ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5187/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 550 din 11 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâții S.C. și S.L., pe care i-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 9.250 RON, cu titlu de chirie pe perioada aprilie 2009 - aprilie 2012 și la plata dobânzii legale, separat pentru suma de 250 RON pe fiecare lună din perioada de mai sus, până la plata integrală a debitului. A respins în rest, ca neîntemeiate, petitele privind constatarea nulității titlului locativ și evacuarea pârâților S.C., S.L., S.C.Z. și S.D.

din imobilul situat în Timișoara, județul Timiș; A obligat pârâții S.C. și S.L. în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.166 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 31/A din 11 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanta SC P. SA și de pârâții S.C. și S.L. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut referitor la apelul formulat de către reclamanta SC P. SA, faptul că aceasta critică hotărârea instanței de fond, în principal, pentru motivul că, în opinia sa, în mod netemeinic și nelegal i s-a respins acțiunea în ce privește constatarea nulității titlului locativ deținut de către pârâți și capătul de cerere privind evacuarea acestora.

În plus, reclamanta apelantă a solicitat instanței de apel și obligarea pârâților la plata chiriei datorate de la pronunțarea hotărârii primei instanțe și până la evacuarea efectivă a pârâților din spațiu, întemeindu-și acest capăt de cerere pe art. 132 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia cererea nu se va socoti modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță, în cazul în care reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii. Curtea de apel a constatat că temeiul de drept invocat de către apelantă, respectiv art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

se aplică cererilor formulate în primă instanță și care sunt modificate până la primul termen de judecată și nu în calea de atac a apelului, iar pe de altă parte, obligarea pârâților la plata chiriei până la momentul evacuării efective a acestora din spațiu, nu se impune dat fiind faptul că s-a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâților.

În ce privește motivul de apel potrivit căruia în mod netemeinic s-a respins acțiunea reclamantei privind capătul de cerere referitor la constatarea nulității titlului locativ și evacuarea pârâților, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că pârâții sunt beneficiarii unor titluri locative reprezentate de Contractul de închiriere nr. 2427/1997, care a fost recunoscut în mod succesiv ca fiind valabil de către diferire acte normative în materie, iar ulterior, prin Sentința civilă nr. 3270 din 5 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara, reclamanta a fost obligată să vândă pârâților apartamentul în litigiu, deținut cu chirie.

Așadar, pârâții nu ocupă fără drept imobilul în litigiu pentru a fi întemeiată cererea de evacuare a acestora, iar pe de altă parte, reclamanta este obligată să se conformeze hotărârii judecătorești arătată mai sus, care este rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1037 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată la 29 noiembrie 2011. Mai mult, în speță nu s-a identificat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă a titlului locativ deținut de către cei doi pârâți. În ce privește apelul formulat de către pârâții S.C.

și S.L., aceștia critică sentința instanței de fond pentru faptul că s-a admis capătul de cerere din acțiunea formulată de reclamantă privitor la obligarea pârâților la plata chiriei datorate, cei doi pârâți considerând că instanța de fond trebuia să disjungă acest capăt de cerere constând în pretenții, deoarece acest capăt de cerere, în raport de valoarea la care a fost precizat, trebuia judecat de către Judecătoria Timișoara și nu de Tribunalul Timiș, ca instanță de fond.

Curtea constată că apelul pârâților este nefondat, deoarece capătul de cerere din acțiunea reclamantului referitor la obligarea pârâților la plata chiriei datorate este un capăt de cerere accesoriu în raport de obiectul principal al acțiunii, care este acțiune în evacuare, acțiune care a fost inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 19202 din 24 noiembrie 2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și s-a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, constatându-se că este vorba despre un litigiu comercial al cărui obiect principal nu este evaluabil în bani, iar imobilul în litigiu face parte din capitalul social al societății reclamante.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâții S.C. și S.L., solicitând casarea hotărârii atacate, anularea Sentinței civile nr. 550 din 11 septembrie 2012 a Tribunalului Timiș și să se constate soluționarea cauzei în primă instanță de tribunal, secția comercială, cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe și anume, a Judecătoriei Timișoara, în ceea ce privește primul capăt de cerere al precizării de acțiune. În motivarea recursului, pârâții au arătat că acțiunea a fost înregistrată la data de 9 aprilie 2010 pe rolul Judecătoriei Timișoara care, în mod corect și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, având în vedere obiectul cauzei - evacuare, obiect neevaluabil în bani.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalului Timiș, iar la primul termen din data de 10 aprilie 2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada 2009 - 2012 și a dobânzilor legale, să se constate nulitatea titlului locativ și obligarea pârâților de a părăsi imobilul din Timișoara. Ținând cont de faptul că, prin precizarea de acțiune obiectul cauzei s-a modificat, fiind evaluabil în bani, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ., față de suma solicitată de 9.250 RON, Tribunalul Timiș ar fi trebuit să disjungă capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata chiriei și să își decline competența la Judecătoria Timișoara.

Prin precizarea de acțiune depusă la Tribunalul Timiș, primul capăt de cerere este obligarea pârâților la plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada 2009 - 2012 și a dobânzilor legale, care devine capătul principal de cerere. Evacuarea pârâților se solicită prin completarea la acțiune, abia în petitul trei al cererii. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Prin Sentința civilă nr. 19202 din 24 noiembrie 2010, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu pârâții S.C. și S.L., în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială.

În motivarea sentinței, Judecătoria Timișoara a reținut caracterul comercial al acțiunii și incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora competența de soluționare aparține tribunalului în primă instanță. Judecătoria este competentă să judece procesele și cererile în materie civilă al căror obiect este neevaluabil în bani. Natura comercială a pricinii este dată de calitatea reclamantei și anume, SC P. SA este o societate comercială, iar imobilul face parte din capitalul social al acesteia. Potrivit art. 56 C. com., atunci când o operațiune este comercială pentru una dintre părți, acțiunile ce derivă din aceasta sunt de competența jurisdicției comerciale. Această hotărâre judecătorească nu a fost atacată de părțile în proces și a rămas irevocabilă.

Drept urmare, caracterul comercial al litigiului se impune cu putere de lucru judecat. Tribunalul este competent material să soluționeze în primă instanță litigiile comerciale, având în vedere calitatea uneia dintre părți de societate comercială. Acesta este criteriul determinant în temeiul căruia secția comercială a tribunalului a fost stabilită ca fiind competentă să soluționeze cauza în primă instanță. În acest context, odată ce s-a statuat cu caracter irevocabil faptul că tribunalul este instanța competentă material să judece pricina, nu prezintă relevanță care este petitul principal al acțiunii și care sunt petitele accesorii, așa cum greșit susțin pârâții. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, recursul pârâților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții S.C. și S.L. împotriva Deciziei nr. 31/A din data de 11 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013. Procesat de GGC - GV