ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2003/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 259 din 11 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 20963/325/2009**, s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a dispus evacuarea pârâtei S.C. G.P.G.C. SRL din spațiul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1, obligând pârâta SC G.P.G.C. SRL la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată pentru imobilul arătat mai sus pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014. A respins, în rest, acțiunea Municipiului Timișoara, formulată în Dosarul nr. 26571/325/2009.

A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. G.P.G.C. SRL, în Dosarul nr. 20963/325/2009**, în contradictoriu cu Municipiul Timișoara, Instituția Primarului șl Consiliul local al Municipiului Timișoara și a obligat pârâtul Municipiul Timișoara la plata, către reclamanta SC G.P.G.C. SRL a sumei de 3.428.892 euro, instituind un drept de retenție a societății reclamante asupra imobilului situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1 până la plata, de către Municipiul Timișoara, a sumei de 3.424.7892 euro. A respins, în rest, acțiunea reclamantei SC G.P.G.C. SRL formulată în Dosarul nr. 20963/325/2009**, obligând-o la plata sumei de 10 lei către Municipiul Timișoara, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat Municipiul Timișoara la plata sumei de 839 lei către SC G.P.G.C.

SRL cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin acțiunea civilă înregistrată în Dosar nr. 20963/325/2009, reclamanta SC G.P.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a solicitat să se constate dreptul de retenție al reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF Timișoara), număr cadastral 9507/2/1 până la plata de către locatorul Municipiul Timișoara a contravalorii actualizate a investițiilor pe care reclamanta Ie-a efectuat la imobil, investiții evaluate la suma de 16.880.000 lei (echivalentul sumei de 4.000.000 euro), cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că reclamanta deține imobilul arătat în baza Contractului de închiriere nr. x, a cărui termen a fost prelungit până la data de 30 septembrie 2009. Prin adresa nr. D72009-004324 din 23 iulie 2009, locatarului i s-a pus în vedere ca începând cu data de 1 octombrie 2009 să elibereze și să predea imobilul; că a efectuat investiții substanțiale, astfel că restituirea acestuia nu poate fi făcută până când reclamanta nu va fi despăgubită cu aceste cheltuieli, conform art. 1444 C. civ.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că imobilul „Ștrand termal cu construcții" din Timișoara este proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Primăriei Municipiului Timișoara; că între părți mai există un litigiu pe rolul Judecătoriei Timișoara având ca obiect obligarea reclamantei la demolarea construcției ilegal executată, arătând că, potrivit contractului de închiriere dintre părți, reclamanta are obligația ca la încetarea contractului să predea spațiul închiriat, inclusiv cu îmbunătățirile aduse prin lucrări de separare și modernizare executate pe perioada derulării contractului.

La termenul din 24 martie 2010, reclamanta a formulat precizare și completare de acțiune solicitând instanței: să constate prelungite efectele Contractului de închiriere nr. x/2004 pe durata de timp necesară amortizării investițiilor efectuate la spațiul închiriat, să constate dreptul de creanță al reclamantei împotriva Municipiului Timișoara pentru suma de 12.585.900 lei (echivalentul sumei de 3.000.000 euro), reprezentând contravaloarea actualizată a investițiilor (cheltuieli necesare și utile), pe care reclamanta Ie-a efectuat la imobilul închiriat, precum și să constate dreptul de retenție al reclamantei asupra aceluiași imobil, până la plata de către locator a creanței în sumă de 12.585.900 lei (echivalentul sumei de 3.000.000 euro).

Prin sentința civilă nr. 10834 pronunțată în data de 16 iunie 2010 Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială, invocată de către reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, motivat de faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., care reglementează competența de soluționare a cererilor în materie civilă al căror obiect depășește suma de 500.000 lei iar prin încheierea din data de 26 aprilie 2011 cauza a fost înregistrată pe rolul Secției Comerciale pentru competentă soluționare, raportat la natura juridică a litigiului. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 26571/325 din 23 noiembrie 2009 reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.P.G.C.

SRL, au solicitat evacuarea necondiționată a pârâtei din obiectivul "Ștrand Termal cu construcții" din Timișoara str. Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timișoara nr. top. 9507/2/1 motivat de lipsa titlului locativ; plata unei despăgubiri lunare pentru folosința obiectivului egală în cuantum cu chiria lunară până la data eliberării efective a obiectivului, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamații au arătat că obiectivul „Ștrand Termal cu construcții" din Timișoara str. Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timișoara nr. top. 9507/2/1, este proprietatea Statului Român, în administrarea operativă directă a Primăriei Municipiului Timișoara, fiind și proprietară asupra construcțiilor.

Prin Hotărârea C.L.M.T. nr. 115 din 27 aprilie 2004 s-a aprobat încheierea prin licitație publică deschisă a bazei de agrem e nt din Timișoara str. Vasile Pârvan nr. 9 și caietul de sarcini privind închirierea suprafeței de 12.707 mp, iar în urma licitației publice s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 cu pârâta, pe perioada 1 iulie 2004 - 30 iunie 2009 cu destinația de Bază de agrement. Pârâta a executat prin incinta spațiului închiriat lucrări de construcții și amenajare în baza autorizației de construire din 25 noiembrie 2005, racordul și instalația de gaz fiind executate în baza autorizației de construire din 17 martie 2006. În urma verificărilor efectuate de către inspectorii de specialitate din cadrul instituției reclamanților, s-a constat faptul că nu a fost respectată autorizația de construire nr. x/2005, fiind realizat un etaj peste corpul de clădire în regim parter situat la intrarea în baza de agrement, în stânga intrării.

Prin cererea înregistrată la instituția lor sub nr. D72009-004324/2009 pârâta a solicitat prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004. în ședința din data de 21 iulie 2009, a Comisiei de analiză a spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință situate în proprietatea Primăriei Timișoara precum și în proprietatea Statului Român, s-a analizat cererea pârâtei și situația contractului de închiriere nr. x/2004, hotărându-se prelungirea contractului de închiriere, prin act adițional, până la data de 30 septembrie 2009, motivat de faptul că fiind perioada de vârf de utilizare a ștrandului, închiderea acestuia pentru organizarea unei licitații publice privind închirierea ar fi provocat deservicii cetățenilor Municipiului Timișoara.

Prin adresa nr. x/2009, reclamanții i-au solicitat pârâtei ca până la data de 30 septembrie 2009 să delege un reprezentant la primăria Municipiului Timișoara Direcția Patrimoniu, în vederea întocmirii procesului - verbal de predare - primire a obiectivului "Ștrand Termal cu construcții", în caz contrar urmând a se proceda în conformitate cu legile în vigoare pentru evacuarea din spațiu. Pârâta nu s-a conformat celor dispuse de către instituția reclamantă privind predarea spațiului, ci a intentat acțiune în instanță, având ca obiect anularea HCL nr. 325/2009 și obligarea la prelungirea contractului de închiriere.

La data de 9 aprilie 2010, reclamanții au depus o precizare de acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 76.810 lei reprezentând despăgubiri lunare pentru folosința obiectivului "Ștrand Termal cu construcții", debit acumulat pe perioada 1 decembrie 2009 - 31 martie 2010, motivat de faptul că pârâta este obligată în baza obligațiilor contractuale la plata debitului privind folosința obiectivului până la data eliberării efective a acestuia. Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Totodată a invocat excepția nulității petitului 2 al cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea valorii obiectului pretențiilor formulate, perioada pentru care s-a solicitat despăgubirea și temeiul juridic pe care se fundamentează aceste pretenții.

între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 având ca obiect exploatarea spațiului construit în suprafață de 12.707 mp și a bazei de agrement înscrise în CF Timișoara, nr. top. 9507/2/1 pe o perioadă de 5 ani. Locatorul nu și-a îndeplinit obligația de predare a spațiului într-o stare corespunzătoare utilizării conform destinației, astfel încât pârâta a fost nevoită să efectueze lucrări de reparații a spațiului închiriat, valoarea investițiilor realizate ridicându-se la suma de 3.000.000 euro. Locatorul nu a achitat contravaloarea acestor investiții nici până în prezent, astfel încât în Dosarul nr. 20963/325/2009 al județului Timișoara, s-a solicitat de către pârâtă instituirea unui drept de retenție asupra obiectivului în litigiu, până la plata contravalorii investițiilor realizate de chiriaș.

în aceste condiții, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii de evacuare, în condițiile în care locatorul nu și-a îndeplinit propriile obligații derivând din contract. Efectele acțiunii în evacuare sunt paralizate de invocarea dreptului de retenție asupra obiectivului în litigiu. Constatând caracterul comercial al litigiului rezultând dintr-un fapt subiectiv de comerț, conform art. 4 și art. 56 C. com. și faptul că obiectul litigiului constând în evacuarea pârâtei societate comercială este neevaluabil în bani, s-a constatat că în cauză competența de judecată a cererii de chemare în judecată aparține tribunalului și pe cale de consecință, Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 13924 din 15 septembrie 2010 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, Secția comercială.

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2011, a fost admisă excepția de conexitate invocată de pârâta SC G.P.G.C. SRL în dosarul nr. 26571/325/2009 al Judecătoriei Timișoara și în temeiul art. 164 Cod de procedură civilă a dispus conexarea Dosarului nr. 26571/325/2009 la Dosarul nr. 20963/325/2009* al Tribunalului Timiș. La data de 7 iunie 2011 SC G.P.G.C. SRL a depus la dosar o cerere de omologare a expertizei tehnice judiciare specialitatea construcții efectuată în Dosarul nr. 20963/325/2009 al Judecătoriei Timișoara.

Având în vedere că prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timișoara, în prezența reprezentanților ambelor părți, deopotrivă părți în această cauză, s-a stabilit valoarea investițiilor pentru care se solicită constatarea dreptului de retenție pentru imobilul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9, instanța prin încheierea din data de 18 februarie 2014 a admis cererea și a dispus omologarea expertizei tehnice judiciare specialitatea construcții efectuată în Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timișoara în prezentul dosar. Față de aspectele arătate în ambele dosare, prima instanță a reținut că la data de 20 iunie 2004 părțile, respectiv S.C.

G.P.G.C.S.R.L. și Primăria Municipiului Timișoara, au încheiat contractul de închiriere cu numărul 1463/2004, privind spațiul situat în Municipiul Timișoara, Bulevardul Vasile Pârvan, nr. 9, în suprafață de 12.707 mp, care urma a fi utilizat, potrivit art. 1 lit. a) din contract, ca bază de agrement. Bunul a fost închiriat pentru o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 1 iulie 2004, în schimbul unei chirii lunare al cărei cuantum era indicat în fișa de calcul anexată contractului și care putea fi actualizată, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara. Locatorul s-a obligat, prin contract, printre altele, să predea bunul închiriat pe bază de proces - verbal de predare-primire, la standardele și condițiile de funcționare normale.

La articolul 11 pct. 5 din convenție părțile au prevăzut că în situația rezilierii sau încetării contractului de închiriere din culpa chiriașului, acesta nu va emite pretenții privind restituirea sumelor investite pe perioada contractului pentru diferite lucrări de întreținere și amenajări ale spațiului închiriat. Prin actul adițional nr. 1 părțile au modificat Capitolul I din contract, stabilind că are calitatea de locator Municipiul Timișoara, prin Consiliul Local reprezentat de Primar. Ca urmare a unei cereri formulată de S.C. G.P.G.C.

SRL la data de 25 mai 2009, Consiliul Local al Municipiului Timișoara a hotărât prelungirea perioadei contractuale până la data de 30 septembrie 2009. La data de 21 mai 2013 părțile au semnat actul adițional numărul 3 prin care au modificat art. 3 din contract, referitor la termenul contractului, stabilind că perioada de închiriere este de la 30 septembrie 2009 până la 30 septembrie 2013. Al treilea act adițional a fost încheiat după ce Tribunalul Timiș, prin decizia civilă nr. 104 din 6 februarie 2013 (irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 20962/325/2009), a constatat prorogate efectele contractului de închiriere pe perioada 30 septembrie 2009 - 30 septembrie 2013 și a obligat locatorul la încheierea unui act adițional în acest sens.

În textul deciziei Tribunalului Timiș (nr. 104 din 6 februarie 2013), instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că deși pârâtul (Municipiul Timișoara), în calitate de locator, avea obligația de a preda și menține spațiul în stare de a putea fi întrebuințat în scopul pentru care a fost închiriat (agrement), respectiv de a efectua reparațiile necesare pentru ca imobilul să fie apt pentru o bună folosință, acesta nu și-a „îndeplinit aceste obligații încât reclamanta apelantă a fost în imposibilitate de a utiliza spațiul închiriat, fiind nevoită să efectueze din fonduri proprii lucrările de investiții necesare realizării obiectului contractului de închiriere"; că din raportul de expertiză efectuat în cauză (omologat și în această cauză, la cererea reclamantei și cu acordul tacit al pârâtei, care nu a înțeles să se opună cererii, mai mult chiar, a formulat obiecțiuni cu privire la cele reținute de expert), că reclamanta apelantă a făcut lucrări de investiții la imobilul obiect al contractului de închiriere în valoare de 3.424.892 euro.

Așa fiind, tribunalul a considerat că nu mai poate lua în discuție, în litigiul pendinte, existența sau inexistența lucrărilor de amenajare, necesitatea efectuării lor sau valoarea acestora, ele fiind deja reținute în procesul anterior.

Prin urmare, constatând că reclamanta a efectuat lucrări de întreținere și amenajare a spațiului în discuție, mare parte dintre ele necesare pentru utilizarea spațiului în concordanță cu scopul pentru care a fost închiriat și că părțile au convenit, la articolul 11 pct. 5 din contract că valoarea acestora nu poate fi solicitată de locatar locatorului doar atunci când contractul încetează din vina ultimului (ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu, contractul încetând la expirarea termenului, adică la data de 30 septembrie 2013), adică poate fi cerută atunci când nu poate fi identificată o astfel de culpă, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiul Timișoara la plata sumei de 3.432.892 euro către reclamantă, reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile pe care aceasta din urmă Ie-a efectuat la imobilul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1.

Instanța a optat pentru soluția obligării pârâtului la plata despăgubirii și nu pentru cea de constatare a prelungirii efectelor juridice ale contractului, pentru o perioadă de 12 ani, solicitare pe care a respins-o, reținând că potrivit art. 3 din contract, termenul închirierii a fost de 5 ani cu posibilitatea prelungirii acestuia, la cererea chiriașului manifestată cu cel puțin 30 de zile înaintea expirării contractului. Altfel spus, la expirarea perioadei contractuale locatarul avea dreptul la prelungirea contractului, locatarul neavând dreptul de a refuza o astfel de operațiune, deoarece prevederea contractuală i se impune precum legea, potrivit art. 969 din vechiul C. civ. (teză reținută și de instanța de contencios administrativ în Decizia nr. 73 din 18 ianuarie 2011). Prin urmare, s-a reținut că la expirarea contractului și în prezența cererii exprese a locatarului locatorul era obligat să procedeze la prelungirea duratei închirierii.

Prelungirea se putea realiza prin încheierea unui act adițional sau, eventual, printr-o hotărâre judecătorească care să înlocuiască voința locatorului. Că este așa o confirmă chiar reclamanta care, la data de 11 martie 2011, a adresat Primăriei Municipiului Timișoara o cerere de prelungire a contractului de închiriere, prin încheierea unui act adițional. Solicitarea demonstrează, printre altele, că reclamanta considera că o atare operațiune nu poate fi realizată decât prin încheierea actului adițional, nefiind suficientă simpla ei manifestare de voință în sensul prelungirii contractului. Așa fiind, în absența unui act adițional prin care părțile să dispună cu privire la durata închirierii instanța nu poate considera că a operat o prelungire a efectelor juridice ale contractului de închiriere nr. 1463/2004.

Existența unui drept de creanță al reclamantei împotriva Municipiului Timișoara, chiar în strânsă legătură cu bunul obiect al contractului de închiriere, nu duce la o prelungire automată, de drept, a contractului, care să poată fi constatată de instanță, potrivit solicitării reclamantei. Astfel, observând că termenul de închiriere a expirat, tribunalul a admis cererea reclamantului Municipiul Timișoara (formulată pe cale principală în Dosarul nr. 26571/325/2009, conexat la Dosarul nr. 20963/325/2009**) și a dispus evacuarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL din imobilul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1, cererea fiind întemeiată deoarece începând cu data de 30 septembrie 2013 SC G.P.G.C.

SRL nu mai are, asupra imobilului în discuție, drepturile conferite de contractul de închiriere. Însă, măsura evacuării nu va deveni efectivă decât după ce pârâtul Municipiul Timișoara va plăti suma stabilită în sarcina lui cu titlu de valoare a îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului în discuție, cererea reclamantei de instituire a unui drept de retenție urmând a fi admisă de instanță. Dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Condiția esențială invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta.

Or, în speță, o astfel de condiție se verifică, creanța reclamantei SC G.P.G.C. SRL fiind în strânsă legătură cu bunul ce trebuie restituit pârâtului, Municipiul Timișoara, aceasta reprezentând, așa cum s-a arătat deja, contravaloarea lucrărilor de întreținere și amenajare a bunului în discuție. Astfel, tribunalul a admis cererea reclamantei și a instituit în beneficiul acesteia dreptul de retenție asupra imobilului situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1. Cu privire la cererea reclamantului Municipiul Timișoara, din Dosarul nr. 26571/325/2009, privind obligarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului închiriat, tribunalul a considerat că aceasta este întemeiată doar parțial.

Astfel, cererea reclamantului nu poate fi admisă pentru perioada cuprinsă de la momentul încheierii contractului și până la data de 30 septembrie 2013, deoarece, fiind în interiorul perioadei contractuale (așa cum aceasta a fost configurată de părți și de instanța de judecată) nu poate fi pusă problema unor despăgubiri, ci, eventual, a unor chirii restante, care, însă, nu au fost solicitate de Municipiul Timișoara. Cu privire la perioada de după data de 30 septembrie 2013, tribunalul a apreciat că cererea Municipiului Timișoara este întemeiată și a fost admisă. La momentul expirării perioadei contractuale pârâta SC G.P.G.C. SRL avea obligația de a restitui bunul Municipiului Timișoara, nemaiavând dreptul de a-l folosi.

Or, având în vedere că aceasta nu a procedat în acest fel, tribunalul a considerat că Municipiul Timișoara a înregistrat o pagubă, extra-contractuală, ce se impune a fi reparată de pârâtă, în speță fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale - art. 998 C. civ., privind existența prejudiciului, fapta ilicită a societății, comisă cu vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de Municipiul Timișoara. Astfel, acest petit a fost admis în parte și s-a dispus obligarea pârâtei SC G.P.G.C.

SRL la plata unei despăgubiri în cuantum egal cu chiria lunară stabilită pentru imobilul situat în B-dul Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1, pentru perioada cuprinsă între data de 30 septembrie 2013 și data pronunțării hotărârii, dată de la care instanța a instituit un drept de retenție asupra bunului și orice întârziere în preluare și valorificarea imobilului, de către Municipiul Timișoara, nu poate fi imputată decât acestuia. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC G.P.G.C. SRL și pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Prin decizia nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de Municipiul Timișoara, Primar, Instituția Primarului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a fost admis apelul declarat de reclamanta SC G.P.G.C.

SRL, fiind schimbată în parte sentința tribunalului în sensul că, a fost înlăturată obligarea acesteia la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată pentru imobilul Bulevardul. Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, nr. cad. 9507/2/1, pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței apelate. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele: În ce privește apelul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Curtea de apel a reținut natura comercială a cauzei si a respins criticile pe acest aspect.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel al pârâților, s-a constatat că se susține că hotărârea instanței de fond s-a dat cu aplicarea greșită a legii și a interpretării eronate a probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza efectuată de expert Ț.R., care a concluzionat că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru investițiile efectuate la imobilul în litigiu, proprietatea pârâtei, sunt în valoare de 3.428.892 euro, deoarece pârâta a contestat această expertiză, formulând obiecțiuni la raportul depus de expert și instanța de fond a reținut, în mod eronat, că a existat un acord tacit al pârâtei în ce privește omologarea expertizei.

Curtea de apel a reținut că și acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece, deși este adevărat că pârâții au formulat obiecțiuni la expertiză, cât și la anexele raportului de expertiză, s-a răspuns la aceste obiecțiuni în mod pertinent de către expert și nu s-a solicitat după primirea răspunsului la obiecțiuni o contraexpertiză, aceasta fiind solicitată doar în fața instanței de apel, prin apelul de față.

S-a mai reținut că expertiza omologată de instanța de fond în dosarul de față a fost, de fapt, efectuată și administrată ca probă în Dosarul nr. 20962/325/2009, care a vizat un litigiu purtat între aceleași părți, vizând același imobil și care a cuprins între probele administrate și această expertiză, vizând întinderea și cuantumul investițiilor realizate de către pârâtă la imobilul proprietatea reclamantei, în cauza din Dosarul nr. 20962/325/2009 fiind pronunțată o hotărâre irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara.

Din acest motiv, judecătorul fondului din Dosarul de față nr. 20963/325/2009, a considerat că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că valoarea investițiilor la imobil se ridică la suma de 3.428.892 euro, așa cum rezultă din expertiza depusă la filele 104 - 141 dosar și care concluzionează, printre altele, că în lipsa acestor lucrări obiectivul nu putea fi utilizat conform standardelor de funcționare impuse pentru destinația imobilului, aceea de bază de agrement, și că în acest imobil dat în folosință în anul 1972 nu s-au realizat lucrări de investiții și reparații până în anul 2004, când imobilul a fost închiriat reclamantei care a fost nevoită să facă aceste lucrări.

Tocmai în scopul valorificării acestei expertize, ca și probă câștigată cauzei, s-a dispus „acvirarea" Dosarului nr. 20.962/325/2009 la dosarul de față, iar instanța de apel nu a identificat la rândul său niciun motiv pentru a reface acest probatoriu câtă vreme expertiza depusă la dosar și omologată de judecătorul fondului prezintă cu acuratețe concluziile cu privire la fiecare obiectiv solicitat de părți, iar obiecțiunile invocate de către reclamanta apelantă la care s-a răspuns de către expert sunt de circumstanță, tinzând la înlăturarea obligației de plată a contravalorii îmbunătățirilor efectuate de pârâtă în imobilul Bază de agrement.

Instanța de apel a constatat ca neîntemeiate susținerile pârâtei, care vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul că pârâta nu a declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de îmbunătățiri la imobil, ci o sumă mult mai mică, nu i-a solicitat acordul pentru fiecare îmbunătățire și nu a avut autorizație de construire pentru toate reparațiile și investițiile efectuate la imobil, căci, cu privire la aceste aspecte pârâta, într-adevăr, se poate judeca pe calea contenciosului administrativ, însă, în litigiul de față, aspectele relevate nu se circumscriu obiectului cauzei. De asemenea, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a respectat clauzele contractului de închiriere, deoarece, potrivit art. 8 lit. e) din contract, s-a obligat să modernizeze spațiul închiriat, fațada spațiului în litigiu și trotuarul aferent, valoarea lucrărilor urmând să reprezinte minim 70 % din valoarea totală anuală a chiriei.

Instanța de apel a considerat că aceste susțineri sunt contrazise de probele administrate în cauză, deoarece expertiza omologată de către instanța de fond a relevat faptul că reclamanta și-a îndeplinit această obligație și a efectuat lucrări de modernizare într-un cuantum substanțial și care a depășit cu mult valoarea minimă de 70 % din cuantumul anual al chiriei, deci și-a îndeplinit cu prisosință obligațiile asumate prin contract, pârâta fiind cea care și-a încălcat aceste obligații, deoarece, potrivit art. 7 din contractul de închiriere, aceasta era obligată să predea reclamantei spațiul la standardele și în condițiile de funcționare normale, fapt care nu s-a întâmplat, ceea ce a determinat din partea pârâtei efectuarea de investiții masive în imobil, pentru a putea să îl folosească conform destinației sale.

Cu privire la motivul de apel invocat de pârâtă și care vizează despăgubirile de folosință cuvenite acesteia egale cu chiria lunară calculată în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 71 din 26 februarie 2013, în cuantum de 3 euro/mp/lună, respectiv 38.121 euro/ lună datorate pentru perioada 1 martie 2012 - 1 mai 2014, respectiv o perioadă de 14 luni și cuantificate la suma totală de 533.694 euro, Curtea de apel a constatat că aceste despăgubiri nu sunt datorate, deoarece contractul de închiriere ce face obiectul litigiului nu a fost încheiat sub incidența H.C.L.

71 din 26 februarie 2013 și nici nu s-a dovedit încheierea unui act adițional la contractul de închiriere care să stabilească incidența acestei hotărâri de consiliu local, astfel încât, nu poate fi aplicabil cauzei deduse judecății, independent de aspectul susținut de ambele părți, că această hotărâre de consiliu local a fost atacată în contencios administrativ de către reclamantă și face obiectul unui dosar separat.

În ce privește apelul formulat de reclamantă, care a criticat hotărârea instanței de fond, deoarece, în opinia acesteia, prima instanță a respins, în mod nelegal, cererea sa de constatare a prelungirii locațiunii, pe o perioadă de 12 ani și a dispus, în mod nelegal, evacuarea sa condiționată din imobilul în litigiu, curtea de apel a constatat că acest motiv de apel este neîntemeiat, deoarece, în mod corect prima instanță a constatat că nu se impune prelungirea locațiunii împotriva voinței proprietarului imobilului, care și-a exprimat în repetate rânduri intenția să-i redobândească posesia, precum și raportat la faptul că raporturile locative dintre cele două părți au încetat prin ajungerea la termen a contractului de închiriere și datorită neprelungirii acestuia prin act adițional.

Instanța nu se poate substitui voinței părților, respectiv a proprietarului imobilului în ce privește aspectul prelungirii duratei locațiunii, căci aceasta ar reprezenta o imixtiune în ce privește dreptul de proprietate inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al pârâtei. Prin al doilea motiv de apel, reclamanta a criticat faptul că, în mod neîntemeiat a fost obligată la plata despăgubirilor de folosință a imobilului, egale cu cuantumul chiriei datorate pe perioada cuprinsă între 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, deoarece nu a deținut acest spațiu în mod ilicit pe perioada vizată, ci în virtutea dreptului său de retenție, astfel că, pe cale de consecință, nu datorează la rândul său despăgubiri de folosință.

Cu privire la acest motiv de apel, Curtea de apel a constatat că este întemeiat și că judecătorul fondului a făcut o apreciere eronată a dispozițiilor legale în materie în ce privește dreptul de retenție al unei părți corelativ cu dreptul la despăgubiri de folosință al părții adverse. Astfel, instanța de apel a considerat că dreptul de retenție este dreptul pe care îl are chiriașul în cazul unui contract de locațiune, cum este și cazul în speță, de a fi evacuat numai dacă, în prealabil, locatorul, respectiv reclamanta, îl despăgubește pentru cheltuielile făcute în imobil. Acesta este un drept recunoscut creditorului a cărui creanță s-a născut în legătură cu bunul respectiv, adică cu imobilul închiriat, iar creanța acestui creditor trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

De asemenea, trebuie să fie dovedită conexiunea dintre această creanță și imobilul reținut ca garanție a restituirii creanței. Totodată, trebuie dovedit că bunul referitor la care se invocă dreptul de retenție este proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului, cât privește cheltuielile pretinse, ceea ce în cauză s-a dovedit prin faptul că reclamanta deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei care este proprietarul spațiului și câtă vreme creanța sa, constând în investițiile făcute în imobil nu este achitată, are un drept de retenție pentru spațiul în litigiu. Instanța de apel a apreciat că atâta vreme s-a dovedit că reclamanta nu a deținut în niciun moment în mod ilicit spațiul închiriat și că reține acest spațiu în baza dreptului de retenție pe care îl are nu poate fi obligată la rândul său să plătească despăgubiri de folosință, acestea nefiind justificate decât în cazul deținerii pe nedrept al spațiului.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că hotărârea primei instanțe este neîntemeiată sub acest aspect al obligării reclamantei la plata despăgubirilor de folosință, motiv pentru care a schimbat în parte hotărârea în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la despăgubirile egale cu chiria datorată, reținând și faptul că prima instanță a dispus obligarea la plata unor despăgubiri care nu au fost în niciun fel cuantificate, astfel că sub acest aspect hotărârea nici nu ar fi putut să fie pusă în executare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara invocând art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și pct. 9 C. proc.

civ. Pârâții au solicitat instanței de recurs: în principal, admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei SC G.P.G.C. SRL, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat, iar in cazul respingerii excepției mai sus invocate, ca urmare a admiterii prezumției puterii de lucru judecat; în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, iar in secundar solicită, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii, în totalitate a acțiunii reclamantei SC G.P.G.C. SRL precum și suspendarea executării deciziei civile nr. 702/ A din 29 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de apel Timișoara în condițiile art. 300 C. proc.

civ. Intimata a invocat excepția nulității recursului pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge întrucât recursul este motivat în drept pe dispozițiile art. art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și pct. 9 C. proc. civ. și, chiar dacă fiecare motiv nu este dezvoltat și analizat distinct, finalitatea este atinsă întrucât criticile pârâților se pot circumscrie temeiurilor de drept invocate. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursul pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează, răspunzând în același timp și susținerilor din întâmpinare.

În principal, recurenții au solicitat admiterea recursului, pe cale de excepție, prin invocarea excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 346 din 22 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5725/30/2009, învederând faptul că, în prezentul dosar și dosarul în care s-a pronunțat sentința evocată, părțile litigante sunt aceleași, obiectul cauzei este, precum și cauza sunt aceleași, fiind întrunite condițiile art. 166 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și va dispune casarea deciziei, întrucât această apărare nu poate fi analizată pentru prima dată direct în recurs decât sacrificând dreptul părților la căile de atac.

De aceea, instanța de trimitere, va trebui să analizeze toate apărările părților și să stabilească dacă, în condițiile în care s-a încheiat un nou contract de închiriere (până în 2017), se mai poate pune problema unui drept de retenție și a unor despăgubiri pentru investiția efectuată de către reclamantă. Prin acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5725/30/2009, SC G.P.G.C. SRL a solicitat instanței de judecată să anuleze în parte Hotărârea C.L.M.T. nr. 325 din 28 iulie 2009, anume, în ceea ce privește prelungirea, numai până la data de 30 septembrie 2009, și să oblige pârâtul să adopte o nouă hotărâre pentru aprobarea prelungirii contractului de închiriere nr. 1463/2004 pentru o perioadă rezonabilă (precizata chiar de reclamanta la 8 ani de zile) care să țină cont de investițiile efectuate la imobilul în cauză.

Prin sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, instanța a admis acțiunea formulată și precizată a reclamantei dispunând: anularea în parte a H.C.L.M.T. nr. 325 din 28 iulie 2009, cu privire la prelungirea locațiunii până la data de 30 septembrie 2009 (doar pe 3 luni de zile), obligarea pârâtului să adopte o hotărâre pentru aprobarea prelungirii contractului de închiriere (pentru suprafețe locative cu altă destinație decât aceea de locuință ), încheiat între părți, pentru o perioadă de 8 ani.

Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, irevocabilă, a si fost pusă în executare, în sensul că a fost adoptată Hotărârea nr. 553 din 11 noiembrie 2014 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, prin care, la art. 1 se prevede: „Se aprobă încheierea unui act adițional pentru prelungirea Contractului de închiriere nr. 1463/2004, pentru o perioadă de 8 ani, între 30 iunie 2009 si 29 iunie 2017 ” . Hotărârea nr. 553 din 11 noiembrie2014 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara este ulterioară deciziei recurate, pronunțată la 29 septembrie 2014, motiv pentru care instanța de trimitere, în cazul în care va aprecia că nu ar fi prezente cele trei elemente ale autorității de lucru judecat, va trebui să se pronunțe dacă sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, potrivit art. 1200 pct. 4 și 1200 alin. (2) din C. proc.

civ., a intrat în puterea lucrului judecat potrivit art. 1201 C. civ. (aplicabil raportat la data nașterii raporturilor juridice între părți și pronunțării sentinței). Autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1200 alin. (2) C. proc. civ., nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale "non bis in idem", ci și sub forma prezumției, adică a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Respectarea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată soluționată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit instanța (prin hotărâre definitivă și irevocabilă) într-un prim proces, să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe într-un proces ulterior.

În speța de față, pentru a nu se ajunge la ipoteza în care pentru aceeași chestiune litigioasă, să fie pronunțate două hotărâri contradictorii, atât privind prelungirea contractului de închiriere nr. X/2004, cât și privind evacuarea chiriașului SC G.C. SRL din spațiul situat în Timișoara, Bd. V. Pârvan, se impune rejudecarea pricinii. De asemenea, aceeași soluție de casare cu trimitere se impune și pentru a nu se ajunge în situația în care SC G.C. SRL ar beneficia atât de prelungirea contractului (fiind aprobat H.C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014 în acest sens), cât și obligarea Municipiului Timișoara la plata contravalorii investițiilor efectuate, fapt ce ar crea premisele unei îmbogățiri fără justă cauza în favoarea reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că actul adițional privind prelungirea contractului de închiriere, conform cu cele dispuse prin sentința nr. 346 din 22 martie 2011, a fost întocmit și a fost invitat chiriașul SC G.P.G.C. SRL, în vederea semnării și parafării actului adițional, fiind anexate cererii de recurs: Hotărârea C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014, adresa-invitație comunicată SC G.P.G.C. SRL, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și actul adițional privind prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004.(filele 54-62 din dosarul I.C.C.J.).

Mai mult decât atât, deși chiar reclamanta, prin apelul formulat, arată că solicită, în principal, prelungirea locațiunii, menționând în acest sens, și sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011 a Tribunalului Timiș (hotărâre în care s-a dispus prelungirea locațiunii pentru încă 8 ani), instanța nu analizează sub niciun aspect această cerere (deși la data pronunțării Deciziei civile nr. 702/ A din 29 septembrie 2014), aceasta se bucura de o putere de lucru judecat relativă (consolidându-se ulterior). Raportat la caracterele puterii de lucru judecat, instanța de rejudecare va analiza dacă solicitarea SC G.P.G.C. SRL mai are - la acest moment - obiect și dacă aceasta poate obține atât prelungirea efectelor contractului (pe un termen necesar amortizării investiției), cât și plata sumei de 3.428.892 euro și dacă, în considerarea acelorași investiții, reclamanta SC G.P.G.C.

SRL poate să primească două soluții favorabile, constând atât în prelungirea termenului contractului de locațiune, cât și în plata unei sume bani pentru investițiile efectuate. Se va avea în vedere că, în toate litigiile, reclamanta a cerut, în principal, prelungirea efectelor contractului pe o perioada necesară amortizării investițiilor (chestiune admisă deja, irevocabil) și, doar în subsidiar, despăgubiri. Înalta curte de Casație și Justiție nu va primi criticile relative la necompetența materială a instanței de apel subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de recurs pârâții au invocat faptul că imobilul în litigiu aparține domeniului public al Municipiului Timișoara, iar contractul de închiriere nr. 1463/2004 încheiat între reclamantă și pârâtă privește construcții și terenuri care fac parte din domeniul public, vizând punerea în valoare a unui bun proprietate publică a statului, astfel încât, în opinia pârâtei, contractul de închiriere este un contract administrativ, pentru că vizează un bun public, ceea ce conferă litigiului competența de a fi judecat în contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004.

În subsidiar, s-a susținut că ar fi fost competentă să judece cauza în primă instanță Secția I civilă a Tribunalului Timiș și nu Secția a III-a civilă, având în vedere că litigiul între părți vizează, practic, aspecte privitoare la un contract de închiriere și o cauză similară ce a făcut obiectul Dosarului nr. 20962/325/2009 purtată între aceleași părți ce viza prelungirea contractului de închiriere a fost judecată de Secția I civilă a Tribunalului Timiș. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a civilă a Tribunalului Timiș nu este incidență în cauză, deoarece față de obiectul cauzei deduse judecății s-a reținut în mod corect că acesta reprezintă un litigiu referitor la un contract de închiriere, încheiat cu un comerciant, respectiv reclamanta, în scopul desfășurării activității sale comerciale, ceea ce dovedește caracterul comercial al întregii cauze deduse judecății.

De altfel, aspectele vizând necompetența unei instanțe sau unei secții în ce privește litigiul dedus judecății, au mai fost invocate încă de la depunerea acțiunii, căci, inițial, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, iar prin sentința civilă nr. 10834 din 16 iunie 2010 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

Ulterior, prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2011, Secția I civilă a Tribunalului Timiș s-a constatat că pretențiile formulate de reclamantă, au la bază un contract de închiriere încheiat cu o societate comercială, iar ca obiect spațiul cu altă destinație decât cea de locuință, respectiv bază de agrement și că, în temeiul acestui contract, reclamanta a solicitat atât prelungirea efectelor actului juridic, dar și dreptul de creanță pentru contravaloarea actualizată a investițiilor efectuate la imobilul închiriat. Din aceste considerente s-a constatat că reclamanta a închiriat bunul pentru îndeplinirea activității sale comerciale și că raportat la dispozițiile art. 56 și art. 4 C. com. raportat la natura juridică a litigiului, precum și la dispozițiile art. 99 din H.C.S.M.

nr. 387/2005 modificată cauza a fost trimisă la Secția comercială a Tribunalului Timiș spre competentă soluționare. Pe parcursul acestor declinări succesive de competență, nu s-a invocat de către pârâți faptul că litigiul s-ar afla în competența Secției de contencios administrativ a Tribunalului Timiș, iar Legea nr. 554/2004 nu are, oricum, incidență în cauză, nefiind vorba de anularea unui act administrativ, așa cum susțin, în mod eronat, pârâții. Așadar, natura comercială a cauzei a fost irevocabil stabilită (prin neatacarea soluției de declinare) astfel încât ea nu mai poate fi analizată în prezentul recurs. Cât privește celelalte critici formulate în cuprinsul recursului și pentru care pârâții invocă dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. instanța de rejudecare le va analiza, dacă va mai fi necesar, în raport de soluția ce o va pronunța privitor la excepțiile autorității de lucru judecat și a lipsei de obiect invocate pentru prima dată direct în recurs de către pârâți. Aceste critici vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul că reclamanta nu a declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de îmbunătățiri la imobil, ci o sumă mult mai mică, nu a solicitat acordul pârâților pentru fiecare îmbunătățire și nu a avut autorizație de construire pentru toate reparațiile și investițiile efectuate la imobil. În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor pârâților, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele si temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc.

civ. se va admite recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Se va casa decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Se reține că potrivit dispozițiilor art. 723 1 alin. (3) C. proc. civ.: „cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei.

Cu toate acestea, cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate". Nu se justifică păstrarea consemnării cauțiunii pe durata termenului prevăzut de art. 723 1 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 723 1 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., conform cărora "cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", coroborate cu susținerile intimatei-reclamante. Așa fiind, având în vedere soluția de casare și dispozițiile art. 723 1 alin. (3) C. proc.

civ. se va dispune eliberarea cauțiunii în cuantum de 155.228,22 lei consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timișoara cu recipisa de consemnare din 26 februarie 2015, înregistrată la Registrul de valori la poziția nr. 553/2015. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Dispune eliberarea cauțiunii în cuantum de 155.228,22 lei consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timișoara cu recipisa de consemnare din 26 februarie 2015, înregistrată la Registrul de valori la poziția nr. 553/2015. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2015.