ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5187/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 550 din 11 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în

parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu

pârâții S.C. și S.L., pe care i-a obligat la plata către reclamantă a sumei de

9.250 RON, cu titlu de chirie pe perioada aprilie 2009 - aprilie 2012 și la

plata dobânzii legale, separat pentru suma de 250 RON pe fiecare lună din

perioada de mai sus, până la plata integrală a debitului.

A respins în rest, ca

neîntemeiate, petitele privind constatarea nulității titlului locativ și

evacuarea pârâților S.C., S.L., S.C.Z. și S.D. din imobilul situat în

Timișoara, județul Timiș;

A obligat pârâții

S.C. și S.L. în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.166 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 31/A

din 11 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanta SC P. SA și de pârâții S.C.

și S.L.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut referitor la apelul formulat de către

reclamanta SC P. SA, faptul că aceasta critică hotărârea instanței de fond, în

principal, pentru motivul că, în opinia sa, în mod netemeinic și nelegal i s-a

respins acțiunea în ce privește constatarea nulității titlului locativ deținut

de către pârâți și capătul de cerere privind evacuarea acestora.

În plus, reclamanta

apelantă a solicitat instanței de apel și obligarea pârâților la plata chiriei

datorate de la pronunțarea hotărârii primei instanțe și până la evacuarea efectivă

a pârâților din spațiu, întemeindu-și acest capăt de cerere pe art. 132 alin.

(2) C. proc. civ., potrivit căruia cererea nu se va socoti modificată și nu se

va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale

făcute în instanță, în cazul în care reclamantul mărește sau micșorează câtimea

obiectului cererii.

Curtea de apel a

constatat că temeiul de drept invocat de către apelantă, respectiv art. 132

alin. (2) C. proc. civ. se aplică cererilor formulate în primă instanță și care

sunt modificate până la primul termen de judecată și nu în calea de atac a

apelului, iar pe de altă parte, obligarea pârâților la plata chiriei până la

momentul evacuării efective a acestora din spațiu, nu se impune dat fiind

faptul că s-a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâților.

În ce privește

motivul de apel potrivit căruia în mod netemeinic s-a respins acțiunea

reclamantei privind capătul de cerere referitor la constatarea nulității

titlului locativ și evacuarea pârâților, instanța de apel a constatat că, în

mod corect, prima instanță a reținut că pârâții sunt beneficiarii unor titluri

locative reprezentate de Contractul de închiriere nr. 2427/1997, care a fost

recunoscut în mod succesiv ca fiind valabil de către diferire acte normative în

materie, iar ulterior, prin Sentința civilă nr. 3270 din 5 martie 2009

pronunțată de Judecătoria Timișoara, reclamanta a fost obligată să vândă

pârâților apartamentul în litigiu, deținut cu chirie.

Așadar, pârâții nu

ocupă fără drept imobilul în litigiu pentru a fi întemeiată cererea de evacuare

a acestora, iar pe de altă parte, reclamanta este obligată să se conformeze

hotărârii judecătorești arătată mai sus, care este rămasă irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 1037 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată la 29 noiembrie

2011.

Mai mult, în speță nu

s-a identificat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă a titlului

locativ deținut de către cei doi pârâți.

În ce privește apelul

formulat de către pârâții S.C. și S.L., aceștia critică sentința instanței de

fond pentru faptul că s-a admis capătul de cerere din acțiunea formulată de

reclamantă privitor la obligarea pârâților la plata chiriei datorate, cei doi

pârâți considerând că instanța de fond trebuia să disjungă acest capăt de

cerere constând în pretenții, deoarece acest capăt de cerere, în raport de

valoarea la care a fost precizat, trebuia judecat de către Judecătoria

Timișoara și nu de Tribunalul Timiș, ca instanță de fond.

Curtea constată că

apelul pârâților este nefondat, deoarece capătul de cerere din acțiunea

reclamantului referitor la obligarea pârâților la plata chiriei datorate este

un capăt de cerere accesoriu în raport de obiectul principal al acțiunii, care

este acțiune în evacuare, acțiune care a fost inițial înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara, iar prin Sentința civilă nr. 19202 din 24 noiembrie

2010, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Timișoara și s-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Timiș, constatându-se că este vorba despre un litigiu comercial al

cărui obiect principal nu este evaluabil în bani, iar imobilul în litigiu face

parte din capitalul social al societății reclamante.

Împotriva acestei

decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâții S.C. și S.L.,

solicitând casarea hotărârii atacate, anularea Sentinței civile nr. 550 din 11

septembrie 2012 a Tribunalului Timiș și să se constate soluționarea cauzei în

primă instanță de tribunal, secția comercială, cu încălcarea competenței

materiale a altei instanțe și anume, a Judecătoriei Timișoara, în ceea ce

privește primul capăt de cerere al precizării de acțiune.

În motivarea

recursului, pârâții au arătat că acțiunea a fost înregistrată la data de 9

aprilie 2010 pe rolul Judecătoriei Timișoara care, în mod corect și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Timiș, având în vedere obiectul cauzei -

evacuare, obiect neevaluabil în bani.

Dosarul a fost

înregistrat la Tribunalului Timiș, iar la primul termen din data de 10 aprilie

2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la

plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada 2009 - 2012 și

a dobânzilor legale, să se constate nulitatea titlului locativ și obligarea

pârâților de a părăsi imobilul din Timișoara.

Ținând cont de faptul

că, prin precizarea de acțiune obiectul cauzei s-a modificat, fiind evaluabil

în bani, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ., față de suma solicitată de 9.250

RON, Tribunalul Timiș ar fi trebuit să disjungă capătul de cerere privind

obligarea pârâților la plata chiriei și să își decline competența la

Judecătoria Timișoara.

Prin precizarea de

acțiune depusă la Tribunalul Timiș, primul capăt de cerere este obligarea

pârâților la plata sumei de 9.250 RON reprezentând chiria lunară pe perioada

2009 - 2012 și a dobânzilor legale, care devine capătul principal de cerere.

Evacuarea pârâților se solicită prin completarea la acțiune, abia în petitul

trei al cererii.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin Sentința civilă

nr. 19202 din 24 noiembrie 2010, Judecătoria Timișoara a admis excepția

necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC P. SA în contradictoriu cu

pârâții S.C. și S.L., în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială.

În motivarea

sentinței, Judecătoria Timișoara a reținut caracterul comercial al acțiunii și

incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora

competența de soluționare aparține tribunalului în primă instanță. Judecătoria

este competentă să judece procesele și cererile în materie civilă al căror

obiect este neevaluabil în bani.

Natura comercială a

pricinii este dată de calitatea reclamantei și anume, SC P. SA este o societate

comercială, iar imobilul face parte din capitalul social al acesteia. Potrivit

art. 56 C. com., atunci când o operațiune este comercială pentru una dintre

părți, acțiunile ce derivă din aceasta sunt de competența jurisdicției

comerciale.

Această hotărâre

judecătorească nu a fost atacată de părțile în proces și a rămas irevocabilă.

Drept urmare,

caracterul comercial al litigiului se impune cu putere de lucru judecat.

Tribunalul este

competent material să soluționeze în primă instanță litigiile comerciale, având

în vedere calitatea uneia dintre părți de societate comercială. Acesta este

criteriul determinant în temeiul căruia secția comercială a tribunalului a fost

stabilită ca fiind competentă să soluționeze cauza în primă instanță.

În acest context,

odată ce s-a statuat cu caracter irevocabil faptul că tribunalul este instanța

competentă material să judece pricina, nu prezintă relevanță care este petitul

principal al acțiunii și care sunt petitele accesorii, așa cum greșit susțin

pârâții.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, recursul pârâților este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții S.C. și S.L. împotriva Deciziei nr. 31/A

din data de 11 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV