ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1654/30/2012, formulată de revizuienta SC R. SRL în contradictoriu cu intimata S.N.R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA s-a solicitat în conformitate cu art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea sentinței civile nr. 11610 din 25 septembrie 2008 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 81/R/2012, în sensul anulării acesteia ca fiind contrară sentinței civile nr. 126/2007 pronunțată de Tribunalul Timiș rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 172/2010. În motivarea cererii de revizuire se arată că, prin sentința civilă nr. 126/2007 irevocabilă, pronunțată în dosarul cu nr. 5695/2005 al Tribunalului Timiș s-a statuat faptul că ulterior datei de 19 iunie 2003, intimata nu mai poate solicita plata chiriei în temeiul contractului de închiriere ce a existat între părți.

Revizuenta a mai învederat că ulterior pronunțării acestei hotărâri, prin sentința civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 81/R/2012 s-a statuat faptul că și ulterior datei de 19 iunie 2003, partea adversă SN R. SA poate solicita plata chiriei lunare. Susținând că cele două hotărâri sunt potrivnice, revizuenta a invocat art. 322 C. proc. civ., conform căruia „revizuirea se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane”.

Inițial, în fața Tribunalului Timiș, intimata nu a depus întâmpinare iar prin decizia civilă nr. 526 din 19 iunie 2012 dată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 1654/30/2012, s-a admis excepția de necompetența materială a instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei având ca obiect cererea de revizuire formulate de SC R. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 11357/325/2008 de către Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimata SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA, în favoarea înaltei Curți de Casație si Justiție. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la termenul din 12 iunie 2012, părțile au invocat excepția de necompetența materială a instanței sesizate, excepție pe care tribunalul a considerat-o întemeiată.

în sprijinul temeiniciei excepției, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 126/2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 5695/2005 s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA împotriva pârâtei SC R. SRL.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 172/2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. 978.2/59/2007, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis apelul reclamantei și urmare a schimbării hotărârii primei instanțe, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantei suma de 11.702 lei cu titlu de pretenții și penalități de întârziere calculate pentru perioada 11 iunie 2002-01 ianuarie 2003, fiind obligată pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantei și suma de 37.114 lei pretenții și 37.114 lei, penalități de întârziere calculate pentru perioada 01 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. De asemenea, prin aceeași decizie a fost obligată pârâta SC R. SRL să plătească reclamantei suma de 890 DOLARI S.U.A.

contravaloarea folosinței mansardei. Tribunalul a mai constatat că printr-o altă hotărâre judecătorească sentința civilă nr. 11610/2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA și a fost obligată pârâta la plata sumei de 61.651,12 lei contravaloare chirie și penalități de întârziere, hotărâre rămasă irevocabilă deoarece prin decizia civilă nr. 81/R/2012 pronunțată de Tribunalul Timiș s-au respins recursurile declarate împotriva acesteia. Invocând art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., tribunalul a statuat că revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate însă, în cazul în care revizuirea se cere pentru acest motiv, conform art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice iar când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite, instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței care a dat prima hotărâre.

Având în vedere aceste dispoziții procedurale și ținând cont de faptul că una dintre hotărâri și anume decizia civilă nr. 172/2010 pronunțată în dosarul nr. 978.2/59/2007 a fost pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara, iar cealaltă și anume 11610/2008 a fost pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului, tribunalul a apreciat că instanța mai mare în grad față de Curtea de Apel Timișoara este Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care a admis excepția de necompetență și în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea de revizuire a ajuns să fie înregistrată pe rolul instanței supreme la secția a ll-a civilă, la data de 4 iulie 2012. Prin încheierea nr. 269 din 29 ianuarie 2013, pronunțată în dosar nr. 1654/30/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și trimiterea ei spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut, în urma interpelării revizuentei că cererea de revizuire vizează contrarietatea dintre două sentințe, respectiv: sentința civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara și respectiv sentința civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, instanța mai mare în grad față de instanțele ce au pronunțat hotărârile potrivnice ce au determinat promovarea cererii de revizuire este Curtea de Apel Timișoara, motiv pentru care a trimis cererea de revizuire spre competentă soluționare acestei instanțe. Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub același nr. de dosar 1654/30/2012, inițial la un complet de recurs, iar ulterior, în raport de argumentele și considerentele expuse în încheierea de ședință din 13 iunie 2013, la un complet de primă instanță alcătuit dintr-un singur judecător. Fată de motivele de revizuire invocate de către revizuentă, intimata nu a depus întâmpinare, dar a solicitat oral, cu ocazia dezbaterii pe fond a pricinii respingerea cererii de revizuire, invocând și excepția de tardivitate a formulării acesteia, pentru nerespectarea termenului de o lună prevăzut de lege.

Prin sentința civilă nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL Timișoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara și a sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, având ca obiect pretenții.

Pentru a pronunța această sentință, procedând la examinarea cererii de revizuire, ținând cont de obiectul cererii așa cum a fost el elucidat de către instanța supremă, prin luarea în considerare a precizărilor făcute de revizuenta în fața sa, Curtea de Apel a constatat că revizuenta încriminează ca fiind potrivnice dispozițiile cuprinse în două hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, respectiv: sentința civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara și respectiv sentința civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr. 11357/325/2008, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SN R. SA prin Sucursala Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Timișoara, fiind obligată pârâta la plata sumei de 61.651,12 lei către reclamantă, din care 30.825,56 lei reprezintă contravaloare chirie, iar 30.825,56 lei reprezintă penalități de întârziere. Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Timișoara a avut în vedere contractul de închiriere nr. 66/5024 din 05 iulie 1995, încheiat de părți prin care acestea au convenit cu privire la închirierea de către reclamantă a spațiului situat în Calea Aradului, în suprafață totală de 285 mp, în favoarea pârâtei.

În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri, Judecătoria Timișoara a reținut că în executarea contractului pârâta a emis facturile fiscale seria TMXJZ nr. 1515089 din 31 martie 2005 în valoare de 7.591,14 lei, seria TMXJZ nr. 1515238 din 30 aprilie 2005 în valoare de 7.481,85 lei, seria TMXJZ nr. 4120123 din 31 mai 2005 în valoare de 7.745,70 lei, seria TMXJZ nr. 4120288 din 30 iunie 2005 în valoare de 8.006,87 lei, neachitate de către pârâtă.

Apreciind că excepția de prescripție nu poate fi primită câtă vreme, față de pârâta SC R. SRL s-a deschis procedura insolvenței în cursul termenului de prescripție, care a avut ca efect suspendarea cursului prescripției în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în perioada 21 februarie 2008 - 05 iunie 2008, Judecătoria Timișoara a reținut că facturile emise în baza contractului însușit de ambele părți și că neaplicarea ștampilei pârâtei pe factură nu are relevanță, atâta vreme cât pârâta nu a susținut că nu ar fi folosit spațiul închiriat.

Cât privește penalitățile de întârziere pretinse de către reclamantă, în cuantum de 52.515,37 lei, judecătoria a constatat că aceste penalități rezidă din facturi fiscale emise în perioada 31 martie 2005 - 30 iunie 2005, deci după apariția Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care la art. 4 alin. (3) prevede că totalul penalităților pentru întârziere în decontare, nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. în lipsa unei prevederi contractuale derogatorii exprese, judecătoria a apreciat că acest petit este întemeiat doar în parte, astfel că a obligat pârâta la plata sumei de 30.825,56 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs SN R. SA, sucursala Timișoara și SC R. SRL Timișoara, ambele soluționate prin decizia civilă nr. 81/ R din 2 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a ll-a civilă, în dosar nr. 11.357/325/2008. Prin această decizie, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate. Cu privire la aspectele ce interesează prezenta cauză, instanța de recurs a statuat că susținerile recurentei privind lipsa vreunui temei în ce privește obligația de plată a chiriei după data de 16 noiembrie 2004 este nefondată. în legătură cu acest aspect, tribunalul a subliniat că deși S.C.

R. SRL a obținut o hotărâre judecătorească prin care partea adversă a fost obligată să îi vândă spațiul ocupat în temeiul contractului de închiriere și chiar dacă a achitat la data de 16 noiembrie 2004 prețul, aceasta nu a făcut dovada că a devenit proprietarul bunului în condițiile în care hotărârea judecătorească de care se prevalează a dispus doar încheierea vânzării, fără a ține loc însă de act translativ de proprietate. Din cele expuse mai sus, Curtea de Apel a reținut că în lumina acestor hotărâri judecătorești, raporturile contractuale de închiriere dintre părți au supraviețuit datei de 19 iunie 2003, indicată de revizuentă, acesta fiind motivul pentru care pretențiile reclamantei privind plata chiriei până în anul 2005 inclusiv au fost admise de prima instanță și confirmate de către instanța de recurs.

Prin sentința civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 5695/2005, s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SN R. SA – D.R. Timișoara, împotriva pârâtei SC R. SRL Timișoara. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei nu este întemeiată sub aspect probatoriu, pentru contravaloare chirii și echivalentul folosinței, aferente perioadei de până la 19 iunie 2003, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 1531/R în dosar 4033/C/2002 al Curții de Apel Timișoara, iar ulterior acestei date, ca o consecință a dispozitivului acestei hotărâri, acțiunea este inadmisibilă, pentru toate capetele de cerere.

în concret, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 1531/ R din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, în dosar 4033/C/2002, pârâta din acel dosar, SN R. SA, a fost obligată să încheie cu reclamanta SC R. SA Timișoara contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat în municipiul Timișoara, Calea Aradului, jud. Timiș la preț negociat, pornind de la prețul stabilit prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză în sumă de 426.601.056 lei, și că, în considerarea acestei decizii, pârâta a consemnat la CEC suma respectivă, astfel cum rezultă din procesul - verbal de conciliere directă încheiat între părți la data de 18 aprilie 2005, situație de fapt necontestată de reclamantă.

Evaluând efectele pe care Ie-a produs această hotărâre judecătorească, tribunalul a statuat că primul efect al acestei decizii este acela că imobilul din litigiu nu mai este liber de sarcini, chiar dacă nu în sensul strict al termenului (ipotecă, privilegiu), fiind grevat de obligația proprietarului de a-l vinde pârâtei, în condițiile stabilite irevocabil prin decizia sus menționată, obligație care apare ca un accesoriu al dreptului de proprietate al reclamantei, ca o adevărată sarcină reală ce incumbă titularului, îmbrăcând caracteristicile obligațiilor propter rem, întrucât izvorul acesteia îl constituie atât Legea nr. 133/1999, pe care s-a întemeiat în drept decizia civilă 1531 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, cât și însăși hotărârea judecătorească.

În aceeași ordine de idei, tribunalul a mai apreciat că după pronunțarea acestei decizii, admiterea unei acțiuni în pretenții sau evacuare ar conduce la anularea efectelor hotărârii, creând premisele tergiversării pe timp nelimitat a tratativelor privind negocierea prețului vânzării, reclamanta nemaiavând niciun interes să încheie contractul, întrucât percepe chirii, iar, în final, la prescrierea executării obligației de a face. Tribunalul a mai constatat că din procesul - verbal de negociere a prețului încheiat la data de 25 septembrie 2003 și înregistrat sub nr. 305/9257 din 25 septembrie 2003 rezultă că pârâta SC R. SRL a solicitat și cumpărarea terenului aferent clădirii, oferind pentru acesta un preț mai mare cu 25 % decât prețul/mp cu care s-a vândut terenul din vecinătate către SC l.G.

SRL, reținând pe de altă parte că din procesele - verbale de negociere a prețului antemenționate nu rezultă că s-au purtat tratative între părți și pentru vânzarea terenurilor aferente construcțiilor, pentru care pârâta a oferit cu 25 % mai mult/mp, în raport cu prețurile practicate în zonă. Prin urmare, văzând și poziția reclamantei, anterior pronunțării deciziei civile nr. 1531/2003 a Curții de Apel Timișoara de a nu răspunde cererii formulată de către pârâtă pentru cumpărarea imobilului, tribunalul a concluzionat că formularea unei cereri în pretenții și evacuare tinde să anuleze efectele deciziei civile nr. 1531/2003 prin care aceasta a fost obligată să vândă imobilul și, în consecință, să împiedice înfăptuirea actului de justiție în executarea acestei hotărâri, astfel că, începând cu data de 19 iunie 2003 acțiunea se reține a fi inadmisibilă.

în considerarea acestor argumente, tribunalul a conchis că o consecință a admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii este lipsa oricui temei de solicitare a chiriei pentru perioada de timp ulterioară datei de 19 iunie 2003. În considerentele aceleași hotărâri sunt detaliate pe larg motivele pentru care tribunalul a apreciat neîntemeiată și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata chiriei pentru perioada anterioară datei de 19 iunie 2003, însă aceste aspecte, neinteresând prezenta cauză, nu vor fi expuse în prezenta decizie.

Împotriva sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat apel reclamanta SN R. SA, sucursala Timișoara, apel care s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă și care a fost soluționat inițial prin decizia civilă nr. 179/ A din 6 octombrie 2008. Prin această decizie, apelul a fost admis iar soluția primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei, pârâta fiind obligată să plătească acesteia suma de 37.114 lei cu titlu de debit, suma de 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 890 DOLARI S.U.A.

Această decizie a fost atacată cu recurs atât de către reclamantă cât și de către pârâtă iar recursurile au fost admise prin decizia civilă nr. 3168 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 978/59/2007, prin care decizia dată în apel a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleași instanțe de apel, motivul principal al casării fiind cel al încălcării principiului contradictorialității deoarece instanța de apel a valorificat pentru o parte din pretențiile deduse judecății excepția de prescripție neinvocată prin motivele de apel și nepusă în discuția contradictorie a părților.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 978.2/59/2007, iar apelul declarat de reclamantă a primit o nouă soluționare prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010, pronunțată în acest dosar, prin care a fost admis apelul reclamantei iar sentința atacată a fost schimbată în parte în sensul că pârâta SC R. SRL a fost obligată să plătească reclamantei: - suma de 11.702 lei cu titlu de pretenții și penalități de întârziere, calculate pe perioada 1 iunie 2002 - 1 ianuarie 2003; - sumele de 37.114 lei cu titlu de pretenții și 37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. - suma de 890 DOLARI S.U.A. reprezentând contravaloarea folosinței mansardei.

Prin aceeași decizie a fost menținută sentința primei instanțe în ce privește soluția de respingere a cererii de evacuare și în ce privește pretențiile formulate de reclamantă aferentă perioadei 30 septembrie 2001 - 1 iunie 2002, cu privire la care s-a apreciat că a intervenit prescripția. În motivarea acestei decizii nu sunt expuse argumente sau referiri ale instanței de apel referitoare la admisibilitatea și temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă aferente perioadei de timp scursă după data de 19 iunie 2003, însă din ansamblul considerentelor instanței de apel, rezultă concluzia neechivocă a acesteia că pârâta SC R. SRL a datorat reclamantei chiria aferentă perioadei 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. Curtea a reținut totuși în motivarea sa inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, fundamentată tocmai pe decizia nr. 1531/R/2003 a Curții de Apel Timișoara prin care reclamanta a fost obligată să vândă pârâtei SC R. SRL spațiul închiriat anterior.

Ulterior, în urma cererii de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțată în apel, formulată de către pârâta SC R. SRL, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat încheierea din 3 mai 2011, prin care a stabilit că perioada pentru care au fost recunoscute pretențiile reclamantei a fost 1 ianuarie 2003 - 19 iunie 2003, iar nu perioada greșit indicată în dispozitivul deciziei 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. În motivarea încheierii, instanța de apel s-a raportat la concluziile raportului de expertiză și la considerentele deciziei pronunțată în apel (nr. 170/2010), subliniind că în cuprinsul acestei decizii s-ar fi constatat că, în mod corect prima instanță ar fi reținut caracterul fondat al excepției de inadmisibilitate a acțiunii în evacuare, după data de 19 iunie 2003, data pronunțării deciziei nr. 1531/R/2003 a Curții de Apel Timișoara.

împotriva acestei din urmă decizii nr. 172 din 19 octombrie 2010 pronunțată în apel au formulat recurs ambele părți litigante. Prin decizia civilă nr. 103 din 19 ianuarie 2012, pronunțată în dosar nr. 5231/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ambele recursuri declarate în cauză ca nefondate. în ceea ce privește recursul declarat de către pârâta SC R. SRL, instanța supremă a statuat că atâta vreme cât critica formulată prin motivul de recurs a fost lămurită de către curtea de apel prin încheierea de lămurire a dispozitivului, motivul de recurs nu mai subzistă. Aceasta fiind starea de fapt anterioară formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat că potrivit art. 322 alin. (7) C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere și atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. În acest caz, termenul de revizuire este de o lună și, potrivit art. 324 alin. (1) C. proc. civ., el se va socoti de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare. În cazul de față, Curtea a constatat că cererea de revizuire, chiar nemotivată decât la data de 22 mai 2012, a fost promovată pe rolul instanțelor (Tribunalul Timiș), la data de 6 martie 2012, așa cum rezultă din data certă aplicată pe cerere la registratura tribunalului.

De asemenea, s-a mai constatat că: - sentința civilă nr. 126/2007 a Tribunalului Timiș a fost modificată și s-a definitivat în parte prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, lămurită ulterior prin încheierea din data de 3 mai 2011. - sentința civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara a fost definitivă de la pronunțare, în condițiile art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În cauza de față nu este supusă examinării contrarietatea dintre două hotărâri judecătorești dintre care una să fie pronunțată de o instanță de recurs, pentru a fi incidente dispozițiile finale ale art. 324 alin. (1) C. proc.

civ., privind curgerea termenului de exercitare a revizuirii de la data pronunțării deciziei în recurs, ci despre contrarietatea dispozițiilor cuprinse în două sentințe dintre care una a fost definitivă de la pronunțare (25 septembrie 2008) iar cealaltă s-a definitivat cel mai târziu la data de 3 mai 2011, odată cu lămurirea dispozitivului deciziei dată în apel prin care sentința civilă nr. 126/2007 a Tribunalului Timiș a fost schimbată în parte, dobândind caracter definitiv cu privire la dispozițiile care au fost păstrate de către instanța de apel. Or, din această perspectivă, constatând că încheierea de lămurire a deciziei nr. 172/2010 dată în apel, a fost comunicată revizuentei la data de 27 mai 2011, Curtea a observat că termenul de o lună pentru exercitarea cererii de revizuire s-a împlinit cel mai târziu la data de 27 iunie 2011, astfel că excepția de tardivitate a cererii de revizuire formulată abia la data de 6 martie 2012, a fost considerată fondată.

S-a considerat irelevant faptul că până la data de 2 martie 2012 sentința civilă nr. 11610/325/2008 s-a aflat în curs de examinare în recursul declarat de către ambele părți litigante, în condițiile în care sentința civilă cu pricina era definitivă de la data pronunțării ei, iar aspectul privind contrarietatea de dispoziții din cele două hotărâri apreciate a fi potrivnice, nu a fost susținut în fața instanței de recurs deși era cunoscut de către revizuentă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt imperative privind durata termenului de exercitare a revizuirii și momentul în care acesta începe să curgă, fiind cât se poate de clar că acest termen curge de la data comunicării hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită.

Constatând că cererea de revizuire a fost formulată cu depășirea termenului de o lună socotit de la comunicarea hotărârilor definitive potrivnice a căror revizuire s-a solicitat în prezenta cauză, Curtea a apreciat asupra caracterului fondat al excepției de tardivitate a cererii, motiv pentru care, a respins ca fiind tardivă formulată cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL Timișoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1116 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara și a sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, având ca obiect pretenții. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs revizuenta SC R. SRL Timișoara care a invocat dispozițiile art. art. 299 – art. 316 C. proc.

civ., coroborat cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., solicitând: în principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de revizuire așa cum a fost ea formulată. Recurenta a susținut că hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală. S-a învederat că instanța de judecată în mod greșit a stabilit faptul ca termenul pentru exercitarea revizuirii curge, cel târziu, din data de 27 mai 2011 când a fost comunicată soluția în cererea pentru lămurire a dispozitivului în dosarul cu nr. 978.2/59/2007, și nu de la data de 02 martie 2012, data la care s-a pronunțat soluția în dosarul cu nr. 11357/325/2008.

Potrivit prevederilor art. 324, termenul de revizuire este de o luna și se va socoti, de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanța de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare. În opinia recurentei, termenul pentru formularea cererii de revizuire curge de la data de 02 martie 2012, dată la care instanța de recurs, cu evocarea fondului, a pronunțat soluția în dosarul cu nr. 11357/325/2008. În susținerea faptului că termenul de revizuire curge de la această dată, în opinia recurentei, stă și faptul că la termenul de judecată din data de 14 aprilie 2009, instanța de judecată investită cu soluționarea dosarului cu nr. 11357/325/2008 a dispus suspendarea acestui dosar, tocmai pentru a se soluționa în mod irevocabil dosarul cu nr. 978.2/59/2007.

Atât cererea de suspendare cât și încheierea prin care s-a dispus suspendarea acestui dosar au avut în vedere faptul că soluția pronunțată în dosarul cu nr. 978.2/59/2007 are strânsă legătură cu soluția care se impunea a fi pronunțată în dosarul nr. 11357/59/2007. Recurenta consideră că, în mod greșit constată instanța de judecată faptul că societatea nu a uzat de contrarietatea de hotărâri și nu a menționat asta în dosarul cu nr. 11357/59/2008 atâta timp cât acest dosar a fost suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. S-a mai precizat că în dosarul cu nr. 11357/325/2008 recursul declarat a fost exercitat ca fiind o cale ordinară de atac și nu una extraordinară, urmând a fi soluționată astfel cu precădere.

Recurenta consideră că instanța de judecată stabilește în mod greșit cronologia, arătând faptul că, cea de-a doua hotărâre, care ar fi potrivnică este cea pronunțată în dosarul cu nr. 978.2/59/2007 și nu cea pronunțată în dosarul cu nr. 11357/325/2008. Ori, așa cum a menționat în cererea de revizuire, hotărârea pronunțată în dosarul cu nr. 11357/325/2008 este cea a cărei revizuire și respectiv anulare se solicită în acest dosar, astfel că instanța de judecată a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații. Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate de către recurentă, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Revizuienta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. (existența unor hotărâri definitive potrivnice). Hotărârile contradictorii în opinia revizuientei au fost: sentința nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5695/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara (cu dispozitivul lămurit prin încheierea nr. CC din 03 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara) și irevocabilă la data de 19 ianuarie 2012 (data soluționării recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 5231/1/2011) și sentința nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 11357/325/2008, definitivă de la pronunțare în temeiul art. 377 pct. 1 C. proc.

civ. anterior (fiind dată fără drept de apel, pretenții de până la 100.000 lei) și irevocabilă la data de 02 martie 2012 (data soluționării recursului de către Tribunalul Timiș în dosarul nr. 11357/325/2008). Conform art. 324 C. proc. civ., termenul pentru introducerea cererii de revizuire în situația prevăzută de art. 322 pct. 7 este de 1 lună calculat de la comunicarea hotărârilor definitive.

În speță, contrarietatea a apărut la momentul în care s-a pronunțat decizia nr. 172 din 19 octombrie 2010 de către Curtea de Apel Timișoara, mai exact la momentul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului acesteia (03 mai 2011). Această hotărâre a fost comunicată revizuientei la data de 27 mai 2011. Este cert că la acel moment, revizuienta a putut observa contrarietatea dintre această hotărâre și cea pronunțată de Judecătoria Timișoara și, prin urmare, era obligată să se conformeze exigențelor de introducere a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Termenul de 1 lună a expirat la 27 iunie 2011, în raport de care cererea de revizuire din 6 martie 2012 este tardivă.

în consecință, corect a fost respins în primă instanță demersul judiciar al recurentei. Recurenta critică hotărârea primei instanțe prin prisma a două motive, ambele nefondate. Termenul de introducere a cererii de revizuire ar trebui să curgă din 2 martie 2012, dată la care s-a pronunțat hotărârea în recursul declarat împotriva sentinței Judecătoriei Timișoara. Recurenta susține că hotărârea din recurs ar fi evocat fondul și deci ar determina curgerea termenului de la momentul pronunțării acesteia potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta face greșite aprecieri în legătură cu semnificația expresiei „evocă fondul”. Hotărârea instanței recurs evocă fondul doar dacă instanța a admis recursul, a casat sau modificat decizia instanței de apel și a admis apelul, pronunțându-se asupra raporturilor juridice deduse judecății.

Soluția este aceeași în cazul hotărârilor care nu sunt susceptibile de apel. Nu evocă fondul hotărârea prin care s-a respins recursul ca nefondat. În consecință, hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș la 2 martie 2012, prin care s-au respins recursurile, ca nefondate, nu a evocat fondul și nu poate constitui temei pentru introducerea unei cereri de revizuire. Dimpotrivă, hotărârea instanței de fond pronunțate de Judecătoria Timișoara la data de 25 septembrie 2008 îndeplinea această condiție, fiind o hotărâre definitivă conform art. 377 pct. 1 C. proc. civ., dată fără drept de apel. Căile de atac ordinare trebuie soluționate cu precădere față de cele extraordinare, afirmă revizuienta.

Recurenta se referă la faptul că atât timp cât avea deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii Judecătoriei Timișoara, nu a înțeles să uzeze de calea de atac a revizuirii împotriva acestei hotărâri, la momentul pronunțării acesteia, chiar dacă era definitivă, urmând ca numai după epuizarea recursului să utilizeze și revizuirea. Recurenta ignoră faptul că recursul este și el o cale de atac extraordinară, conform Titlul V Capitolul 1 C. proc. civ., iar faptul că în speță recursul a fost exercitat ca o cale „ordinară”, nu „extraordinară” nu schimbă situația și nu poate determina un alt regim al curgerii termenului pentru revizuire decât cel prevăzut în lege.

Sentința nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, la care face trimitere revizuienta, nu poate fi reținută ca hotărâre definitivă, condiție esențială pentru promovarea căii de atac, în condițiile în care a fost schimbată esențial în căile de atac, mai precis prin decizia nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Prin urmare, sentința Tribunalului Timiș nu a rămas definitivă în instanța de apel (așa cum obligă art. 322 teza introductivă C. proc. civ.), ci a fost schimbată în apel, prin decizia indicată. Și în această ipoteză se învederează faptul că cererea de revizuire nu a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi admisă. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014.