ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3036/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013, pronunțată în Dosar nr. 5413/30/2011, Tribunalul Timiș a respins excepția prescripției extinctive iar pe fond: - a respins acțiunea ca neîntemeiată formulată de reclamanta-pârâtă reconvențională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara; - a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională SC G. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara și: - a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și a raportului de evaluare din 11 august 2008; - a respins în rest cererea reconvențională; - a obligat reclamanta-pârâtă reconvențională să-i achite pârâtei-reclamantă reconvențională suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a constatat că reclamanta pârâtă reconvențională a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea anulării actului adițional din 17 iunie 2008, precum și a raportului de evaluare din 11 august 2008, conform art. 9 din Decret nr. 167/1958, termenul de prescripție în ceea ce privește anularea unui act fiind de 3 ani. întrucât cererea reconvențională a fost depusă la instanță la termenul din 08 decembrie 2011, s-a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit anterior introducerii cererii reconvenționale.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2012, instanța a luat act de renunțarea la excepția netimbrării acțiunii inițiale, a respins excepția prematurității cererii reconvenționale și a unit cu fondul excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în ceea ce privește anularea actului adițional din 17 iunie 2008 și a raportului de evaluare din 11 august 2008. în ceea ce privește cele două cereri cu care a fost sesizată, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a concluzionat, în primul rând, asupra caracterului nefondat al excepției de prescripție, având în vedere că s-a solicitat constatarea nulității absolute unor acte juridice, o asemenea cerere fiind imprescriptibilă extinctiv.

Pe fondul litigiului, s-a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 13 noiembrie 1998, având ca obiect transmiterea dreptului de folosință către pârâta-reclamantă reconvențională asupra unor spații situate în Timișoara, aceasta angajându-se să achite chiria aferentă, termenul inițial al contractului fiind de 5 ani, începând cu data de 1 decembrie 1998. Instanța de fond a mai constatat că ulterior, părțile au încheiat mai multe acte adiționale, prin care au prelungit durata contractului și cuantumul chiriei, inclusiv actele adiționale din 17 iunie 2008, din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009, cu referire la care pârâta-reclamantă reconvențională a solicitat să se constate nulitatea absolută iar prin raportul de evaluare din 11 august 2008 s-a stabilit un cuantum al chiriei care s-a regăsit în actele adiționale la contract.

De asemenea, tribunalul a reținut că în executarea contractului de închiriere, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, reclamanta-pârâtă reconvențională a emis mai multe facturi fiscale pentru chiria datorată de pârâta-reclamantă reconvențională, care însumează 621.568,33 lei, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 657.215,70 lei, aceste pretenții constituind obiectul prezentului litigiu însă pârâta-reclamantă reconvențională a negat temeinicia acestor pretenții, susținând că a avut calitatea de proprietară a spațiului pe întreaga perioadă la care se referă facturile fiscale invocate.

În privința acestei susțineri, instanța de fond a constatat că prin sentința civilă nr. 522/PI din 1 iulie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. 2526/30/2007, a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC G. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâții SN R. SA București, prin Direcția Radiocomunicații Timișoara și intervenienții SC T.V. SA Timișoara și SC R. SRL Timișoara prin aceeași sentință dispunându-se: - dezmembrarea imobilului înscris în C.F.

Timișoara, compus din teren și construcții, în suprafață totală de 3.508 mp a două imobile teren în suprafață de 2.655 mp cu construcții în Timișoara și teren cu clădire formată din demisol, parter, etaj și mansardă, în suprafață de 853 mp terenul, așa cum este evidențiat în raportul de expertiză, prin apartamentarea construcției menționate compusă din 19 încăperi situate la demisol și 18 încăperi situate la parter cu părți comune indivize corespunzătoare și 328,85 mp teren aferent, compusă din 18 încăperi și balcon situate la etaj cu părți comune indivize, compuse din 12 încăperi situate la mansardă cu părți indivize aferente; - înscrierea într-o nouă C.F., compusă din teren în suprafață de 853 mp și construcția compusă din demisol, parter, etaj și mansardă; - obligarea pârâtei SN R. SA București să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru imobilul situat în Timișoara, ca urmare a dezmembrării conform raportului de expertiză prin crearea unei noi parcele, înscrisă într-un nou C.F., respectiv parcela teren cu construcții situat în Timișoara, imobil compus efectiv din parcela cu 19 încăperi la demisol, 18 încăperi la parter, cu cota indiviză și aferentă de 328,85 mp teren la prețul de 130.000 euro, iar hotărârea pronunțată va ține loc de contract de vânzare-cumpărare.

Prima instanță a mai reținut că această hotărâre judecătorească a rămas definitivă dar a fost parțial modificată prin Decizia nr. 38 din 24 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în același dosar, prin care a fost admis apelul declarat de pârâta SN R. SA București, prin SN R. SA Sucursala Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 522/PI din 1 iulie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2526/30/2007 și a fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că numai în caz de opoziție a pârâtei SN R. SA București la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică pentru imobilul situat în Timișoara, urmare a dezmembrării conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing.

A.C., prin crearea unei noi parcele, înscrisă într-un nou C.F., hotărârea pronunțată în cauză, va ține loc de contract de vânzare - cumpărare, fiind menținute în rest dispozițiile hotărârii apelate. Soluția a fost menținută prin respingerea recursului formulat de SN R. SA București, prin SN R. SA, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat Decizia nr. 873 din 4 martie 2010. S-a mai constatat că prin încheierea din 13 aprilie 2010, pârâta-reclamantă reconventionaiă și-a întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra spațiului, fiind înscris, totodată, un drept de ipotecă în favoarea reclamantei-pârâtă reconventionaiă, în valoare de 130.000 de euro, pentru prețul neachitat.

În rezolvarea litigiului dedus judecății, tribunalul a apreciat relevante prevederile art. 720 8 C. proc. civ., conform cărora hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii iar exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea, apreciind a fi certă împrejurarea că de la data pronunțării sentinței civile nr. 522/PI din 1 iulie 2008, a Tribunalului Timiș, în dispozitivul căreia se menționează expres că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru spațiu, pârâta-reclamantă reconventionaiă are un titlu de proprietate asupra imobilului.

În aprecierea instanței de fond, sentința nu a fost modificată în mod esențial în apel, așa cum susține reclamanta-pârâtă reconventionaiă, stabilindu-se doar că numai în situația în care aceasta refuză încheierea contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea judecătorească va ține locul acestuia, concluzionând că din data de 1 iulie 2008, pârâta-reclamanta reconventionaiă a devenit proprietara spațiului închiriat anterior.

În raport de această împrejurare de drept, prima instanță a mai constatat că neachitarea întregului preț al imobilului (aspect care nu face obiectul prezentului litigiu) nu are nicio relevanță, fiind vorba doar despre un drept de creanță, în privința căruia reclamanta-pârâtă reconventionaiă are la rândul său un titlu (aceeași hotărâre judecătorească, astfel cum a fost modificată), precum și un drept de ipotecă înscris în cartea funciară, astfel că are la dispoziție mijloace suficiente pentru a putea încasa suma respectivă, în măsura în care până în prezent pârâta-reclamantă reconventionaiă nu și-a îndeplinit această obligație. Plecând de la această premisă, instanța de fond a concluzionat că acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă reconventionaiă nu poate fi admisă, constatând, în schimb, întemeiată în parte, cererea reconventionaiă.

În argumentarea acestei concluzii, tribunalul a subliniat că actele adiționale din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și raportul de evaluare din 11 august 2008 au fost întocmite după data de 1 iulie 2008, la care pârâtei-reclamantă reconventionaiă i s-a recunoscut un drept de proprietate, apreciind că este evident faptul că reclamanta-pârâtă reconventionaiă nu mai avea calitatea de proprietară, iar pârâta-reclamantă reconventională, care deținea această calitate, nu putea fi în același timp locatară. Prin urmare, prima instanță a statuat că, în ceea ce privește valabilitatea obiectului, reclamanta-pârâtă reconventională, nemaifiind proprietară, nu mai putea transmite către pârâta-reclamantă reconventională dreptul de folosință asupra imobilului, motiv pentru care a considerat că aceste acte adiționale și raportul de evaluare în temeiul căruia a fost calculată chiria sunt lovite de nulitate absolută.

În schimb, s-a apreciat că acest raționament nu este valabil în privința actului adițional din 17 iunie 2008, care este anterior hotărârii Tribunalului Timiș. Sintetizând, prima instanță a subliniat că din data de 1 iulie 2008 reclamanta-pârâtă reconventională nu mai era îndrituită să-i solicite pârâtei-reclamantă reconventională chiria aferentă spațiului (toate facturile fiscale indicate în prezenta cerere fiind ulterioare acestui moment), iar actele adiționale și raportul de evaluare întocmite după această dată sunt nule. În ceea ce privește petitele subsidiare ale cererii reconvenționale, tribunalul a apreciat că nu se mai impun a fi analizate.

Ulterior pronunțării acestei sentințe, prin sentința civilă nr. 499/PI/LP din 25 aprilie 2013, pronunțată în Dosar nr. 5413/30/2011, Tribunalul Timiș a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de pârâta-reclamantă reconventională SC G. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconventională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara; a completat dispozitivul sentinței civile nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 a Tribunalului Timiș, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă reconventională să-i achite pârâtei-reclamantă reconventională suma de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a constatat faptul că, într-adevăr, deși prin sentința nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5413/30/2011 a fost admisă în parte cererea reconventională formulată de pârâta-reclamantă reconventională SC G. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconventională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara și s-a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și a raportului de evaluare din 11 august 2008, instanța a obligat reclamanta-pârâtă reconventională să-i achite pârâtei-reclamantă reconventională doar suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial, nepronunțându-se și asupra cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 lei, constând în taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestor sentințe a declarat apel reclamanta-apelantă SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicatii Timișoara. Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 499/PI/LP din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta apelantă a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de completare a sentinței civilă nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta apelantă a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive și obligarea pârâtei intimate la plata sumelor 621.568,33 lei, reprezentând debit principal, constând în chirii facturate și neachitate, 657.215,70 lei, reprezentând penalități de întârziere la plată calculate până la data de 30 iunie 2011; totodată, respingerea în totalitate a cererii reconventionale formulate de pârâta intimată; obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel. S-a apreciat că instanța de fond nu a motivat în drept constatarea nulității actelor adiționale și a raportului de evaluare, statuând doar că acestea sunt lovite de nulitate.

Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, prin Decizia nr. 182 din 25 octombrie 2013, a admis apelurile declarate de reclamanta-apelantă SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL, împotriva sentințelor civile nr. 359 din 28 februarie 2013 și nr. 499 din 25 aprilie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5413/30/2011, având ca obiect pretenții. A schimbat sentința civilă nr. 359 din 28 februarie 2013 a Tribunalului Timiș în sensul că admite în parte cererea în pretenții formulată de reclamanta SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 238.586,2 lei, cu titlu de pretenții, din care 230.428,55 lei cu titlu de chirie pe perioada august 2008-8 aprilie 2009, iar 8.157,65 lei cu titlu de penalități de întârziere.

A respins restul pretențiilor reclamantei ca nefondate. A respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta, având ca obiect constatare nulitate acte adiționale și raport de evaluare precum și daune interese. A schimbat în totalitate sentința civilă nr. 499 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș în sensul că respinge cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 359 din 28 februarie 2013 a aceleași instanțe, ca nefondată. A obligat pârâta-intimată să plătească apelantei suma de 9.340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, cu privire la aspectul litigios esențial, că opinia primei instanțe, conform căreia transferul dreptului de proprietate ar fi operat de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 522 din 1 iulie 2008 a Tribunalului Timiș, datorită caracterului comercial al litigiului și al efectelor art. 720 8 C. proc.

civ., este în mod vădit greșită, consecința unei interpretări proprii a primei instanțe a stării de drept dintre părți, fără a lua în considerare mențiunile din dispozitivul sentinței, așa cum au fost ele complinite prin Decizia civilă nr. 38 din 24 februarie 2009. Curtea a observat că nici celelalte concluzii ale primei instanțe, conform cărora actele adiționale încheiate de părți ar fi nule pentru lipsa calității de proprietar a reclamantei-locatar, nu sunt temeinice, actele adiționale la contractul de locațiune dintre părți (din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009 și din 18 decembrie 2009), fiind încheiate în perioada în care dreptul de proprietate se afla încă în patrimoniul vânzătoarei.

Reținând valabilitatea deplină a actelor adiționale la contractul de închiriere încheiat între părți, precum și existența unui raport de locațiune între acestea până la data de 9 mai 2010, când locatarul a devenit proprietarul imobilului în litigiu, Curtea a apreciat că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata chiriei restante, așa cum a fost ea stabilită prin contract și actele adiționale, precum și a penalităților de întârziere, este fondată în parte, respectiv în privința chiriei datorată până la data de 9 mai 2010, din însumarea chiriilor și a penalităților stabilite până la această dată rezultând sumele de: - 238.586,2 lei cu titlu de pretenții (chirii restante) și - 8.157,65 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Analizând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 499 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș, Curtea a constatat că prin sentința atacată, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri de completare a dispozitivului, respectiv asupra cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâtă în fața primei instanțe, cerere pe care aceasta nu s-a pronunțat. Urmare a soluțiilor ce vor fi pronunțate asupra celor două apeluri, Curtea a concluzionat că pârâta-intimată SC G. SRL este partea căzută în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care a obligat-o să plătească reclamantei-apelante și suma de 9.340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță și apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbre judiciare, proporțional cu pretențiile admise reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SN R. SA prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara și pârâta SC G. SRL Timișoara. I. Recurenta-reclamanta SN R. SA prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate cu consecința: - admiterii în totalitate a acțiunii introductive în sensul obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a următoarelor sume: - 621.568,33 lei reprezentând debit principal constând în chirii facturate și neachitate; - 657.215,70 lei reprezentând penalități de întârziere la plată calculate până la 30 iunie 2011. - obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezentul litigiu în fond, apel și recurs.

Recurenta-reclamanta își subsumează global criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Raportându-se la considerentele deciziei recurate, recurenta-reclamanta învederează faptul că, instanța de apel deși a recunoscut ca valid argumentul legat de momentul la care a operat transferul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, 9 aprilie 2010, reține ca dată relevantă pentru transfer un alt moment, respectiv 9 mai 2010. Consecința logică și juridică a considerentelor de mai sus, consideră recurenta-reclamanta, ar fi trebuit să fie admiterea acțiunii în sensul de a se acorda în întregime sumele solicitate cu titlu de chirie restantă plus penalități, pentru toată perioada până la data de 9 aprilie 2010, data corectă fiind cea de 9 aprilie 2010, iar nu 9 mai 2010, conform mențiunilor ce rezultă din încheierea de certificare de fapte din 09 aprilie 2010 întocmită de B.N.P., B.R.

din Arad. Invocând faptul că instanța de apel a calculat chiriile restante numai pentru perioada august 2008 - 8 aprilie 2009, care însumate totalizează 230.428,55 lei plus penalități, recurenta-reclamanta concluzionează în sensul că instanța de control judiciar a exclus 1 an contractual din perioada ce trebuia să fie luată în calcul pentru stabilirea debitului, respectiv perioada 8 aprilie 2009-8 aprilie 2010, maniera în care a procedat instanța de apel fiind de natură a prejudicia grav creanța sa prin amputarea acesteia de o parte semnificativă, această amputare fiind rezultatul unei erori de judecată. II.

Recurenta-pârâtă SC G. SRL solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor formulate de către reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 359 din 28 februarie 2013 și a sentinței civile 499 din 25 aprilie 2013, pronunțate de către Tribunalul Timiș, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest demers judiciar. Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanței de apel este greșită, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., făcând referire la hotărârile pronunțate în cauză.

Precizează recurenta-pârâtă că, potrivit celor reținute de instanță, de la data de 01 iulie 2008, reclamanta nu mai avea calitatea de proprietară a imobilului pentru care a solicitat plata chiriei prin acțiune, că prin pierderea calității de proprietară asupra imobilului din Timișoara, începând cu data de 01 iulie 2008, reclamanta nu mai putea transmite dreptul de folosință asupra imobilului, deci nu putea solicita plata chiriei și a penalităților de întârziere.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă și admisă de către instanța de fond, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a apreciat greșit că, actele adiționale încheiate între părți: din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și raportul de evaluare din 11 august 2008 sunt valabile, că prin raportare la calitatea părților, după data de 01 iulie 2008, este evident că reclamanta - pârâtă reconvențională nu mai avea calitatea de proprietară, iar pârâta -reclamantă reconvențională, care deținea această calitate, nu putea fi în același timp și locatară, în speță, nemaiexistând un obiect valabil al contractului de închiriere dintre părți, după data de 01 iulie 2008, împrejurare în raport de care actele adiționale, antemenționate precum și raportul de evaluare în baza căruia a fost calculată chiria sunt lovite de nulitate absolută.

Mai arată recurenta-pârâtă, cu privire la admiterea apelului formulat de către reclamantă împotriva sentinței nr. 499 din 25 aprilie 2013, că instanța a pronunțat o soluție greșită față de faptul că instanța de fond, prin sentința de completare a dispozitivului sentinței nr. 359 din 28 februarie 2013, în mod corect a admis cererea de completare a dispozitivului hotărârii și a obligat reclamanta și la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât reclamanta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., este partea care a căzut în pretenții. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată următoarele: I. Recursul reclamantei este nefondat.

Cererea de recurs a recurentei-reclamante conține în realitate o singură critică, aceasta vizând faptul că în stabilirea debitului instanța de apel, deși a reținut ca întemeiată cererea reclamantei de a primi chiria restantă, a exclus din perioada ce trebuia să fie luată în calcul pentru stabilirea debitului 1 an contractual. Această critică nu este întemeiată întrucât considerentele hotărârii relevă faptul că instanța de apel a inclus în cuantumul sumei acordate cu titlu de chirii restante întreaga sumă datorată în temeiul contractului și a actelor adiționale până la momentul când a operat transferul dreptului de proprietate. Eventualele inadvertențe în conținutul hotărârii apelate pot fi remediate pe calea procesuală prevăzută de art. 281-281 2 C. proc.

civ. II Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă din perspectiva criticilor invocate, reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă se raportează în motivare la hotărârea instanței de control judiciar, exclusiv din perspectiva situației de fapt reținută și a probatoriului administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta face referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susțină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat.

Așadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ. fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs. Practic, prin criticile invocate recurenta își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, aducând în susținere argumente ce își propun să repună în clarificarea situației de fapt proprie speței precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei iar, în raport de art. 302 1 C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs a recurentei-pârâte.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SN R. SA prin sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara împotriva Deciziei nr. 182 din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat. Constată nulitatea cererii privind recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 182 din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.