ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reține

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1654/30/2012, formulată de revizuienta

SC R. SRL în contradictoriu cu intimata S.N.R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA s-a

solicitat în conformitate cu art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea

sentinței civile nr. 11610 din 25 septembrie 2008 rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr. 81/R/2012, în sensul anulării acesteia ca fiind contrară

sentinței civile nr. 126/2007 pronunțată de Tribunalul Timiș rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 172/2010.

În motivarea

cererii de revizuire se arată că, prin sentința civilă nr. 126/2007

irevocabilă, pronunțată în dosarul cu nr. 5695/2005 al Tribunalului Timiș s-a

statuat faptul că ulterior datei de 19 iunie 2003, intimata nu mai poate

solicita plata chiriei în temeiul contractului de închiriere ce a existat între

părți.

Revizuenta a

mai învederat că ulterior pronunțării acestei hotărâri, prin sentința civilă

nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 81/R/2012 s-a statuat faptul că și ulterior

datei de 19 iunie 2003, partea adversă SN R. SA poate solicita plata chiriei

lunare.

Susținând că

cele două hotărâri sunt potrivnice, revizuenta a invocat art. 322 C. proc.

civ., conform căruia „revizuirea se poate cere dacă există hotărâri definitive

potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane”.

Inițial, în

fața Tribunalului Timiș, intimata nu a depus întâmpinare iar prin decizia

civilă nr. 526 din 19 iunie 2012 dată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr.

1654/30/2012, s-a admis excepția de necompetența materială a instanței și s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei având ca obiect cererea

de revizuire formulate de SC R. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr.

11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 11357/325/2008 de către

Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimata SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA,

în favoarea înaltei Curți de Casație si Justiție.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la termenul din 12 iunie 2012,

părțile au invocat excepția de necompetența materială a instanței sesizate,

excepție pe care tribunalul a considerat-o întemeiată. în sprijinul temeiniciei

excepției, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 126/2007

pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 5695/2005 s-a respins acțiunea

formulată și precizată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA împotriva

pârâtei SC R. SRL. Ulterior, prin decizia civilă nr. 172/2010 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. 978.2/59/2007, rămasă irevocabilă prin

nerecurare, s-a admis apelul reclamantei și urmare a schimbării hotărârii

primei instanțe, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta SC R.

SRL să-i plătească reclamantei suma de 11.702 lei cu titlu de pretenții și

penalități de întârziere calculate pentru perioada 11 iunie   2002-01 ianuarie

2003, fiind obligată pârâta SC R. SRL să-i plătească reclamantei și suma de

37.114 lei pretenții și 37.114 lei, penalități de întârziere calculate pentru

perioada 01 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. De asemenea, prin aceeași

decizie a fost obligată pârâta SC R. SRL să plătească reclamantei suma de 890

DOLARI S.U.A. contravaloarea folosinței mansardei.

Tribunalul a

mai constatat că printr-o altă hotărâre judecătorească sentința civilă nr.

11610/2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a admis în parte cererea

formulată de reclamanta SN R. SA SUCURSALA TIMIȘOARA și a fost obligată pârâta

la plata sumei de 61.651,12 lei contravaloare chirie și penalități de

întârziere, hotărâre rămasă irevocabilă deoarece prin decizia civilă nr.

81/R/2012 pronunțată de Tribunalul Timiș s-au respins recursurile declarate

împotriva acesteia.

Invocând art.

322 pct. 7 C. proc. civ., tribunalul a statuat că revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau

de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate însă, în cazul în care revizuirea se cere pentru acest motiv,

conform art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai

mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile

potrivnice iar când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac

parte din circumscripții judecătorești deosebite, instanța mai mare în grad la

care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței care a

dat prima hotărâre.

Având în vedere

aceste dispoziții procedurale și ținând cont de faptul că una dintre hotărâri

și anume decizia civilă nr. 172/2010 pronunțată în dosarul nr. 978.2/59/2007 a

fost pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara, iar cealaltă și anume

11610/2008 a fost pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă prin

respingerea recursului, tribunalul a apreciat că instanța mai mare în grad față

de Curtea de Apel Timișoara este Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv

pentru care a admis excepția de necompetență și în conformitate cu art. 137 C. proc.

civ., a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Cererea de

revizuire a ajuns să fie înregistrată pe rolul instanței supreme la secția a

ll-a civilă, la data de 4 iulie 2012.

Prin încheierea

nr. 269 din 29 ianuarie 2013, pronunțată în dosar nr. 1654/30/2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și

trimiterea ei spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara. În

motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut, în urma interpelării

revizuentei că cererea de revizuire vizează contrarietatea dintre două

sentințe, respectiv: sentința civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a

Judecătoriei Timișoara și respectiv sentința civilă nr. 126 din 17 ianuarie

2007 a Tribunalului Timiș. În raport de aceste precizări, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că, instanța mai mare în grad față de instanțele

ce au pronunțat hotărârile potrivnice ce au determinat promovarea cererii de

revizuire este Curtea de Apel Timișoara, motiv pentru care a trimis cererea de

revizuire spre competentă soluționare acestei instanțe.

Cererea de

revizuire a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub același nr.

de dosar 1654/30/2012, inițial la un complet de recurs, iar ulterior, în raport

de argumentele și considerentele expuse în încheierea de ședință din 13 iunie

2013, la un complet de primă instanță alcătuit dintr-un singur judecător.

Fată de

motivele de revizuire invocate de către revizuentă, intimata nu a depus

întâmpinare, dar a solicitat oral, cu ocazia dezbaterii pe fond a pricinii

respingerea cererii de revizuire, invocând și excepția de tardivitate a

formulării acesteia, pentru nerespectarea termenului de o lună prevăzut de

lege.

Prin sentința

civilă nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a ll-a civilă, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL

Timișoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timișoara,

împotriva sentinței civile nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei

Timișoara și a sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului

Timiș, având ca obiect pretenții.

Pentru a

pronunța această sentință, procedând la examinarea cererii de revizuire, ținând

cont de obiectul cererii așa cum a fost el elucidat de către instanța supremă,

prin luarea în considerare a precizărilor făcute de revizuenta în fața sa,

Curtea de Apel a constatat că revizuenta încriminează ca fiind potrivnice

dispozițiile cuprinse în două hotărâri judecătorești pronunțate în primă

instanță, respectiv: sentința civilă nr. 1160 din 25 septembrie 2008 a

Judecătoriei Timișoara și respectiv sentința civilă nr. 126 din 17 ianuarie

2007 a Tribunalului Timiș.

Prin sentința

civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în

dosar nr. 11357/325/2008, s-a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SN R. SA prin

Sucursala Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Timișoara, fiind

obligată pârâta la plata sumei de 61.651,12 lei către reclamantă, din care

30.825,56 lei reprezintă contravaloare chirie, iar 30.825,56 lei reprezintă

penalități de întârziere.

Pentru a

pronunța această soluție, Judecătoria Timișoara a avut în vedere contractul de

închiriere nr. 66/5024 din 05 iulie 1995, încheiat de părți prin care acestea

au convenit cu privire la închirierea de către reclamantă a spațiului situat în

Calea Aradului, în suprafață totală de 285 mp, în favoarea pârâtei. În

cuprinsul considerentelor acestei hotărâri, Judecătoria Timișoara a reținut că

în executarea contractului pârâta a emis facturile fiscale seria TMXJZ nr.

1515089 din 31 martie 2005 în valoare de 7.591,14 lei, seria TMXJZ nr. 1515238

din 30 aprilie 2005 în valoare de 7.481,85 lei, seria TMXJZ nr. 4120123 din 31

mai 2005 în valoare de 7.745,70 lei, seria TMXJZ nr. 4120288 din 30 iunie 2005

în valoare de 8.006,87 lei, neachitate de către pârâtă. Apreciind că excepția

de prescripție nu poate fi primită câtă vreme, față de pârâta SC R. SRL s-a

deschis procedura insolvenței în cursul termenului de prescripție, care a avut

ca efect suspendarea cursului prescripției în conformitate cu dispozițiile art.

36 din Legea nr. 85/2006, în perioada 21 februarie 2008 - 05 iunie 2008,

Judecătoria Timișoara a reținut că facturile emise în baza contractului însușit

de ambele părți și că neaplicarea ștampilei pârâtei pe factură nu are

relevanță, atâta vreme cât pârâta nu a susținut că nu ar fi folosit spațiul

închiriat. Cât privește penalitățile de întârziere pretinse de către

reclamantă, în cuantum de 52.515,37 lei, judecătoria a constatat că aceste

penalități rezidă din facturi fiscale emise în perioada 31 martie 2005 - 30

iunie 2005, deci după apariția Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru

întărirea disciplinei contractuale, care la art. 4 alin. (3) prevede că totalul

penalităților pentru întârziere în decontare, nu poate depăși cuantumul sumei

asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a

stipulat contrariul. în lipsa unei prevederi contractuale derogatorii exprese,

judecătoria a apreciat că acest petit este întemeiat doar în parte, astfel că a

obligat pârâta la plata sumei de 30.825,56 lei cu titlu de penalități de

întârziere.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs SN R. SA, sucursala Timișoara și SC R. SRL

Timișoara, ambele soluționate prin decizia civilă nr. 81/ R din 2 martie 2012,

pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a ll-a civilă, în dosar nr.

11.357/325/2008. Prin această decizie, ambele recursuri au fost respinse ca

nefondate. Cu privire la aspectele ce interesează prezenta cauză, instanța de

recurs a statuat că susținerile recurentei privind lipsa vreunui temei în ce

privește obligația de plată a chiriei după data de 16 noiembrie 2004 este

nefondată. în legătură cu acest aspect, tribunalul a subliniat că deși S.C. R.

SRL a obținut o hotărâre judecătorească prin care partea adversă a fost

obligată să îi vândă spațiul ocupat în temeiul contractului de închiriere și

chiar dacă a achitat la data de 16 noiembrie 2004 prețul, aceasta nu a făcut

dovada că a devenit proprietarul bunului în condițiile în care hotărârea

judecătorească de care se prevalează a dispus doar încheierea vânzării, fără a

ține loc însă de act translativ de proprietate.

Din cele expuse

mai sus, Curtea de Apel a reținut că în lumina acestor hotărâri judecătorești,

raporturile contractuale de închiriere dintre părți au supraviețuit datei de 19

iunie 2003, indicată de revizuentă, acesta fiind motivul pentru care

pretențiile reclamantei privind plata chiriei până în anul 2005 inclusiv au

fost admise de prima instanță și confirmate de către instanța de recurs.

Prin sentința

civilă nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar

nr. 5695/2005, s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SN R. SA

– D.R. Timișoara, împotriva pârâtei SC R. SRL Timișoara.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei nu este

întemeiată sub aspect probatoriu, pentru contravaloare chirii și echivalentul

folosinței, aferente perioadei de până la 19 iunie 2003, când a fost pronunțată

decizia civilă nr. 1531/R în dosar 4033/C/2002 al Curții de Apel Timișoara, iar

ulterior acestei date, ca o consecință a dispozitivului acestei hotărâri,

acțiunea este inadmisibilă, pentru toate capetele de cerere. în concret,

tribunalul a constatat că prin decizia nr. 1531/ R din 19 iunie 2003 a Curții

de Apel Timișoara, în dosar 4033/C/2002, pârâta din acel dosar, SN R. SA, a

fost obligată să încheie cu reclamanta SC R. SA Timișoara contract de vânzare -

cumpărare pentru imobilul situat în municipiul Timișoara, Calea Aradului, jud.

Timiș la preț negociat, pornind de la prețul stabilit prin expertiza tehnică

judiciară efectuată în cauză în sumă de 426.601.056 lei, și că, în considerarea

acestei decizii, pârâta a consemnat la CEC suma respectivă, astfel cum rezultă

din procesul - verbal de conciliere directă încheiat între părți la data de 18

aprilie 2005, situație de fapt necontestată de reclamantă. Evaluând efectele pe

care Ie-a produs această hotărâre judecătorească, tribunalul a statuat că

primul efect al acestei decizii este acela că imobilul din litigiu nu mai este

liber de sarcini, chiar dacă nu în sensul strict al termenului (ipotecă,

privilegiu), fiind grevat de obligația proprietarului de a-l vinde pârâtei, în

condițiile stabilite irevocabil prin decizia sus menționată, obligație care

apare ca un accesoriu al dreptului de proprietate al reclamantei, ca o

adevărată sarcină reală ce incumbă titularului, îmbrăcând caracteristicile

obligațiilor propter rem, întrucât izvorul acesteia îl constituie atât Legea nr.

133/1999, pe care s-a întemeiat în drept decizia civilă 1531 din 19 iunie 2003

a Curții de Apel Timișoara, cât și însăși hotărârea judecătorească. În aceeași

ordine de idei, tribunalul a mai apreciat că după pronunțarea acestei decizii,

admiterea unei acțiuni în pretenții sau evacuare ar conduce la anularea

efectelor hotărârii, creând premisele tergiversării pe timp nelimitat a

tratativelor privind negocierea prețului vânzării, reclamanta nemaiavând niciun

interes să încheie contractul, întrucât percepe chirii, iar, în final, la

prescrierea executării obligației de a face. Tribunalul a mai constatat că din

procesul - verbal de negociere a prețului încheiat la data de 25 septembrie 2003

și înregistrat sub nr. 305/9257 din 25 septembrie 2003 rezultă că pârâta SC R.

SRL a solicitat și cumpărarea terenului aferent clădirii, oferind pentru acesta

un preț mai mare cu 25 % decât prețul/mp cu care s-a vândut terenul din

vecinătate către SC l.G. SRL, reținând pe de altă parte că din procesele - verbale

de negociere a prețului antemenționate nu rezultă că s-au purtat tratative

între părți și pentru vânzarea terenurilor aferente construcțiilor, pentru care

pârâta a oferit cu 25 % mai mult/mp, în raport cu prețurile practicate în zonă.

Prin urmare, văzând și poziția reclamantei, anterior pronunțării deciziei

civile nr. 1531/2003 a Curții de Apel Timișoara de a nu răspunde cererii

formulată de către pârâtă pentru cumpărarea imobilului, tribunalul a

concluzionat că formularea unei cereri în pretenții și evacuare tinde să

anuleze efectele deciziei civile nr. 1531/2003 prin care aceasta a fost

obligată să vândă imobilul și, în consecință, să împiedice înfăptuirea actului

de justiție în executarea acestei hotărâri, astfel că, începând cu data de 19

iunie 2003 acțiunea se reține a fi inadmisibilă. în considerarea acestor

argumente, tribunalul a conchis că o consecință a admiterii excepției de

inadmisibilitate a acțiunii este lipsa oricui temei de solicitare a chiriei

pentru perioada de timp ulterioară datei de 19 iunie 2003.

În

considerentele aceleași hotărâri sunt detaliate pe larg motivele pentru care

tribunalul a apreciat neîntemeiată și cererea reclamantei de obligare a pârâtei

la plata chiriei pentru perioada anterioară datei de 19 iunie 2003, însă aceste

aspecte, neinteresând prezenta cauză, nu vor fi expuse în prezenta decizie.

Împotriva

sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat

apel reclamanta SN R. SA, sucursala Timișoara, apel care s-a înregistrat pe

rolul Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă și care a fost soluționat

inițial prin decizia civilă nr. 179/ A din 6 octombrie 2008. Prin această

decizie, apelul a fost admis iar soluția primei instanțe a fost schimbată în

parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei, pârâta fiind

obligată să plătească acesteia suma de 37.114 lei cu titlu de debit, suma de

37.114 lei cu titlu de penalități de întârziere, precum și suma de 890 DOLARI

S.U.A.

Această decizie

a fost atacată cu recurs atât de către reclamantă cât și de către pârâtă iar

recursurile au fost admise prin decizia civilă nr. 3168 din 2 decembrie 2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 978/59/2007,

prin care decizia dată în apel a fost casată iar cauza a fost trimisă spre

rejudecare aceleași instanțe de apel, motivul principal al casării fiind cel al

încălcării principiului contradictorialității deoarece instanța de apel a

valorificat pentru o parte din pretențiile deduse judecății excepția de

prescripție neinvocată prin motivele de apel și nepusă în discuția

contradictorie a părților.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 978.2/59/2007, iar

apelul declarat de reclamantă a primit o nouă soluționare prin decizia civilă

nr. 172 din 19 octombrie 2010, pronunțată în acest dosar, prin care a fost

admis apelul reclamantei iar sentința atacată a fost schimbată în parte în

sensul că pârâta SC R. SRL a fost obligată să plătească reclamantei:

- suma de

11.702 lei cu titlu de pretenții și penalități de întârziere, calculate pe

perioada 1 iunie 2002 - 1 ianuarie 2003;

- sumele de

37.114 lei cu titlu de pretenții și 37.114 lei cu titlu de penalități de

întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 28 februarie 2005.

- suma de 890

DOLARI S.U.A. reprezentând contravaloarea folosinței mansardei.

Prin aceeași

decizie a fost menținută sentința primei instanțe în ce privește soluția de

respingere a cererii de evacuare și în ce privește pretențiile formulate de

reclamantă aferentă perioadei 30 septembrie 2001 - 1 iunie 2002, cu privire la

care s-a apreciat că a intervenit prescripția.

În motivarea

acestei decizii nu sunt expuse argumente sau referiri ale instanței de apel

referitoare la admisibilitatea și temeinicia pretențiilor formulate de

reclamantă aferente perioadei de timp scursă după data de 19 iunie 2003, însă

din ansamblul considerentelor instanței de apel, rezultă concluzia neechivocă a

acesteia că pârâta SC R. SRL a datorat reclamantei chiria aferentă perioadei 1

ianuarie 2003 - 28 februarie 2005. Curtea a reținut totuși în motivarea sa

inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, fundamentată tocmai pe decizia nr.

1531/R/2003 a Curții de Apel Timișoara prin care reclamanta a fost obligată să

vândă pârâtei SC R. SRL spațiul închiriat anterior.

Ulterior, în

urma cererii de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțată în apel,

formulată de către pârâta SC R. SRL, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat

încheierea din 3 mai 2011, prin care a stabilit că perioada pentru care au fost

recunoscute pretențiile reclamantei a fost 1 ianuarie 2003 - 19 iunie 2003, iar

nu perioada greșit indicată în dispozitivul deciziei 1 ianuarie 2003 - 28

februarie 2005. În motivarea încheierii, instanța de apel s-a raportat la

concluziile raportului de expertiză și la considerentele deciziei pronunțată în

apel (nr. 170/2010), subliniind că în cuprinsul acestei decizii s-ar fi

constatat că, în mod corect prima instanță ar fi reținut caracterul fondat al

excepției de inadmisibilitate a acțiunii în evacuare, după data de 19 iunie

2003, data pronunțării deciziei nr. 1531/R/2003 a Curții de Apel Timișoara.

împotriva

acestei din urmă decizii nr. 172 din 19 octombrie 2010 pronunțată în apel au

formulat recurs ambele părți litigante. Prin decizia civilă nr. 103 din 19

ianuarie 2012, pronunțată în dosar nr. 5231/1/2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins ambele recursuri declarate în cauză ca nefondate. în ceea ce

privește recursul declarat de către pârâta SC R. SRL, instanța supremă a

statuat că atâta vreme cât critica formulată prin motivul de recurs a fost

lămurită de către curtea de apel prin încheierea de lămurire a dispozitivului,

motivul de recurs nu mai subzistă.

Aceasta fiind

starea de fapt anterioară formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat

că potrivit art. 322 alin. (7) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase

definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere și atunci

când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau

de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate. În acest caz, termenul de revizuire este de o lună și,

potrivit art. 324 alin. (1) C. proc. civ., el se va socoti de la comunicarea

hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs

după evocarea fondului, de la pronunțare.

În cazul de

față, Curtea a constatat că cererea de revizuire, chiar nemotivată decât la

data de 22 mai 2012, a fost promovată pe rolul instanțelor (Tribunalul Timiș),

la data de 6 martie 2012, așa cum rezultă din data certă aplicată pe cerere la

registratura tribunalului. De asemenea, s-a mai constatat că:

- sentința

civilă nr. 126/2007 a Tribunalului Timiș a fost modificată și s-a definitivat

în parte prin decizia civilă nr. 172 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, lămurită ulterior prin încheierea din data de 3 mai 2011.

- sentința

civilă nr. 11610 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara a fost

definitivă de la pronunțare, în condițiile art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ.

În cauza de

față nu este supusă examinării contrarietatea dintre două hotărâri

judecătorești dintre care una să fie pronunțată de o instanță de recurs, pentru

a fi incidente dispozițiile finale ale art. 324 alin. (1) C. proc. civ.,

privind curgerea termenului de exercitare a revizuirii de la data pronunțării

deciziei în recurs, ci despre contrarietatea dispozițiilor cuprinse în două

sentințe dintre care una a fost definitivă de la pronunțare (25 septembrie

2008) iar cealaltă s-a definitivat cel mai târziu la data de 3 mai 2011, odată

cu lămurirea dispozitivului deciziei dată în apel prin care sentința civilă nr.

126/2007 a Tribunalului Timiș a fost schimbată în parte, dobândind caracter

definitiv cu privire la dispozițiile care au fost păstrate de către instanța de

apel.

Or, din această

perspectivă, constatând că încheierea de lămurire a deciziei nr. 172/2010 dată

în apel, a fost comunicată revizuentei la data de 27 mai 2011, Curtea a

observat că termenul de o lună pentru exercitarea cererii de revizuire s-a

împlinit cel mai târziu la data de 27 iunie 2011, astfel că excepția de

tardivitate a cererii de revizuire formulată abia la data de 6 martie 2012, a

fost considerată fondată.

S-a considerat

irelevant faptul că până la data de 2 martie 2012 sentința civilă nr.

11610/325/2008 s-a aflat în curs de examinare în recursul declarat de către

ambele părți litigante, în condițiile în care sentința civilă cu pricina era

definitivă de la data pronunțării ei, iar aspectul privind contrarietatea de

dispoziții din cele două hotărâri apreciate a fi potrivnice, nu a fost susținut

în fața instanței de recurs deși era cunoscut de către revizuentă.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sunt imperative

privind durata termenului de exercitare a revizuirii și momentul în care acesta

începe să curgă, fiind cât se poate de clar că acest termen curge de la data

comunicării hotărârii definitive a cărei revizuire se solicită.

Constatând că

cererea de revizuire a fost formulată cu depășirea termenului de o lună socotit

de la comunicarea hotărârilor definitive potrivnice a căror revizuire s-a

solicitat în prezenta cauză, Curtea a apreciat asupra caracterului fondat al

excepției de tardivitate a cererii, motiv pentru care, a respins ca fiind

tardivă formulată cererea de revizuire formulată de revizuenta SC R. SRL

Timișoara în contradictoriu cu intimata SN R. SA, sucursala Timișoara,

împotriva sentinței civile nr. 1116 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Timișoara

și a sentinței civile nr. 126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, având

ca obiect pretenții.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs revizuenta SC R. SRL Timișoara care a

invocat dispozițiile art. art. 299 – art. 316 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., solicitând: în

principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea

în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de revizuire așa cum a

fost ea formulată.

Recurenta a

susținut că hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală.

S-a învederat

că instanța de judecată în mod greșit a stabilit faptul ca termenul pentru exercitarea

revizuirii curge, cel târziu, din data de 27 mai 2011 când a fost comunicată

soluția în cererea pentru lămurire a dispozitivului în dosarul cu nr.

978.2/59/2007, și nu de la data de 02 martie 2012, data la care s-a pronunțat

soluția în dosarul cu nr. 11357/325/2008.

Potrivit

prevederilor art. 324, termenul de revizuire este de o luna și se va socoti, de

la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de

instanța de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare.

În opinia recurentei,

termenul pentru formularea cererii de revizuire curge de la data de 02 martie 2012,

dată la care instanța de recurs, cu evocarea fondului, a pronunțat soluția în dosarul

cu nr. 11357/325/2008. În susținerea faptului că termenul de revizuire curge de

la această dată, în opinia recurentei, stă și faptul că la termenul de judecată

din data de 14 aprilie 2009, instanța de judecată investită cu soluționarea

dosarului cu nr. 11357/325/2008 a dispus suspendarea acestui dosar, tocmai

pentru a se soluționa în mod irevocabil dosarul cu nr. 978.2/59/2007. Atât

cererea de suspendare cât și încheierea prin care s-a dispus suspendarea

acestui dosar au avut în vedere faptul că soluția pronunțată în dosarul cu nr.

978.2/59/2007 are strânsă legătură cu soluția care se impunea a fi pronunțată

în dosarul nr. 11357/59/2007.

Recurenta

consideră că, în mod greșit constată instanța de judecată faptul că societatea

nu a uzat de contrarietatea de hotărâri și nu a menționat asta în dosarul cu

nr. 11357/59/2008 atâta timp cât acest dosar a fost suspendat în baza art. 244

pct. 1 C. proc. civ.

S-a mai

precizat că în dosarul cu nr. 11357/325/2008 recursul declarat a fost exercitat

ca fiind o cale ordinară de atac și nu una extraordinară, urmând a fi

soluționată astfel cu precădere.

Recurenta

consideră că instanța de judecată stabilește în mod greșit cronologia, arătând

faptul că, cea de-a doua hotărâre, care ar fi potrivnică este cea pronunțată în

dosarul cu nr. 978.2/59/2007 și nu cea pronunțată în dosarul cu nr.

11357/325/2008.

Ori, așa cum a

menționat în cererea de revizuire, hotărârea pronunțată în dosarul cu nr.

11357/325/2008 este cea a cărei revizuire și respectiv anulare se solicită în

acest dosar, astfel că instanța de judecată a interpretat în mod greșit actul

juridic dedus judecații.

Analizând

sentința recurată în raport de criticile formulate de către recurentă, în

limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care succed:

Revizuienta

și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (existența

unor hotărâri definitive potrivnice). Hotărârile contradictorii în opinia

revizuientei au fost: sentința nr. 126 din 17 ianuarie 2007 pronunțată de

Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5695/2005, definitivă prin decizia civilă nr.

172 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara (cu dispozitivul lămurit

prin încheierea nr. CC din 03 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara) și

irevocabilă la data de 19 ianuarie 2012 (data soluționării recursului de către Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 5231/1/2011) și sentința nr. 11610

din 25 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr.

11357/325/2008, definitivă de la pronunțare în temeiul art. 377 pct. 1 C. proc.

civ. anterior (fiind dată fără drept de apel, pretenții de până la 100.000 lei)

și irevocabilă la data de 02 martie 2012 (data soluționării recursului de către

Tribunalul Timiș în dosarul nr. 11357/325/2008).

Conform art. 324

C. proc. civ., termenul pentru introducerea cererii de revizuire în situația

prevăzută de art. 322 pct. 7 este de 1 lună calculat de la comunicarea

hotărârilor definitive.

În speță,

contrarietatea a apărut la momentul în care s-a pronunțat decizia nr. 172 din 19

octombrie 2010 de către Curtea de Apel Timișoara, mai exact la momentul

admiterii cererii de lămurire a dispozitivului acesteia (03 mai 2011). Această

hotărâre a fost comunicată revizuientei la data de 27 mai 2011. Este cert că la

acel moment, revizuienta a putut observa contrarietatea dintre această hotărâre

și cea pronunțată de Judecătoria Timișoara și, prin urmare, era obligată să se

conformeze exigențelor de introducere a cererii de revizuire întemeiate pe

dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Termenul de 1

lună a expirat la 27 iunie 2011, în raport de care cererea de revizuire din 6

martie 2012 este tardivă. în consecință, corect a fost respins în primă

instanță demersul judiciar al recurentei.

Recurenta

critică hotărârea primei instanțe prin prisma a două motive, ambele nefondate.

Termenul de

introducere a cererii de revizuire ar trebui să curgă din 2 martie 2012, dată

la care s-a pronunțat hotărârea în recursul declarat împotriva sentinței

Judecătoriei Timișoara. Recurenta susține că hotărârea din recurs ar fi evocat

fondul și deci ar determina curgerea termenului de la momentul pronunțării

acesteia potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta face

greșite aprecieri în legătură cu semnificația expresiei „evocă fondul”.

Hotărârea instanței recurs evocă fondul doar dacă instanța a admis recursul, a

casat sau modificat decizia instanței de apel și a admis apelul, pronunțându-se

asupra raporturilor juridice deduse judecății. Soluția este aceeași în cazul

hotărârilor care nu sunt susceptibile de apel. Nu evocă fondul hotărârea prin

care s-a respins recursul ca nefondat.

În consecință,

hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș la 2 martie 2012, prin care s-au

respins recursurile, ca nefondate, nu a evocat fondul și nu poate constitui

temei pentru introducerea unei cereri de revizuire. Dimpotrivă, hotărârea

instanței de fond pronunțate de Judecătoria Timișoara la data de 25 septembrie

2008 îndeplinea această condiție, fiind o hotărâre definitivă conform art. 377

pct. 1 C. proc. civ., dată fără drept de apel.

Căile de atac

ordinare trebuie soluționate cu precădere față de cele extraordinare, afirmă

revizuienta.

Recurenta se

referă la faptul că atât timp cât avea deschisă calea de atac a recursului

împotriva hotărârii Judecătoriei Timișoara, nu a înțeles să uzeze de calea de

atac a revizuirii împotriva acestei hotărâri, la momentul pronunțării acesteia,

chiar dacă era definitivă, urmând ca numai după epuizarea recursului să

utilizeze și revizuirea.

Recurenta

ignoră faptul că recursul este și el o cale de atac extraordinară, conform

Titlul V Capitolul 1 C. proc. civ., iar faptul că în speță recursul a fost

exercitat ca o cale „ordinară”, nu „extraordinară” nu schimbă situația și nu

poate determina un alt regim al curgerii termenului pentru revizuire decât cel

prevăzut în lege.

Sentința nr.

126 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, la care face trimitere

revizuienta, nu poate fi reținută ca hotărâre definitivă, condiție esențială

pentru promovarea căii de atac, în condițiile în care a fost schimbată esențial

în căile de atac, mai precis prin decizia nr. 172 din 19 octombrie 2010 a

Curții de Apel Timișoara.

Prin urmare,

sentința Tribunalului Timiș nu a rămas definitivă în instanța de apel (așa cum

obligă art. 322 teza introductivă C. proc. civ.), ci a fost schimbată în apel,

prin decizia indicată. Și în această ipoteză se învederează faptul că cererea

de revizuire nu a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi

admisă.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge

recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timișoara împotriva sentinței civile

nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a

civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de revizuenta SC R. SRL Timișoara împotriva sentinței civile

nr. 12 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2014.