ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 370/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2009, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, instituția primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara, a solicitat să se constate dreptul de retenție al reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara, Bd. x, înscris în C.F. nr. x până la plata de către locatorul Municipiul Timișoara a contravalorii actualizate a investițiilor pe care reclamanta le-a efectuat la imobil, investiții evaluate la suma de 16.880.000 RON (echivalentul sumei de 4.000.000 euro), cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea și completarea ulterioare, reclamanta a solicitat să se constate prelungite efectele contractului de închiriere nr. x/2004 pe durata de timp necesară amortizării investițiilor efectuate la spațiul închiriat, să se constate dreptul său de creanță împotriva Municipiului Timișoara pentru suma de 12.585.900 RON reprezentând contravaloarea actualizată a investițiilor pe care reclamanta le-a făcut la imobil, precum și să se constate dreptul de retenție asupra aceluiași imobil până la plata de către locator a creanței în sumă de 12.585.900 RON.

Prin Sentința civilă nr. 10834 din 16 iunie 2010 Judecătoria Timișoara își declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 23 noiembrie 2009, reclamanții municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, instituția primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara, cheamă în judecată, la rândul lor, SC A. SRL, solicitând evacuarea acesteia din imobilul ce a format obiectul primei cereri de chemare în judecată, respectiv imobilul denumit "Ștrand termal cu construcții" situat în Timișoara str. x, pentru lipsa titlului locativ, plata unei despăgubiri lunare pentru folosința imobilului egală cu chiria lunară până la data eliberării efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Și în această cauză, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în sumă de 76.810 RON reprezentând despăgubiri lunare pentru folosința imobilului aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 31 martie 2010.

Prin Sentința civilă nr. 13924 din 15 septembrie 2010 Judecătoria Timișoara admite și în acest dosar excepția necompetenței materiale, declinând cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Timiș.

Tribunalul Timiș, prin încheierea din 27 septembrie 2011 admite excepția de conexitate și dispune, în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea Dosarului nr. x/2009 la Dosarul nr. x/2009.

Prin sentința civilă nr. 259 din 11 aprilie 2014 Tribunalul Timiș admite în parte acțiunea formulată și precizată de municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, instituția primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara (acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009) și dispune evacuarea pârâtei SC A. SRL din spațiul situat în Timișoara, Bd. x, obligând-o totodată și la plata unor despăgubiri în cuantum egal cu chiria aferentă datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014, respingând restul pretențiilor. De asemenea, a admis în parte acțiunea precizată de reclamanta SC A. SRL (acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009), obligând pârâtul municipiul Timișoara la plata sumei de 3.428.892 euro, a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra imobilului până la plata sumei de 3.428.892 euro, respingând în rest. A obligat părțile la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Timiș formulează apel atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâții municipiul Timișoara prin primar, instituția primarului și consiliul local al municipiului Timișoara.

Prin Decizia civilă nr. 702/A din 29 septembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara respinge apelul declarat de municipiul Timișoara, prin primar, instituția primarului și consiliul local al municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 259 din 11 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, admite apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, schimbând în parte sentința atacată în sensul înlăturării obligației acesteia din urmă la plata despăgubirilor în cuantum egal cu chiria datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.

Decizia nr. 702/A din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara a fost atacată cu recurs doar de către pârâții municipiul Timișoara prin primar, instituția primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și consiliul local al municipiului Timișoara.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2003 din 7 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, admite recursul, casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2015.

Prin Decizia civilă nr. 61/A din 5 februarie 2018 Curtea de Apel Timișoara respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamanta A. SRL, în ceea ce privește cererea de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință, admite excepția de inadmisibilitate invocată de aceeași reclamantă în ceea ce privește cererile de majorare a despăgubirilor cu titlu de lipsă de folosință formulate în apel, după rejudecare; rejudecând apelurile declarate dispune: respingerea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. cu privire la dispoziția primei instanțe referitoare la capătul de cerere din acțiunea principală, prin care s-a solicitat prelungirea contractului de închiriere; admite apelul pârâților municipiul Timișoara - prin primar, instituția primarului - în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și consiliul local al municipiului Timișoara și, în consecință, schimbă în parte sentința atacată, în sensul că respinge în întregime acțiunea reclamantei A. SRL. A obligat pe reclamantă la plata către pârâți a sumei de RON 45.462,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește limitele rejudecării, astfel cum au fost stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 2003 din 7 octombrie 2015, instanța a avut în vedere faptul că decizia din apel a fost atacată cu recurs doar de către pârâții municipiul Timișoara, instituția primarului și consiliul local al municipiului Timișoara și doar sub aspectul dispoziției prin care aceștia au fost obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor în sumă de 3.428.892 euro, cu instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra imobilului.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat și excepția de inadmisibilitate a cererii pârâților de obligare a reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosință, instanța de apel a constatat că în limitele rejudecării, aceste excepții nu pot fi primite întrucât instanța nu mai este învestită în rejudecare cu acțiunea conexă formulată de pârâți. Aceleași considerente sunt avute în vedere și în ceea ce privește soluționarea cererilor de majorare a despăgubirilor solicitate cu titlu de lipsă de folosință formulate de pârâți în fața instanței de rejudecare, aceste cereri apărând ca cereri noi formulate direct în apel, impunându-se respingerea lor ca inadmisibile în raport de dispozițiile art. 294 din vechiul C. proc. civ.

Referitor la capătul principal din cererea precizată a reclamantei A. SRL (obiectul Dosarului nr. x/2009), instanța de apel reține, de asemenea, îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, prin care s-a statuat necesitatea rejudecării cauzei pentru a nu se ajunge în situația în care A. SRL ar beneficia atât de prelungirea contractului (măsură deja dispusă, irevocabil, prin Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2009 și pusă în executare de Municipiul Timișoara prin HCLMT nr. 553 din 11 noiembrie 2014), cât și la obligarea Municipiului Timișoara la plata contravalorii investițiilor efectuate, fapt ce ar crea premisele unei îmbogățiri fără justă cauză.

Examinând incidența autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 346 din 22 martie 2011, instanța de apel nu identifică tripla identitate de părți, obiect și cauză ca o condiție indispensabilă valorificării unei atare excepții potrivit art. 1201 C. civ. de la 1864.

Cu toate acestea, instanța de apel constată însă că, în speță, există putere de lucru judecat sub aspectul dreptului reclamantei A. SRL de a obține prelungirea duratei de închiriere a imobilului luat în folosință de la părți, drept care a fost consacrat irevocabil de Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011 în dosarul nr. x/2009, astfel încât problema prelungirii duratei acestui contract, în vederea amortizării investițiilor reclamantei, nu mai poate forma obiect al unei alte judecăți.

Cu privire la capătul de cerere din acțiunea reclamantei, referitor la despăgubiri, instanța de apel reține că pârâții s-au conformat Sentinței civile nr. 346/2011 a Tribunalului Timiș și au emis o Hotărâre de Consiliu Local nr. 553 din 11 noiembrie 2014 prin care au aprobat prelungirea închirierii pe 8 ani de zile, odată cu notificarea reclamantei asupra acestui aspect, formându-se un acord de voință perfect valabil între cele două părți, oferta reclamantei (constând în solicitarea, inițial respinsă, de prelungire a contractului) nefiind revocată până la data notificării acceptării - manifestată prin H.C.L. nr. 553 din 11 noiembrie 2014.

Se reține că voința de prelungire a contractului rezultă și din împrejurarea că reclamanta nu a păstrat imobilul doar în detenția sa până la plata despăgubirilor, ci l-a exploatat sistematic, an de an, astfel încât acesteia nu i se cuvin și despăgubiri pentru investițiile aduse imobilului, pentru că ar echivala cu o dublă reparație, de vreme ce prelungirea contractului a fost acordată de instanțe tocmai pentru amortizarea acestora.

Instanța de apel a avut în vedere și culpa contractuală a reclamantei pentru că din data de 30 septembrie 2009 nu și-a mai plătit redevența, ceea ce atrage și incidența art. 6 alin. (2) (rezilierea de drept a contractului pentru neplata chiriei) și a art. 11 alin. (5) din contract (nerestituirea investițiilor efectuate în cazul rezilierii sau încetării contractului din culpa chiriașului).

În opinia instanței de apel, investițiile sunt oricum amortizate întrucât sporul de valoare a fost acoperit de valoarea amortizărilor, potrivit constatărilor realizate prin expertiza în construcții efectuată în rejudecare.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel, formulează recurs reclamanta A. SRL, solicitând admiterea recursului, în principal să se dispună casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în măsura în care acest lucru nu este posibil, să fie reținută cauza spre rejudecare, să se dispună respingerea apelului pârâților. În subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Se invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ca un prim motiv de recurs.

Astfel, în opinia recurentei, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea limitelor de casare stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia pronunțării în recurs, considerând că operațiunea de identificare a acestor limite efectuată de către instanța de apel este una defectuoasă, care a generat atât pronunțarea soluției în apel cu încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 702/A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual al apelului, cât și fundamentarea soluției pe o serie de considerente contradictorii, străine de natura pricinii.

Recurenta susține că instanța de rejudecare, în mod greșit, s-a considerat învestită atât cu soluționarea capătului principal de cerere din acțiunea introductivă, cât și cu capătul subsidiar referitor la despăgubirile solicitate și la constatarea unui drept de retenție corelativ acestei creanțe.

Recurenta consideră ca în faza rejudecării apelului după casare instanța urma să se pronunțe asupra apelului său fără posibilitatea de a reanaliza petitul principal al cererii introductive formulată de aceasta, întrucât soluția inițială care viza acest capăt de cerere este definitivă și irevocabilă sub acest aspect. În considerarea principiului disponibilității, nici instanța de casare nu avea posibilitatea să dispună casarea cu privire la capătul principal de cerere din acțiune, în lipsa unei manifestări de voință exprimată în promovarea căii de atac a recursului în această privință de către recurentă.

În mod greșit, consideră recurenta, instanța de apel s-a considerat învestită cu soluționarea pe fond a temeiniciei despăgubirilor solicitate, administrând proba cu expertiză construcții pentru reidentificarea valorii investițiilor, deși valoarea inițială a acestora era expres stabilită inclusiv de instanța supremă.

Recurenta susține că, întrucât casarea a fost dispusă pentru a se analiza ipotetica incidență a autorității de lucru judecat, rejudecarea nu trebuia pornită de la actul anulat, deoarece instanța de recurs precizează în decizia de casare că incidentul este unul nou, survenit pronunțării hotărârii în apel, astfel încât acesta era singurul aspect care urma să fie analizat și nicidecum apelurile în integralitatea lor.

Al doilea motiv de recurs invocat recurenta îl circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că instanța de rejudecare nu avea căderea să se pronunțe asupra aspectelor deja tranșate, iar în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat consideră că soluția instanței este corectă.

Dimpotrivă, susține recurenta, chestiunea litigioasă referitoare la posibilitatea obținerii atât a prelungirii locațiunii prin efectul Sentinței civile nr. 346 din 23 martie 2011, cât și a despăgubirilor în valoare de 3.428.893 euro nu este antamată și nici soluționată de către instanța de rejudecare, care abordează chestiunea puterii de lucru judecat în raport cu petitul principal al acțiunii introductive, respectiv cererea de prelungire a contractului de închiriere pe o perioadă 12 ani, care nu mai face parte din obiectul litigiului în etapa rejudecării apelului.

În opinia recurentei, obligarea municipalității la prelungirea contractului de locațiune pe o perioadă de 8 ani dispusă prin Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011 a fost dispusă prin raportare la un drept distinct, respectiv dreptul conferit recurentei de H.C.L. nr. 34/19

98 și nicidecum nu a avut în vedere lucrările de investiție și îmbunătățire a imobilului, care fundamentează prezenta acțiune în despăgubiri.

Deși consiliul local al municipiului Timișoara a adoptat în executarea Sentinței civile nr. 346 din 22 martie 2011 H.C.L.M.T. nr. 553 din 11 noiembrie 2014, prin care a adoptat încheierea actului adițional, aceasta nu produce efecte juridice direct asupra contractului de închiriere în lipsa unei convenții ulterioare a părților cu privire la acest aspect.

Opțiunea prelungirii locațiunii a fost constatată strict ca o vocație a recurentei și nu poate opera în lipsa unui act convențional subsecvent care să obiectiveze o asemenea măsură.

Recurenta consideră că nici celelalte motive invocate în cererea de recurs din primul ciclu procesual nu puteau duce la modificarea soluției pronunțate de prima instanță, respectiv susținerile privind declararea valorii de impunere a imobilului la fisc, la lipsa autorizației de construire ori a altor acorduri necesare lucrărilor.

Un alt motiv de recurs a fost încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de recurs a fost dată cu încălcarea legii și prin efectul denaturării actelor juridice deduse judecății.

Ca o precizare prealabilă, recurenta susține că niciunul dintre aspectele reținute de instanța de apel în rejudecare în sprijinul soluției pronunțate nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, fiind încălcat în mod flagrant dreptul la apărare din această perspectivă.

Aspectele invocate se referă la pretinsul mecanism de formare a consimțământului în privința prelungirii contractului de locațiune, susținerile referitoare la utilizarea spațiului, precum și cele referitoare la amortizarea fiscală a pretinsului spor de valoare, aspecte antamate pentru prima oară în acea etapă a procesului.

Referitor la pretinsul acord de voință asupra prelungirii locațiunii, în esență, recurenta susține că nu există și nici nu poate fi calificat într-o asemenea manieră potrivit art. 1193 - 1195 C. civ. raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011; nu s-au administrat probe cu privire la exploatarea sistematică a imobilului; raționamentul referitor la amortizarea fiscală a sporului de valoare nu poate produce niciun efect în speță; aprecierile cu privire la pretinsa culpă contractuală în care s-ar fi aflat recurenta au fost greșit interpretate, în afara dispozițiilor contractuale.

Referitor la valoarea despăgubirilor stabilită de instanța de apel, recurenta consideră că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 19612 din 12 septembrie 2012 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă.

Instanța de apel, în mod greșit, reține că valoarea nu ar putea fi utilizată din moment ce a fost reținută printr-un considerent nedecizoriu de către instanțele judecătorești anterioare, deși pârâtele au achiesat la raportul de expertiză judiciară efectuată în Dosarul nr. x/2009 și la valoarea de despăgubire de 3.428.892 euro.

Intimații depun întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Principalul motiv de recurs este circumscris motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 vechiul C. proc. civ. și se referă la încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a îndrumărilor deciziei de casare nr. 2003 din 7 octombrie 2015, mai exact încălcarea limitelor de casare stabilite, fiind astfel nerespectate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

De reținut este faptul că prin Decizia civilă nr. 702/A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, decizie ce a fost casată, a fost respins apelul declarat de pârâții municipiul Timișoara, instituția primarului și consiliul local al municipiului Timișoara și a fost admis apelul declarat de reclamanta A. SRL, sentința de fond fiind schimbată în parte, în sensul înlăturării obligării acesteia de la plata despăgubirilor echivalentă chiriei datorate pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014.

În consecință, ca efect al Deciziei nr. 702/A/2014, în raport de dispozițiile sentinței nr. 259 din 11 aprilie 2014, s-a menținut dispoziția de evacuare a A. S.R.L., dispoziția de obligare a municipalității la plata sumei de 3.428.892 euro și, corelativ, instituirea dreptului de retenție asupra imobilului până la achitarea acestei sume, fiind înlăturată obligația A. SRL de plată a despăgubirilor în cuantum egal cu chiria datorată pentru perioada 30 septembrie 2013 - 11 aprilie 2014. Respingerea celorlalte capete ale cererilor a fost menținută.

Esențial este faptul că împotriva acestei decizii din apel au declarat recurs doar pârâții, nu și reclamanta A. S.R.L. căreia îi era favorabilă soluția instanței de apel. Recursul pârâților a vizat exclusiv dispoziția prin care aceștia au fost obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor în sumă de 3.428.892 euro, cu instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a analiza dacă solicitarea reclamantei mai are, la acel moment, obiect și dacă aceasta poate obține atât prelungirea efectelor contractului, cât și plata despăgubirilor, ținând seama că, în toate litigiile, reclamanta a cerut în principal prelungirea efectelor contractului pe o perioadă necesară amortizării investițiilor și doar în subsidiar despăgubiri.

Astfel este corectă susținerea instanței de apel că rejudecarea nu poate privi decât acțiunea reclamantei A. S.R.L., nu și acțiunea conexă ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009 (evacuarea și plata despăgubirilor solicitate de către municipalitate) întrucât aceasta nu a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel prin care a fost soluționată acțiunea pârâților.

Procedând astfel, instanța de apel a dat eficiență principiului potrivit căruia recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, principiu prevăzut de art. 315 alin. (4) coroborat cu art. 316 și art. 296 din C. proc. civ. de la 1864.

Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat recursul.

Principiul "non reformatio in pejus" trebuie respectat nu doar cu prilejul judecării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării după admiterea recursului, în cazul de față, aceasta deoarece rejudecarea este și ea, rezultatul inițiativei pe care a avut-o partea prin exercitarea căii de atac.

Neaplicarea acestui principiu ar putea determina părțile să nu exercite calea de atac, chiar dacă hotărârea este nelegală, ceea ce ar fi contrar interesului general de aflare adevărului și asigurare a respectării legii prin desființarea hotărârilor pronunțate cu încălcarea ei.

Având în vedere soluția de casare dispusă de către instanța de recurs, instanța de apel, în rejudecare, trebuie să se limiteze doar la rezolvarea problemei care a atras casarea, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să repună în discuție acea parte de hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat. În speță, instanța de apel nu putea să rejudece și cererea de apel formulată de către recurenta A. SRL întrucât aceasta a fost de acord cu soluția și nu a exercitat calea de atac a recursului, recurs exercitat doar de către pârâții nemulțumiți.

Prin decizia de casare dispusă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că rejudecarea trebuie să privească atât capătul principal de cerere din acțiunea reclamantei referitor la prelungirea contractului de închiriere, cât și capătul subsidiar referitor la despăgubiri și instituirea dreptului de retenție, cu alte cuvinte, acele dispoziții care au fost potrivnice părții care a pierdut în apel și ulterior a exercitat calea de atac a recursului, obținând o nouă judecată tocmai a acestor dispoziții dispuse prin hotărâre.

Stabilind limitele casării, în mod corect instanța de apel a trecut apoi la analizarea pe fond a pretențiilor deduse judecății, astfel încât Înalta Curte nu poate reține incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Constatând că nu poate fi reținut motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, nu pot fi reținute nici acele susțineri ale recurentei pe care aceasta le încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., aceste două motive derivând, astfel cum sunt argumentate, din primul motiv referitor la nerespectarea limitelor casării.

Înalta Curte va analiza motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., invocate de către recurentă însă din perspectiva soluționării pe fond al pretențiilor deduse judecății, astfel cum au fost grupate în memoriul de recurs.

Este neîntemeiată susținerea recurentei referitoare la faptul că niciunul dintre aspectele reținute de instanța de rejudecare în sprijinul soluției adoptate, nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, respectiv chestiunile referitoare la mecanismul de formare a consimțământului în privința prelungirii contractului de locațiune, cele referitoare la faptul utilizării spațiului de către recurentă, precum și chestiunile referitoare la amortizarea fiscală a pretinsului spor de valoare. În opinia recurentei aceste chestiuni au fost antamate pentru prima oară în hotărârea judecătorească, părțile neavând ocazia să își exprime un punct de vedere asupra acestora.

Înalta Curte reține că toate aceste chestiuni au fost "antamate" chiar în decizia de casare, decizie obligatorie pentru instanța de apel, ca atare nu se poate reține că au fost chestiuni necunoscute părților, iar pe de altă parte toate aceste aspecte reprezintă raționamentul logic și juridic al instanței de apel, argumentele care vin să susțină soluția pronunțată și care trebuie să se regăsească în motivarea hotărârii.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat necesitatea rejudecării cauzei pentru a nu se ajunge în situația în care recurenta ar benefica atât de prelungirea contractului, cât și la obligarea municipiului Timișoara la plata contravalorii investițiilor efectuate; altfel spus, dacă, în considerarea acelorași investiții recurenta poate primi două soluții favorabile.

În realitate, deși nu o afirmă expres, aceasta este situația pe care vrea să o obțină recurenta ca efect al promovării prezentului recurs.

Problema prelungirii duratei contractului de închiriere, în vederea amortizării investițiilor recurentei a fost soluționată în mod irevocabil de Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 346 din 22 martie 2011, instanța de apel dând eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat în raport de această hotărâre judecătorească.

Este mai presus de orice îndoială faptul că imobilul s-a aflat în posesia recurentei care avea posibilitatea să îl exploateze cum considera necesar.

Cu privire la acest aspect, recurenta nu a făcut nicio dovadă contrară în sensul că spațiul nu se mai află în detenția sa, dovezi pe care putea să le administreze în condițiile art. 305 C. proc. civ.

Oricum, considerentele instanței de apel cu privire la culpa procesuală și la amortizarea investițiilor sunt reținute într-un subsidiar, ceea ce este esențial în soluționarea cauzei și care, de altfel, reprezintă și problema de drept dedusă judecății, este faptul că reclamantei nu i se cuvin și despăgubiri pentru investițiile aduse imobilului, pentru că aceasta ar echivala cu o dublă reparație, atâta vreme cât a obținut prelungirea contractului.

Hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind identificate motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimați reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate de către consilierul juridic al acestora.

Față de cele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 61/A din 5 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL Timișoara să plătească intimaților consiliul local al municipiului Timișoara, instituția primarului în reprezentarea primăriei municipiului Timișoara și municipiul Timișoara prin primar suma de 1.585 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM