ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2003/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2003/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 259 din 11 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 20963/325/2009**, s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și

precizată de reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Instituția

Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și a dispus evacuarea pârâtei S.C. G.P.G.C. SRL din

spațiul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara,

număr cadastral 9507/2/1, obligând pârâta SC G.P.G.C. SRL la plata unor

despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată pentru imobilul arătat mai sus

pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.

A respins, în rest, acțiunea Municipiului Timișoara,

formulată în Dosarul nr. 26571/325/2009.

A admis în parte acțiunea formulată și precizată de

reclamanta S.C. G.P.G.C. SRL, în Dosarul nr. 20963/325/2009**, în

contradictoriu cu Municipiul Timișoara, Instituția Primarului șl Consiliul

local al Municipiului Timișoara și a obligat pârâtul Municipiul Timișoara la

plata, către reclamanta SC G.P.G.C. SRL a sumei de 3.428.892 euro, instituind

un drept de retenție a societății reclamante asupra imobilului situat în

Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral

9507/2/1 până la plata, de către Municipiul Timișoara, a sumei de 3.424.7892

euro.

A respins, în rest, acțiunea reclamantei SC G.P.G.C. SRL

formulată în Dosarul nr. 20963/325/2009**, obligând-o la plata sumei de 10 lei

către Municipiul Timișoara, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat

Municipiul Timișoara la plata sumei de 839 lei către SC G.P.G.C. SRL cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin

acțiunea civilă înregistrată în Dosar nr. 20963/325/2009, reclamanta SC G.P.G.C.

SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar,

Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a solicitat să se constate dreptul

de retenție al reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara, B-dul Vasile

Pârvan, înscris în CF Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF

Timișoara), număr cadastral 9507/2/1 până la plata de către locatorul

Municipiul Timișoara a contravalorii actualizate a investițiilor pe care

reclamanta Ie-a efectuat la imobil, investiții evaluate la suma de 16.880.000

lei (echivalentul sumei de 4.000.000 euro), cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că reclamanta deține imobilul arătat

în baza Contractului de închiriere nr. x, a cărui termen a fost prelungit până

la data de 30 septembrie 2009. Prin adresa nr. D72009-004324 din 23 iulie 2009,

locatarului i s-a pus în vedere ca începând cu data de 1 octombrie 2009 să

elibereze și să predea imobilul; că a efectuat investiții substanțiale, astfel

că restituirea acestuia nu poate fi făcută până când reclamanta nu va fi

despăgubită cu aceste cheltuieli, conform art. 1444 C. civ.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul

Municipiului Timișoara au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea acțiunii, arătând că imobilul „Ștrand termal cu construcții"

din Timișoara este proprietatea Statului Român, în administrarea operativă

directă a Primăriei Municipiului Timișoara; că între părți mai există un

litigiu pe rolul Judecătoriei Timișoara având ca obiect obligarea reclamantei

la demolarea construcției ilegal executată, arătând că, potrivit contractului

de închiriere dintre părți, reclamanta are obligația ca la încetarea contractului

să predea spațiul închiriat, inclusiv cu îmbunătățirile aduse prin lucrări de

separare și modernizare executate pe perioada derulării contractului.

La termenul din 24 martie 2010, reclamanta a formulat

precizare și completare de acțiune solicitând instanței: să constate prelungite

efectele Contractului de închiriere nr. x/2004 pe durata de timp necesară

amortizării investițiilor efectuate la spațiul închiriat, să constate dreptul

de creanță al reclamantei împotriva Municipiului Timișoara pentru suma de

12.585.900 lei (echivalentul sumei de 3.000.000 euro), reprezentând

contravaloarea actualizată a investițiilor (cheltuieli necesare și utile), pe

care reclamanta Ie-a efectuat la imobilul închiriat, precum și să constate

dreptul de retenție al reclamantei asupra aceluiași imobil, până la plata de

către locator a creanței în sumă de 12.585.900 lei (echivalentul sumei de

3.000.000 euro).

Prin sentința civilă nr. 10834 pronunțată în data de 16 iunie

2010 Judecătoria Timișoara a admis excepția de necompetență materială, invocată

de către reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, motivat de faptul că în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., care reglementează

competența de soluționare a cererilor în materie civilă al căror obiect

depășește suma de 500.000 lei iar prin încheierea din data de 26 aprilie 2011

cauza a fost înregistrată pe rolul Secției Comerciale pentru competentă

soluționare, raportat la natura juridică a litigiului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub

nr. 26571/325 din 23 noiembrie 2009 reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat

prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului

Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.P.G.C. SRL, au solicitat evacuarea

necondiționată a pârâtei din obiectivul "Ștrand Termal cu

construcții" din Timișoara str. Vasile Pârvan nr. 9, înscris în CF

Timișoara nr. top. 9507/2/1 motivat de lipsa titlului locativ; plata unei

despăgubiri lunare pentru folosința obiectivului egală în cuantum cu chiria

lunară până la data eliberării efective a obiectivului, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamații au arătat că obiectivul

„Ștrand Termal cu construcții" din Timișoara str. Vasile Pârvan nr. 9,

înscris în CF Timișoara nr. top. 9507/2/1, este proprietatea Statului Român, în

administrarea operativă directă a Primăriei Municipiului Timișoara, fiind și

proprietară asupra construcțiilor. Prin Hotărârea C.L.M.T. nr. 115 din 27

aprilie 2004 s-a aprobat încheierea prin licitație publică deschisă a bazei de

agrem

e

nt din Timișoara str. Vasile Pârvan nr.

9 și caietul de sarcini privind închirierea suprafeței de 12.707 mp, iar în

urma licitației publice s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 cu

pârâta, pe perioada 1 iulie 2004 - 30 iunie 2009 cu destinația de Bază de

agrement. Pârâta a executat prin incinta spațiului închiriat lucrări de

construcții și amenajare în baza autorizației de construire din 25 noiembrie

2005, racordul și instalația de gaz fiind executate în baza autorizației de

construire din 17 martie 2006.

În urma verificărilor efectuate de către inspectorii de

specialitate din cadrul instituției reclamanților, s-a constat faptul că nu a

fost respectată autorizația de construire nr. x/2005, fiind realizat un etaj

peste corpul de clădire în regim parter situat la intrarea în baza de agrement,

în stânga intrării. Prin cererea înregistrată la instituția lor sub nr. D72009-004324/2009

pârâta a solicitat prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004. în

ședința din data de 21 iulie 2009, a Comisiei de analiză a spațiilor cu altă

destinație decât aceea de locuință situate în proprietatea Primăriei Timișoara

precum și în proprietatea Statului Român, s-a analizat cererea pârâtei și

situația contractului de închiriere nr. x/2004, hotărându-se prelungirea

contractului de închiriere, prin act adițional, până la data de 30 septembrie

2009, motivat de faptul că fiind perioada de vârf de utilizare a ștrandului, închiderea

acestuia pentru organizarea unei licitații publice privind închirierea ar fi

provocat deservicii cetățenilor Municipiului Timișoara. Prin adresa nr. x/2009,

reclamanții i-au solicitat pârâtei ca până la data de 30 septembrie 2009 să

delege un reprezentant la primăria Municipiului Timișoara Direcția Patrimoniu,

în vederea întocmirii procesului - verbal de predare - primire a obiectivului

"Ștrand Termal cu construcții", în caz contrar urmând a se proceda în

conformitate cu legile în vigoare pentru evacuarea din spațiu. Pârâta nu s-a

conformat celor dispuse de către instituția reclamantă privind predarea

spațiului, ci a intentat acțiune în instanță, având ca obiect anularea HCL nr. 325/2009

și obligarea la prelungirea contractului de închiriere.

La data de 9 aprilie 2010, reclamanții au depus o precizare

de acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri

în sumă de 76.810 lei reprezentând despăgubiri lunare pentru folosința

obiectivului "Ștrand Termal cu construcții", debit acumulat pe

perioada 1 decembrie 2009 - 31 martie 2010, motivat de faptul că pârâta este

obligată în baza obligațiilor contractuale la plata debitului privind folosința

obiectivului până la data eliberării efective a acestuia.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Totodată a invocat excepția nulității

petitului 2 al cererii de chemare în judecată pentru neprecizarea valorii

obiectului pretențiilor formulate, perioada pentru care s-a solicitat despăgubirea

și temeiul juridic pe care se fundamentează aceste pretenții. între părți a

fost încheiat contractul de închiriere nr. 1463/2004 având ca obiect

exploatarea spațiului construit în suprafață de 12.707 mp și a bazei de

agrement înscrise în CF Timișoara, nr. top. 9507/2/1 pe o perioadă de 5 ani.

Locatorul nu și-a îndeplinit obligația de predare a spațiului într-o stare

corespunzătoare utilizării conform destinației, astfel încât pârâta a fost

nevoită să efectueze lucrări de reparații a spațiului închiriat, valoarea

investițiilor realizate ridicându-se la suma de 3.000.000 euro. Locatorul nu a

achitat contravaloarea acestor investiții nici până în prezent, astfel încât în

Dosarul nr. 20963/325/2009 al județului Timișoara, s-a solicitat de către

pârâtă instituirea unui drept de retenție asupra obiectivului în litigiu, până

la plata contravalorii investițiilor realizate de chiriaș. în aceste condiții,

rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii de evacuare,

în condițiile în care locatorul nu și-a îndeplinit propriile obligații derivând

din contract. Efectele acțiunii în evacuare sunt paralizate de invocarea

dreptului de retenție asupra obiectivului în litigiu.

Constatând caracterul comercial al litigiului rezultând

dintr-un fapt subiectiv de comerț, conform art. 4 și art. 56 C. com. și faptul

că obiectul litigiului constând în evacuarea pârâtei societate comercială este

neevaluabil în bani, s-a constatat că în cauză competența de judecată a cererii

de chemare în judecată aparține tribunalului și pe cale de consecință,

Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 13924 din 15 septembrie 2010 a

admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, Secția

comercială.

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2011, a fost admisă

excepția de conexitate invocată de pârâta SC G.P.G.C. SRL în dosarul nr. 26571/325/2009

al Judecătoriei Timișoara și în temeiul art. 164 Cod de procedură civilă a

dispus conexarea Dosarului nr. 26571/325/2009 la Dosarul nr. 20963/325/2009* al

Tribunalului Timiș.

La data de 7 iunie 2011 SC G.P.G.C. SRL a depus la dosar o

cerere de omologare a expertizei tehnice judiciare specialitatea construcții

efectuată în Dosarul nr. 20963/325/2009 al Judecătoriei Timișoara.

Având în vedere că prin raportul de expertiză efectuat în

Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timișoara, în prezența

reprezentanților ambelor părți, deopotrivă părți în această cauză, s-a stabilit

valoarea investițiilor pentru care se solicită constatarea dreptului de

retenție pentru imobilul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9,

instanța prin încheierea din data de 18 februarie 2014 a admis cererea și a

dispus omologarea expertizei tehnice judiciare specialitatea construcții

efectuată în Dosarul nr. 20962/325/2009 al Judecătoriei Timișoara în prezentul

dosar.

Față de aspectele arătate în ambele dosare, prima instanță a

reținut că la data de 20 iunie 2004 părțile, respectiv S.C. G.P.G.C.S.R.L. și

Primăria Municipiului Timișoara, au încheiat contractul de închiriere cu

numărul 1463/2004, privind spațiul situat în Municipiul Timișoara, Bulevardul

Vasile Pârvan, nr. 9, în suprafață de 12.707 mp, care urma a fi utilizat,

potrivit art. 1 lit. a) din contract, ca bază de agrement.

Bunul a fost închiriat pentru o perioadă de 5 ani, cu

începere de la data de 1 iulie 2004, în schimbul unei chirii lunare al cărei

cuantum era indicat în fișa de calcul anexată contractului și care putea fi

actualizată, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului

Local al Municipiului Timișoara.

Locatorul s-a obligat, prin contract, printre altele, să

predea bunul închiriat pe bază de proces - verbal de predare-primire, la

standardele și condițiile de funcționare normale.

La articolul 11 pct. 5 din convenție părțile au prevăzut că

în situația rezilierii sau încetării contractului de închiriere din culpa

chiriașului, acesta nu va emite pretenții privind restituirea sumelor investite

pe perioada contractului pentru diferite lucrări de întreținere și amenajări

ale spațiului închiriat.

Prin actul adițional nr. 1 părțile au modificat Capitolul I

din contract, stabilind că are calitatea de locator Municipiul Timișoara, prin

Consiliul Local reprezentat de Primar.

Ca urmare a unei cereri formulată de S.C. G.P.G.C. SRL la

data de 25 mai 2009, Consiliul Local al Municipiului Timișoara a hotărât

prelungirea perioadei contractuale până la data de 30 septembrie 2009.

La data de 21 mai 2013 părțile au semnat actul adițional

numărul 3 prin care au modificat art. 3 din contract, referitor la termenul

contractului, stabilind că perioada de închiriere este de la 30 septembrie 2009

până la 30 septembrie 2013. Al treilea act adițional a fost încheiat după ce

Tribunalul Timiș, prin decizia civilă nr. 104 din 6 februarie 2013 (irevocabilă

ca urmare a respingerii recursului formulat de Municipiul Timișoara, Primarul

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin

decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în Dosarul nr. 20962/325/2009), a constatat prorogate efectele

contractului de închiriere pe perioada 30 septembrie 2009 - 30 septembrie 2013

și a obligat locatorul la încheierea unui act adițional în acest sens.

În textul deciziei Tribunalului Timiș (nr. 104 din 6

februarie 2013), instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că deși

pârâtul (Municipiul Timișoara), în calitate de locator, avea obligația de a

preda și menține spațiul în stare de a putea fi întrebuințat în scopul pentru

care a fost închiriat (agrement), respectiv de a efectua reparațiile necesare

pentru ca imobilul să fie apt pentru o bună folosință, acesta nu și-a

„îndeplinit aceste obligații încât reclamanta apelantă a fost în imposibilitate

de a utiliza spațiul închiriat, fiind nevoită să efectueze din fonduri proprii

lucrările de investiții necesare realizării obiectului contractului de

închiriere"; că din raportul de expertiză efectuat în cauză (omologat și

în această cauză, la cererea reclamantei și cu acordul tacit al pârâtei, care

nu a înțeles să se opună cererii, mai mult chiar, a formulat obiecțiuni cu

privire la cele reținute de expert), că reclamanta apelantă a făcut lucrări de

investiții la imobilul obiect al contractului de închiriere în valoare de 3.424.892

euro.

Așa fiind, tribunalul a considerat că nu mai poate lua în

discuție, în litigiul pendinte, existența sau inexistența lucrărilor de

amenajare, necesitatea efectuării lor sau valoarea acestora, ele fiind deja

reținute în procesul anterior.

Prin urmare, constatând că reclamanta a efectuat lucrări de

întreținere și amenajare a spațiului în discuție, mare parte dintre ele

necesare pentru utilizarea spațiului în concordanță cu scopul pentru care a

fost închiriat și că părțile au convenit, la articolul 11 pct. 5 din contract

că valoarea acestora nu poate fi solicitată de locatar locatorului doar atunci

când contractul încetează din vina ultimului (ceea ce nu este cazul în

prezentul litigiu, contractul încetând la expirarea termenului, adică la data

de 30 septembrie 2013), adică poate fi cerută atunci când nu poate fi

identificată o astfel de culpă, tribunalul a dispus obligarea pârâtului

Municipiul Timișoara la plata sumei de 3.432.892 euro către reclamantă, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor necesare și utile pe care aceasta din urmă Ie-a

efectuat la imobilul situat în Timișoara, B-dul Vasile Pârvan nr. 9, înscris în

CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1.

Instanța a optat pentru soluția obligării pârâtului la plata

despăgubirii și nu pentru cea de constatare a prelungirii efectelor juridice

ale contractului, pentru o perioadă de 12 ani, solicitare pe care a respins-o,

reținând că potrivit art. 3 din contract, termenul închirierii a fost de 5 ani

cu posibilitatea prelungirii acestuia, la cererea chiriașului manifestată cu

cel puțin 30 de zile înaintea expirării contractului. Altfel spus, la expirarea

perioadei contractuale locatarul avea dreptul la prelungirea contractului,

locatarul neavând dreptul de a refuza o astfel de operațiune, deoarece prevederea

contractuală i se impune precum legea, potrivit art. 969 din vechiul C. civ.

(teză reținută și de instanța de contencios administrativ în Decizia nr. 73 din

18 ianuarie 2011). Prin urmare, s-a reținut că la expirarea contractului și în

prezența cererii exprese a locatarului locatorul era obligat să procedeze la

prelungirea duratei închirierii.

Prelungirea se putea realiza prin încheierea unui act

adițional sau, eventual, printr-o hotărâre judecătorească care să înlocuiască

voința locatorului. Că este așa o confirmă chiar reclamanta care, la data de 11

martie 2011, a adresat Primăriei Municipiului Timișoara o cerere de prelungire

a contractului de închiriere, prin încheierea unui act adițional. Solicitarea

demonstrează, printre altele, că reclamanta considera că o atare operațiune nu

poate fi realizată decât prin încheierea actului adițional, nefiind suficientă

simpla ei manifestare de voință în sensul prelungirii contractului. Așa fiind,

în absența unui act adițional prin care părțile să dispună cu privire la durata

închirierii instanța nu poate considera că a operat o prelungire a efectelor

juridice ale contractului de închiriere nr. 1463/2004. Existența unui drept de

creanță al reclamantei împotriva Municipiului Timișoara, chiar în strânsă

legătură cu bunul obiect al contractului de închiriere, nu duce la o prelungire

automată, de drept, a contractului, care să poată fi constatată de instanță,

potrivit solicitării reclamantei.

Astfel, observând că termenul de închiriere a expirat,

tribunalul a admis cererea reclamantului Municipiul Timișoara (formulată pe

cale principală în Dosarul nr. 26571/325/2009, conexat la Dosarul nr. 20963/325/2009**)

și a dispus evacuarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL din imobilul situat în Timișoara,

B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1, cererea

fiind întemeiată deoarece începând cu data de 30 septembrie 2013 SC G.P.G.C. SRL

nu mai are, asupra imobilului în discuție, drepturile conferite de contractul

de închiriere.

Însă, măsura evacuării nu va deveni efectivă decât după ce

pârâtul Municipiul Timișoara va plăti suma stabilită în sarcina lui cu titlu de

valoare a îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului în discuție, cererea

reclamantei de instituire a unui drept de retenție urmând a fi admisă de

instanță.

Dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a

obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun

al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi

datorează în legătură cu acel bun. Condiția esențială invocării sale este acea

ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii

să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta. Or, în speță, o

astfel de condiție se verifică, creanța reclamantei SC G.P.G.C. SRL fiind în

strânsă legătură cu bunul ce trebuie restituit pârâtului, Municipiul Timișoara,

aceasta reprezentând, așa cum s-a arătat deja, contravaloarea lucrărilor de

întreținere și amenajare a bunului în discuție.

Astfel, tribunalul a admis cererea reclamantei și a instituit

în beneficiul acesteia dreptul de retenție asupra imobilului situat în

Timișoara, B-dul Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, număr cadastral

9507/2/1.

Cu privire la cererea reclamantului Municipiul Timișoara, din

Dosarul nr. 26571/325/2009, privind obligarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL la plata

unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a imobilului închiriat,

tribunalul a considerat că aceasta este întemeiată doar parțial.

Astfel, cererea reclamantului nu poate fi admisă pentru

perioada cuprinsă de la momentul încheierii contractului și până la data de 30

septembrie 2013, deoarece, fiind în interiorul perioadei contractuale (așa cum

aceasta a fost configurată de părți și de instanța de judecată) nu poate fi

pusă problema unor despăgubiri, ci, eventual, a unor chirii restante, care,

însă, nu au fost solicitate de Municipiul Timișoara. Cu privire la perioada de

după data de 30 septembrie 2013, tribunalul a apreciat că cererea Municipiului

Timișoara este întemeiată și a fost admisă.

La momentul expirării perioadei contractuale pârâta SC G.P.G.C.

SRL avea obligația de a restitui bunul Municipiului Timișoara, nemaiavând

dreptul de a-l folosi. Or, având în vedere că aceasta nu a procedat în acest

fel, tribunalul a considerat că Municipiul Timișoara a înregistrat o pagubă,

extra-contractuală, ce se impune a fi reparată de pârâtă, în speță fiind

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale - art. 998 C. civ., privind

existența prejudiciului, fapta ilicită a societății, comisă cu vinovăție și

legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de

Municipiul Timișoara. Astfel, acest petit a fost admis în parte și s-a dispus

obligarea pârâtei SC G.P.G.C. SRL la plata unei despăgubiri în cuantum egal cu

chiria lunară stabilită pentru imobilul situat în B-dul Vasile Pârvan nr. 9,

înscris în CF Timișoara, număr cadastral 9507/2/1, pentru perioada cuprinsă

între data de 30 septembrie 2013 și data pronunțării hotărârii, dată de la care

instanța a instituit un drept de retenție asupra bunului și orice întârziere în

preluare și valorificarea imobilului, de către Municipiul Timișoara, nu poate

fi imputată decât acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC G.P.G.C.

SRL și pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara.

Prin decizia nr. 702/ A din 29 septembrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de Municipiul

Timișoara, Primar, Instituția Primarului și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și a fost admis apelul declarat de reclamanta SC G.P.G.C. SRL, fiind

schimbată în parte sentința tribunalului în sensul că, a fost înlăturată

obligarea acesteia la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria datorată

pentru imobilul Bulevardul. Vasile Pârvan, înscris în CF Timișoara, nr. cad.

9507/2/1, pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, fiind menținute

în rest dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a avut în

vedere următoarele:

În ce privește apelul declarat de Municipiul Timișoara prin

Primar, Instituția Primarului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Curtea de apel a reținut natura comercială a cauzei si a respins criticile pe

acest aspect.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel al pârâților,

s-a constatat că se susține că hotărârea instanței de fond s-a dat cu aplicarea

greșită a legii și a interpretării eronate a probatoriului administrat în

cauză, respectiv expertiza efectuată de expert Ț.R., care a concluzionat că

despăgubirile cuvenite reclamantei pentru investițiile efectuate la imobilul în

litigiu, proprietatea pârâtei, sunt în valoare de 3.428.892 euro, deoarece

pârâta a contestat această expertiză, formulând obiecțiuni la raportul depus de

expert și instanța de fond a reținut, în mod eronat, că a existat un acord

tacit al pârâtei în ce privește omologarea expertizei.

Curtea de apel a reținut că și acest motiv de apel este

neîntemeiat, deoarece, deși este adevărat că pârâții au formulat obiecțiuni la

expertiză, cât și la anexele raportului de expertiză, s-a răspuns la aceste

obiecțiuni în mod pertinent de către expert și nu s-a solicitat după primirea

răspunsului la obiecțiuni o contraexpertiză, aceasta fiind solicitată doar în

fața instanței de apel, prin apelul de față. S-a mai reținut că expertiza

omologată de instanța de fond în dosarul de față a fost, de fapt, efectuată și

administrată ca probă în Dosarul nr. 20962/325/2009, care a vizat un litigiu

purtat între aceleași părți, vizând același imobil și care a cuprins între

probele administrate și această expertiză, vizând întinderea și cuantumul

investițiilor realizate de către pârâtă la imobilul proprietatea reclamantei,

în cauza din Dosarul nr. 20962/325/2009 fiind pronunțată o hotărâre

irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 1230 din 2 octombrie 2013 a Curții de

Apel Timișoara. Din acest motiv, judecătorul fondului din Dosarul de față nr. 20963/325/2009,

a considerat că s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că valoarea

investițiilor la imobil se ridică la suma de 3.428.892 euro, așa cum rezultă

din expertiza depusă la filele 104 - 141 dosar și care concluzionează, printre

altele, că în lipsa acestor lucrări obiectivul nu putea fi utilizat conform

standardelor de funcționare impuse pentru destinația imobilului, aceea de bază

de agrement, și că în acest imobil dat în folosință în anul 1972 nu s-au

realizat lucrări de investiții și reparații până în anul 2004, când imobilul a

fost închiriat reclamantei care a fost nevoită să facă aceste lucrări. Tocmai

în scopul valorificării acestei expertize, ca și probă câștigată cauzei, s-a

dispus „acvirarea" Dosarului nr. 20.962/325/2009 la dosarul de față, iar

instanța de apel nu a identificat la rândul său niciun motiv pentru a reface

acest probatoriu câtă vreme expertiza depusă la dosar și omologată de

judecătorul fondului prezintă cu acuratețe concluziile cu privire la fiecare

obiectiv solicitat de părți, iar obiecțiunile invocate de către reclamanta

apelantă la care s-a răspuns de către expert sunt de circumstanță, tinzând la

înlăturarea obligației de plată a contravalorii îmbunătățirilor efectuate de

pârâtă în imobilul Bază de agrement.

Instanța de apel a constatat ca neîntemeiate susținerile

pârâtei, care vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul că pârâta nu a

declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de îmbunătățiri la

imobil, ci o sumă mult mai mică, nu i-a solicitat acordul pentru fiecare

îmbunătățire și nu a avut autorizație de construire pentru toate reparațiile și

investițiile efectuate la imobil, căci, cu privire la aceste aspecte pârâta,

într-adevăr, se poate judeca pe calea contenciosului administrativ, însă, în

litigiul de față, aspectele relevate nu se circumscriu obiectului cauzei. De

asemenea, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a respectat clauzele

contractului de închiriere, deoarece, potrivit art. 8 lit. e) din contract, s-a

obligat să modernizeze spațiul închiriat, fațada spațiului în litigiu și

trotuarul aferent, valoarea lucrărilor urmând să reprezinte minim 70 % din

valoarea totală anuală a chiriei.

Instanța de apel a considerat că aceste susțineri sunt

contrazise de probele administrate în cauză, deoarece expertiza omologată de

către instanța de fond a relevat faptul că reclamanta și-a îndeplinit această

obligație și a efectuat lucrări de modernizare într-un cuantum substanțial și

care a depășit cu mult valoarea minimă de 70 % din cuantumul anual al chiriei,

deci și-a îndeplinit cu prisosință obligațiile asumate prin contract, pârâta

fiind cea care și-a încălcat aceste obligații, deoarece, potrivit art. 7 din

contractul de închiriere, aceasta era obligată să predea reclamantei spațiul la

standardele și în condițiile de funcționare normale, fapt care nu s-a

întâmplat, ceea ce a determinat din partea pârâtei efectuarea de investiții

masive în imobil, pentru a putea să îl folosească conform destinației sale.

Cu privire la motivul de apel invocat de pârâtă și care

vizează despăgubirile de folosință cuvenite acesteia egale cu chiria lunară

calculată în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 71

din 26 februarie 2013, în cuantum de 3 euro/mp/lună, respectiv 38.121 euro/ lună

datorate pentru perioada 1 martie 2012 - 1 mai 2014, respectiv o perioadă de 14

luni și cuantificate la suma totală de 533.694 euro, Curtea de apel a constatat

că aceste despăgubiri nu sunt datorate, deoarece contractul de închiriere ce

face obiectul litigiului nu a fost încheiat sub incidența H.C.L. 71 din 26

februarie 2013 și nici nu s-a dovedit încheierea unui act adițional la

contractul de închiriere care să stabilească incidența acestei hotărâri de

consiliu local, astfel încât, nu poate fi aplicabil cauzei deduse judecății,

independent de aspectul susținut de ambele părți, că această hotărâre de

consiliu local a fost atacată în contencios administrativ de către reclamantă

și face obiectul unui dosar separat.

În ce privește apelul formulat de reclamantă, care a criticat

hotărârea instanței de fond, deoarece, în opinia acesteia, prima instanță a

respins, în mod nelegal, cererea sa de constatare a prelungirii locațiunii, pe

o perioadă de 12 ani și a dispus, în mod nelegal, evacuarea sa condiționată din

imobilul în litigiu, curtea de apel a constatat că acest motiv de apel este

neîntemeiat, deoarece, în mod corect prima instanță a constatat că nu se impune

prelungirea locațiunii împotriva voinței proprietarului imobilului, care și-a

exprimat în repetate rânduri intenția să-i redobândească posesia, precum și

raportat la faptul că raporturile locative dintre cele două părți au încetat

prin ajungerea la termen a contractului de închiriere și datorită neprelungirii

acestuia prin act adițional. Instanța nu se poate substitui voinței părților,

respectiv a proprietarului imobilului în ce privește aspectul prelungirii

duratei locațiunii, căci aceasta ar reprezenta o imixtiune în ce privește

dreptul de proprietate inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al pârâtei.

Prin al doilea motiv de apel, reclamanta a criticat faptul

că, în mod neîntemeiat a fost obligată la plata despăgubirilor de folosință a

imobilului, egale cu cuantumul chiriei datorate pe perioada cuprinsă între 30

septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, deoarece nu a deținut acest spațiu în mod

ilicit pe perioada vizată, ci în virtutea dreptului său de retenție, astfel că,

pe cale de consecință, nu datorează la rândul său despăgubiri de folosință. Cu

privire la acest motiv de apel, Curtea de apel a constatat că este întemeiat și

că judecătorul fondului a făcut o apreciere eronată a dispozițiilor legale în

materie în ce privește dreptul de retenție al unei părți corelativ cu dreptul

la despăgubiri de folosință al părții adverse.

Astfel, instanța de apel a considerat că dreptul de retenție

este dreptul pe care îl are chiriașul în cazul unui contract de locațiune, cum

este și cazul în speță, de a fi evacuat numai dacă, în prealabil, locatorul,

respectiv reclamanta, îl despăgubește pentru cheltuielile făcute în imobil.

Acesta este un drept recunoscut creditorului a cărui creanță s-a născut în

legătură cu bunul respectiv, adică cu imobilul închiriat, iar creanța acestui

creditor trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. De asemenea, trebuie să

fie dovedită conexiunea dintre această creanță și imobilul reținut ca garanție

a restituirii creanței. Totodată, trebuie dovedit că bunul referitor la care se

invocă dreptul de retenție este proprietatea exclusivă a celui care este

debitorul deținătorului, cât privește cheltuielile pretinse, ceea ce în cauză

s-a dovedit prin faptul că reclamanta deține o creanță certă, lichidă și

exigibilă împotriva pârâtei care este proprietarul spațiului și câtă vreme

creanța sa, constând în investițiile făcute în imobil nu este achitată, are un

drept de retenție pentru spațiul în litigiu.

Instanța de apel a apreciat că atâta vreme s-a dovedit că

reclamanta nu a deținut în niciun moment în mod ilicit spațiul închiriat și că

reține acest spațiu în baza dreptului de retenție pe care îl are nu poate fi

obligată la rândul său să plătească despăgubiri de folosință, acestea nefiind

justificate decât în cazul deținerii pe nedrept al spațiului.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că hotărârea

primei instanțe este neîntemeiată sub acest aspect al obligării reclamantei la

plata despăgubirilor de folosință, motiv pentru care a schimbat în parte

hotărârea în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la despăgubirile egale

cu chiria datorată, reținând și faptul că prima instanță a dispus obligarea la

plata unor despăgubiri care nu au fost în niciun fel cuantificate, astfel că

sub acest aspect hotărârea nici nu ar fi putut să fie pusă în executare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul

Timișoara prin Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara invocând art.

304 pct. 3, 5, 7, 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Pârâții au solicitat instanței de recurs: în principal,

admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei SC G.P.G.C.

SRL, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat, iar in cazul

respingerii excepției mai sus invocate, ca urmare a admiterii prezumției

puterii de lucru judecat; în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, iar in secundar solicită,

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii, în totalitate a acțiunii

reclamantei SC G.P.G.C. SRL precum și suspendarea executării deciziei civile nr.

702/ A din 29 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de apel Timișoara în

condițiile art. 300 C. proc. civ.

Intimata a invocat excepția nulității recursului pe care Înalta

Curte de Casație și Justiție o va respinge întrucât recursul este motivat în

drept pe dispozițiile art. art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și pct. 9 C. proc. civ. și,

chiar dacă fiecare motiv nu este dezvoltat și analizat distinct, finalitatea

este atinsă întrucât criticile pârâților se pot circumscrie temeiurilor de

drept invocate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și găsind că o parte dintre acestea

sunt întemeiate, va admite recursul pentru considerentele ce se vor expune în

cele ce urmează, răspunzând în același timp și susținerilor din întâmpinare.

În principal, recurenții au solicitat admiterea recursului,

pe cale de excepție, prin invocarea excepției autorității de lucru judecat a

sentinței civile nr. 346 din 22 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 5725/30/2009, învederând faptul că, în prezentul dosar și dosarul în care

s-a pronunțat sentința evocată, părțile litigante sunt aceleași, obiectul

cauzei este, precum și cauza sunt aceleași, fiind întrunite condițiile art. 166

C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și va

dispune casarea deciziei, întrucât această apărare nu poate fi analizată pentru

prima dată direct în recurs decât sacrificând dreptul părților la căile de

atac.

De aceea, instanța de trimitere, va trebui să analizeze toate

apărările părților și să stabilească dacă, în condițiile în care s-a încheiat

un nou contract de închiriere (până în 2017), se mai poate pune problema unui

drept de retenție și a unor despăgubiri pentru investiția efectuată de către

reclamantă.

Prin acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5725/30/2009, SC

G.P.G.C. SRL a solicitat instanței de judecată să anuleze în parte Hotărârea C.L.M.T.

nr. 325 din 28 iulie 2009, anume, în ceea ce privește prelungirea, numai până

la data de 30 septembrie 2009, și să oblige pârâtul să adopte o nouă hotărâre pentru

aprobarea prelungirii contractului de închiriere nr. 1463/2004 pentru o

perioadă rezonabilă (precizata chiar de reclamanta la 8 ani de zile) care să

țină cont de investițiile efectuate la imobilul în cauză.

Prin sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, instanța a

admis acțiunea formulată și precizată a reclamantei dispunând: anularea în

parte a H.C.L.M.T. nr. 325 din 28 iulie 2009, cu privire la prelungirea

locațiunii până la data de 30 septembrie 2009 (doar pe 3 luni de zile),

obligarea pârâtului să adopte o hotărâre pentru aprobarea prelungirii

contractului de închiriere (pentru suprafețe locative cu altă destinație decât

aceea de locuință ), încheiat între părți, pentru o perioadă de 8 ani.

Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, irevocabilă, a si

fost pusă în executare, în sensul că a fost adoptată Hotărârea nr. 553 din 11

noiembrie 2014 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, prin care, la art.

1 se prevede: „Se aprobă încheierea unui act adițional pentru prelungirea

Contractului de închiriere nr. 1463/2004, pentru o perioadă de 8 ani, între 30

iunie 2009 si 29 iunie 2017

”

.

Hotărârea nr. 553 din 11 noiembrie2014 a Consiliului Local al

Municipiului Timișoara este ulterioară deciziei recurate, pronunțată la 29

septembrie 2014, motiv pentru care instanța de trimitere, în cazul în care va

aprecia că nu ar fi prezente cele trei elemente ale autorității de lucru

judecat, va trebui să se pronunțe dacă sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011,

potrivit art. 1200 pct. 4 și 1200 alin. (2) din C. proc. civ., a intrat în

puterea lucrului judecat potrivit art. 1201 C. civ. (aplicabil raportat la data

nașterii raporturilor juridice între părți și pronunțării sentinței).

Autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 și art.

1200 alin. (2) C. proc. civ., nu se manifestă doar sub forma excepției

procesuale "non bis in idem", ci și sub forma prezumției, adică a

efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o

instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Respectarea principiului autorității de lucru judecat

presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o

chestiune litigioasă odată soluționată de instanță să nu mai poată fi adusă

înaintea judecății, iar, pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit instanța (prin

hotărâre definitivă și irevocabilă) într-un prim proces, să nu fie contrazis

prin hotărârea unei instanțe într-un proces ulterior.

În speța de față, pentru a nu se ajunge la ipoteza în care

pentru aceeași chestiune litigioasă, să fie pronunțate două hotărâri

contradictorii, atât privind prelungirea contractului de închiriere nr. X/2004,

cât și privind evacuarea chiriașului SC G.C. SRL din spațiul situat în

Timișoara, Bd. V. Pârvan, se impune rejudecarea pricinii.

De asemenea, aceeași soluție de casare cu trimitere se impune

și pentru a nu se ajunge în situația în care SC G.C. SRL ar beneficia atât de

prelungirea contractului (fiind aprobat H.C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014

în acest sens), cât și obligarea Municipiului Timișoara la plata contravalorii

investițiilor efectuate, fapt ce ar crea premisele unei îmbogățiri fără justă

cauza în favoarea reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că actul

adițional privind prelungirea contractului de închiriere, conform cu cele

dispuse prin sentința nr. 346 din 22 martie 2011, a fost întocmit și a fost

invitat chiriașul SC G.P.G.C. SRL, în vederea semnării și parafării actului

adițional, fiind anexate cererii de recurs: Hotărârea C.L.M.T. nr. 553 din 11

noiembrie 2014, adresa-invitație comunicată SC G.P.G.C. SRL, prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire, precum și actul adițional privind

prelungirea contractului de închiriere nr. x/2004.(filele 54-62 din dosarul I.C.C.J.).

Mai mult decât atât, deși chiar reclamanta, prin apelul

formulat, arată că solicită, în principal, prelungirea locațiunii, menționând

în acest sens, și sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011 a Tribunalului

Timiș (hotărâre în care s-a dispus prelungirea locațiunii pentru încă 8 ani),

instanța nu analizează sub niciun aspect această cerere (deși la data

pronunțării Deciziei civile nr. 702/ A din 29 septembrie 2014), aceasta se

bucura de o putere de lucru judecat relativă (consolidându-se ulterior).

Raportat la caracterele puterii de lucru judecat, instanța de

rejudecare va analiza dacă solicitarea SC G.P.G.C. SRL mai are - la acest

moment - obiect și dacă aceasta poate obține atât prelungirea efectelor

contractului (pe un termen necesar amortizării investiției), cât și plata sumei

de 3.428.892 euro și dacă, în considerarea acelorași investiții, reclamanta SC

G.P.G.C. SRL poate să primească două soluții favorabile, constând atât în

prelungirea termenului contractului de locațiune, cât și în plata unei sume

bani pentru investițiile efectuate. Se va avea în vedere că, în toate

litigiile, reclamanta a cerut, în principal, prelungirea efectelor contractului

pe o perioada necesară amortizării investițiilor (chestiune admisă deja,

irevocabil) și, doar în subsidiar, despăgubiri.

Înalta curte de Casație și Justiție nu va primi criticile

relative la necompetența materială a instanței de apel subsumate dispozițiilor art.

304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de recurs pârâții au invocat

faptul că imobilul în litigiu aparține domeniului public al Municipiului

Timișoara, iar contractul de închiriere nr. 1463/2004 încheiat între reclamantă

și pârâtă privește construcții și terenuri care fac parte din domeniul public,

vizând punerea în valoare a unui bun proprietate publică a statului, astfel

încât, în opinia pârâtei, contractul de închiriere este un contract

administrativ, pentru că vizează un bun public, ceea ce conferă litigiului

competența de a fi judecat în contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004.

În subsidiar, s-a susținut că ar fi fost competentă să judece

cauza în primă instanță Secția I civilă a Tribunalului Timiș și nu Secția a III-a

civilă, având în vedere că litigiul între părți vizează, practic, aspecte

privitoare la un contract de închiriere și o cauză similară ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 20962/325/2009 purtată între aceleași părți ce viza prelungirea

contractului de închiriere a fost judecată de Secția I civilă a Tribunalului

Timiș.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a civilă a

Tribunalului Timiș nu este incidență în cauză, deoarece față de obiectul cauzei

deduse judecății s-a reținut în mod corect că acesta reprezintă un litigiu

referitor la un contract de închiriere, încheiat cu un comerciant, respectiv

reclamanta, în scopul desfășurării activității sale comerciale, ceea ce

dovedește caracterul comercial al întregii cauze deduse judecății.

De altfel, aspectele vizând necompetența unei instanțe sau unei

secții în ce privește litigiul dedus judecății, au mai fost invocate încă de la

depunerea acțiunii, căci, inițial, acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara, iar prin sentința civilă nr. 10834 din 16 iunie 2010

s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția

civilă. Ulterior, prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2011, Secția I

civilă a Tribunalului Timiș s-a constatat că pretențiile formulate de

reclamantă, au la bază un contract de închiriere încheiat cu o societate

comercială, iar ca obiect spațiul cu altă destinație decât cea de locuință,

respectiv bază de agrement și că, în temeiul acestui contract, reclamanta a

solicitat atât prelungirea efectelor actului juridic, dar și dreptul de creanță

pentru contravaloarea actualizată a investițiilor efectuate la imobilul

închiriat.

Din aceste considerente s-a constatat că reclamanta a

închiriat bunul pentru îndeplinirea activității sale comerciale și că raportat

la dispozițiile art. 56 și art. 4 C. com. raportat la natura juridică a

litigiului, precum și la dispozițiile art. 99 din H.C.S.M. nr. 387/2005

modificată cauza a fost trimisă la Secția comercială a Tribunalului Timiș spre

competentă soluționare.

Pe parcursul acestor declinări succesive de competență, nu

s-a invocat de către pârâți faptul că litigiul s-ar afla în competența Secției

de contencios administrativ a Tribunalului Timiș, iar Legea nr. 554/2004 nu

are, oricum, incidență în cauză, nefiind vorba de anularea unui act administrativ,

așa cum susțin, în mod eronat, pârâții.

Așadar, natura comercială a cauzei a fost irevocabil

stabilită (prin neatacarea soluției de declinare) astfel încât ea nu mai poate

fi analizată în prezentul recurs.

Cât privește celelalte critici formulate în cuprinsul

recursului și pentru care pârâții invocă dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. instanța de rejudecare le va analiza, dacă va mai fi necesar, în

raport de soluția ce o va pronunța privitor la excepțiile autorității de lucru

judecat și a lipsei de obiect invocate pentru prima dată direct în recurs de

către pârâți. Aceste critici vizează aspecte de drept fiscal, respectiv faptul

că reclamanta nu a declarat ca valoare de impunere suma solicitată cu titlu de

îmbunătățiri la imobil, ci o sumă mult mai mică, nu a solicitat acordul

pârâților pentru fiecare îmbunătățire și nu a avut autorizație de construire

pentru toate reparațiile și investițiile efectuate la imobil.

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât

susținerilor pârâților, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele

si temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite

recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar, Instituția Primarului în

reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din 29 septembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Se va casa

decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Se reține că potrivit dispozițiilor art. 723

1

alin.

(3) C. proc. civ.: „cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în

care asupra acesteia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata

despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data

la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Cu toate

acestea, cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în

mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate".

Nu se justifică păstrarea consemnării cauțiunii pe durata

termenului prevăzut de art. 723

1

alin. (3) teza întâi C. proc. civ.,

în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 723

1

alin. (3) teza a

doua C. proc. civ., conform cărora "cauțiunea se eliberează de îndată,

dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții

adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", coroborate cu

susținerile intimatei-reclamante.

Așa fiind, având în vedere soluția de casare și dispozițiile art.

723

1

alin. (3) C. proc. civ. se va dispune eliberarea cauțiunii în

cuantum de 155.228,22 lei consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timișoara cu

recipisa de consemnare din 26 februarie 2015, înregistrată la Registrul de

valori la poziția nr. 553/2015.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin

Primar, Instituția Primarului în reprezentarea Primăriei Municipiului Timișoara

și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 702/ A din

29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Dispune eliberarea cauțiunii în cuantum de 155.228,22 lei

consemnată la C.E.C.B. - Sucursala Timișoara cu recipisa de consemnare din 26

februarie 2015, înregistrată la Registrul de valori la poziția nr. 553/2015.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2015.