, realizându-se ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de cealaltă parte, nu se pune problema nesocotirii principiului non reformatio in pejus de care se prevalează recurenții.

- Lipsit de fundament susține recurenta-reclamantă și că decizia din apel ar fi nesocotit momentul legal raportat la care trebuia să se procedeze la evaluarea despăgubirilor.

Pe acest aspect, se susține în mod contradictoriu pe de o parte, că sentința de primă instanță se raportase în mod corect la valorile de piață corespunzătoare momentului efectuării expertizei (27 mai 2009) și pe de altă parte, că valoarea bunului de expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului (17 aprilie 2008).

Or, în speță, având de tranșat această chestiune de drept, instanța de apel a dat în mod corect eficiență statuărilor general obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, care au stabilit neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 referitoare la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, urmând ca determinarea despăgubirilor să se facă la data transferului dreptului de proprietate (întrucât despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză nu este „dreaptă”, nu are un caracter just, deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate).

De aceea, critica recurentei care susține în același timp, că în mod corect procedase prima instanță care folosise, ca moment de evaluare, data întocmirii raportului de expertiză și totodată, că trebuie avută în vedere data transferului dreptului de proprietate este deopotrivă incoerentă și (pe aspectul din urmă, referitor la necesitatea reperului temporal al transferului dreptului de proprietate) fără corespondență în considerentele deciziei din apel care validează tocmai un asemenea criteriu.

Față de toate aceste argumente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 207/A din 3 martie 2017 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2017.