ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3036/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3036/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013, pronunțată în Dosar nr. 5413/30/2011,

Tribunalul Timiș a respins excepția prescripției extinctive iar pe fond:

- a respins acțiunea ca neîntemeiată formulată de reclamanta-pârâtă

reconvențională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara;

-

a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă

reconvențională SC G. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă

reconvențională SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara

și:

-

a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale din 18 decembrie 2008, din 16

iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și a raportului de evaluare din 11 august 2008;

-

a respins în rest cererea reconvențională;

-

a obligat reclamanta-pârâtă reconvențională să-i achite pârâtei-reclamantă

reconvențională suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a constatat că reclamanta pârâtă

reconvențională a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce

privește solicitarea anulării actului adițional din 17 iunie 2008, precum și a

raportului de evaluare din 11 august 2008, conform art. 9 din Decret nr. 167/1958,

termenul de prescripție în ceea ce privește anularea unui act fiind de 3 ani.

întrucât cererea reconvențională a fost depusă la instanță la termenul din 08

decembrie 2011, s-a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit anterior

introducerii cererii reconvenționale.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2012, instanța a luat

act de renunțarea la excepția netimbrării acțiunii inițiale, a respins excepția

prematurității cererii reconvenționale și a unit cu fondul excepția

prescripției extinctive a dreptului la acțiune în ceea ce privește anularea

actului adițional din 17 iunie 2008 și a raportului de evaluare din 11 august 2008.

în ceea ce privește cele două cereri cu care a fost

sesizată, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de fond a

concluzionat, în primul rând, asupra caracterului nefondat al excepției de

prescripție, având în vedere că s-a solicitat constatarea nulității absolute

unor acte juridice, o asemenea cerere fiind imprescriptibilă extinctiv.

Pe fondul litigiului, s-a reținut că între părți s-a încheiat

contractul de închiriere din 13 noiembrie 1998, având ca obiect transmiterea

dreptului de folosință către pârâta-reclamantă reconvențională asupra unor

spații situate în Timișoara, aceasta angajându-se să achite chiria aferentă,

termenul inițial al contractului fiind de 5 ani, începând cu data de 1

decembrie 1998.

Instanța de fond a mai constatat că ulterior, părțile

au încheiat mai multe acte adiționale, prin care au prelungit durata

contractului și cuantumul chiriei, inclusiv actele adiționale din 17 iunie 2008,

din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009, cu referire la

care pârâta-reclamantă reconvențională a solicitat să se constate nulitatea

absolută iar prin raportul de evaluare din 11 august 2008 s-a stabilit un

cuantum al chiriei care s-a regăsit în actele adiționale la contract.

De asemenea, tribunalul a reținut că în executarea

contractului de închiriere, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale,

reclamanta-pârâtă reconvențională a emis mai multe facturi fiscale pentru

chiria datorată de pârâta-reclamantă reconvențională, care însumează 621.568,33

lei, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 657.215,70 lei,

aceste pretenții constituind obiectul prezentului litigiu însă

pârâta-reclamantă reconvențională a negat temeinicia acestor pretenții,

susținând că a avut calitatea de proprietară a spațiului pe întreaga perioadă

la care se referă facturile fiscale invocate.

În privința acestei susțineri, instanța de fond a

constatat că prin sentința civilă nr. 522/PI din 1 iulie 2008, pronunțată de

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr.

2526/30/2007, a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de

reclamanta SC G. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâții SN R. SA

București, prin Direcția Radiocomunicații Timișoara și intervenienții SC

T.V. SA Timișoara și SC R. SRL Timișoara prin aceeași sentință dispunându-se:

- dezmembrarea imobilului înscris în C.F. Timișoara,

compus din teren și construcții, în suprafață totală de 3.508 mp a două imobile

teren în suprafață de 2.655 mp cu construcții în Timișoara și teren cu

clădire formată din demisol, parter, etaj și mansardă, în suprafață de 853 mp

terenul, așa cum este evidențiat în raportul de expertiză, prin apartamentarea

construcției menționate compusă din 19 încăperi situate la demisol și 18 încăperi

situate la parter cu părți comune indivize corespunzătoare și 328,85 mp teren

aferent, compusă din 18 încăperi și balcon situate la etaj cu părți comune

indivize, compuse din 12 încăperi situate la mansardă cu părți indivize

aferente;

- înscrierea într-o nouă C.F., compusă din teren în

suprafață de 853 mp și construcția compusă din demisol, parter, etaj și

mansardă;

- obligarea pârâtei SN R. SA București să încheie cu

reclamanta un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru imobilul

situat în Timișoara, ca urmare a dezmembrării conform raportului de expertiză

prin crearea unei noi parcele, înscrisă într-un nou C.F., respectiv parcela

teren cu construcții situat în Timișoara, imobil compus efectiv din parcela cu

19 încăperi la demisol, 18 încăperi la parter, cu cota indiviză și aferentă de

328,85 mp teren la prețul de 130.000 euro, iar hotărârea pronunțată va ține loc

de contract de vânzare-cumpărare.

Prima instanță a mai reținut că această hotărâre

judecătorească a rămas definitivă dar a fost parțial modificată prin Decizia nr.

38 din 24 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în același

dosar, prin care a fost admis apelul declarat de pârâta SN R. SA București,

prin SN R. SA Sucursala Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 522/PI din 1

iulie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2526/30/2007 și a fost

schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că numai în caz de opoziție a

pârâtei SN R. SA București la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în

formă autentică pentru imobilul situat în Timișoara, urmare a dezmembrării

conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing. A.C.,

prin crearea unei noi parcele, înscrisă într-un nou C.F., hotărârea pronunțată

în cauză, va ține loc de contract de vânzare - cumpărare, fiind menținute în

rest dispozițiile hotărârii apelate.

Soluția a fost menținută prin respingerea recursului formulat

de SN R. SA București, prin SN R. SA, de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, care a pronunțat Decizia nr. 873 din 4 martie 2010.

S-a mai constatat că prin încheierea din 13 aprilie 2010,

pârâta-reclamantă reconventionaiă și-a întabulat în cartea funciară dreptul de

proprietate asupra spațiului, fiind înscris, totodată, un drept de ipotecă în

favoarea reclamantei-pârâtă reconventionaiă, în valoare de 130.000 de euro,

pentru prețul neachitat.

În rezolvarea litigiului dedus judecății, tribunalul a

apreciat relevante prevederile art. 720

8

C. proc. civ., conform

cărora hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în

materie comercială sunt executorii iar exercitarea apelului nu suspendă de

drept executarea, apreciind a fi certă împrejurarea că de la data pronunțării

sentinței civile nr. 522/PI din 1 iulie 2008, a Tribunalului Timiș, în dispozitivul

căreia se menționează expres că hotărârea ține loc de act autentic de

vânzare-cumpărare pentru spațiu, pârâta-reclamantă reconventionaiă are un titlu

de proprietate asupra imobilului.

În aprecierea instanței de fond, sentința nu a fost

modificată în mod esențial în apel, așa cum susține reclamanta-pârâtă

reconventionaiă, stabilindu-se doar că numai în situația în care aceasta refuză

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea judecătorească va ține

locul acestuia, concluzionând că din data de 1 iulie 2008, pârâta-reclamanta

reconventionaiă a devenit proprietara spațiului închiriat anterior.

În raport de această împrejurare de drept, prima instanță a

mai constatat că neachitarea întregului preț al imobilului (aspect care nu face

obiectul prezentului litigiu) nu are nicio relevanță, fiind vorba doar despre

un drept de creanță, în privința căruia reclamanta-pârâtă reconventionaiă are

la rândul său un titlu (aceeași hotărâre judecătorească, astfel cum a fost

modificată), precum și un drept de ipotecă înscris în cartea funciară, astfel

că are la dispoziție mijloace suficiente pentru a putea încasa suma respectivă,

în măsura în care până în prezent pârâta-reclamantă reconventionaiă nu și-a

îndeplinit această obligație.

Plecând de la această premisă, instanța de fond a

concluzionat că acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă

reconventionaiă nu poate fi admisă, constatând, în schimb, întemeiată în parte,

cererea reconventionaiă.

În argumentarea acestei concluzii, tribunalul a

subliniat că actele adiționale din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18

decembrie 2009 și raportul de evaluare din 11 august 2008 au fost întocmite

după data de 1 iulie 2008, la care pârâtei-reclamantă reconventionaiă i s-a

recunoscut un drept de proprietate, apreciind că este evident faptul că

reclamanta-pârâtă reconventionaiă nu mai avea calitatea de proprietară, iar

pârâta-reclamantă reconventională, care deținea această calitate, nu putea fi

în același timp locatară.

Prin urmare, prima instanță a statuat că, în ceea ce

privește valabilitatea obiectului, reclamanta-pârâtă reconventională,

nemaifiind proprietară, nu mai putea transmite către pârâta-reclamantă

reconventională dreptul de folosință asupra imobilului, motiv pentru care a

considerat că aceste acte adiționale și raportul de evaluare în temeiul căruia

a fost calculată chiria sunt lovite de nulitate absolută.

În schimb, s-a apreciat că acest raționament nu este valabil

în privința actului adițional din 17 iunie 2008, care este anterior hotărârii

Tribunalului Timiș.

Sintetizând, prima instanță a subliniat că din data de

1 iulie 2008 reclamanta-pârâtă reconventională nu mai era îndrituită să-i

solicite pârâtei-reclamantă reconventională chiria aferentă spațiului (toate

facturile fiscale indicate în prezenta cerere fiind ulterioare acestui moment),

iar actele adiționale și raportul de evaluare întocmite după această dată sunt

nule.

În ceea ce privește petitele subsidiare ale cererii

reconvenționale, tribunalul a apreciat că nu se mai impun a fi analizate.

Ulterior pronunțării acestei sentințe, prin sentința civilă nr.

499/PI/LP din 25 aprilie 2013, pronunțată în Dosar nr. 5413/30/2011, Tribunalul

Timiș a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de

pârâta-reclamantă reconventională SC G. SRL, în contradictoriu cu

reclamanta-pârâtă reconventională SN R. SA, prin Sucursala Direcția

Radiocomunicații Timișoara; a completat dispozitivul sentinței civile nr. 359/PI/LP

din 28 februarie 2013 a Tribunalului Timiș, în sensul că a obligat

reclamanta-pârâtă reconventională să-i achite pârâtei-reclamantă

reconventională suma de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a constatat faptul că, într-adevăr, deși

prin sentința nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul

Timiș în Dosarul nr. 5413/30/2011 a fost admisă în parte cererea

reconventională formulată de pârâta-reclamantă reconventională SC G. SRL în

contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconventională SN R. SA, prin Sucursala

Direcția Radiocomunicații Timișoara și s-a constatat nulitatea absolută a

actelor adiționale din 18 decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009

și a raportului de evaluare din 11 august 2008, instanța a obligat

reclamanta-pârâtă reconventională să-i achite pârâtei-reclamantă

reconventională doar suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariul avocațial, nepronunțându-se și asupra cheltuielilor de

judecată în cuantum de 8.000 lei, constând în taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestor sentințe a declarat apel reclamanta-apelantă

SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicatii Timișoara.

Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 499/PI/LP

din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta apelantă a

solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de

completare a sentinței civilă nr. 359/PI/LP din 28 februarie 2013 pronunțată de

Tribunalul Timiș.

Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 359/PI/LP

din 28 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta apelantă a

solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a

acțiunii introductive și obligarea pârâtei intimate la plata sumelor 621.568,33

lei, reprezentând debit principal, constând în chirii facturate și neachitate,

657.215,70 lei, reprezentând penalități de întârziere la plată calculate până

la data de 30 iunie 2011; totodată, respingerea în totalitate a cererii

reconventionale formulate de pârâta intimată; obligarea pârâtei intimate la

plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

S-a apreciat că instanța de fond nu a motivat în drept

constatarea nulității actelor adiționale și a raportului de evaluare, statuând

doar că acestea sunt lovite de nulitate.

Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, prin Decizia

nr. 182 din 25 octombrie 2013, a admis apelurile declarate de

reclamanta-apelantă SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații

Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL, împotriva sentințelor civile nr.

359 din 28 februarie 2013 și nr. 499 din 25 aprilie 2013, ambele pronunțate de

Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5413/30/2011, având ca obiect pretenții.

A schimbat sentința civilă nr. 359 din 28 februarie

2013 a Tribunalului Timiș în sensul că admite în parte cererea în pretenții

formulată de reclamanta SN R. SA, prin Sucursala Direcția Radiocomunicații

Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL și în consecință a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 238.586,2 lei, cu titlu de pretenții,

din care 230.428,55 lei cu titlu de chirie pe perioada august 2008-8 aprilie

2009, iar 8.157,65 lei cu titlu de penalități de întârziere.

A respins restul pretențiilor reclamantei ca nefondate.

A respins ca nefondată cererea reconvențională

formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta, având ca obiect constatare

nulitate acte adiționale și raport de evaluare precum și daune interese.

A schimbat în totalitate sentința civilă nr. 499 din 25

aprilie 2013 a Tribunalului Timiș în sensul că respinge cererea de completare a

dispozitivului sentinței nr. 359 din 28 februarie 2013 a aceleași instanțe, ca

nefondată.

A obligat pârâta-intimată să plătească apelantei suma de

9.340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control

judiciar a reținut, în esență, cu privire la aspectul litigios esențial, că

opinia primei instanțe, conform căreia transferul dreptului de proprietate ar

fi operat de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 522 din 1 iulie 2008

a Tribunalului Timiș, datorită caracterului comercial al litigiului și al

efectelor art. 720

8

C. proc. civ., este în mod vădit greșită,

consecința unei interpretări proprii a primei instanțe a stării de drept dintre

părți, fără a lua în considerare mențiunile din dispozitivul sentinței, așa cum

au fost ele complinite prin Decizia civilă nr. 38 din 24 februarie 2009.

Curtea a observat că nici celelalte concluzii ale

primei instanțe, conform cărora actele adiționale încheiate de părți ar fi nule

pentru lipsa calității de proprietar a reclamantei-locatar, nu sunt temeinice,

actele adiționale la contractul de locațiune dintre părți (din 18 decembrie 2008,

din 16 iunie 2009 și din 18 decembrie 2009), fiind încheiate în perioada în

care dreptul de proprietate se afla încă în patrimoniul vânzătoarei.

Reținând valabilitatea deplină a actelor adiționale la

contractul de închiriere încheiat între părți, precum și existența unui raport

de locațiune între acestea până la data de 9 mai 2010, când locatarul a devenit

proprietarul imobilului în litigiu, Curtea a apreciat că cererea reclamantei de

obligare a pârâtei la plata chiriei restante, așa cum a fost ea stabilită prin

contract și actele adiționale, precum și a penalităților de întârziere, este

fondată în parte, respectiv în privința chiriei datorată până la data de 9 mai

2010, din însumarea chiriilor și a penalităților stabilite până la această dată

rezultând sumele de:

- 238.586,2 lei cu titlu de pretenții (chirii restante) și

- 8.157,65 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Analizând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 499 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Timiș, Curtea a constatat că

prin sentința atacată, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri de

completare a dispozitivului, respectiv asupra cheltuielilor de judecată solicitate

de către pârâtă în fața primei instanțe, cerere pe care aceasta nu s-a

pronunțat.

Urmare a soluțiilor ce vor fi pronunțate asupra celor

două apeluri, Curtea a concluzionat că pârâta-intimată SC G. SRL este partea

căzută în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care a

obligat-o să plătească reclamantei-apelante și suma de 9.340 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță și apel, reprezentând taxă

judiciară de timbru și timbre judiciare, proporțional cu pretențiile admise

reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta

SN R. SA prin Sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara și pârâta SC G. SRL

Timișoara.

I. Recurenta-reclamanta SN R. SA prin Sucursala Direcția

Radiocomunicații Timișoara solicită admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate cu consecința:

-

admiterii în totalitate a acțiunii introductive în sensul obligării

intimatei-pârâte la plata către reclamantă a următoarelor sume:

-

621.568,33 lei reprezentând debit principal constând în chirii facturate și

neachitate;

-

657.215,70 lei reprezentând penalități de întârziere la plată calculate până la

30 iunie 2011.

-

obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în

prezentul litigiu în fond, apel și recurs.

Recurenta-reclamanta își subsumează global criticile

motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Raportându-se la considerentele deciziei recurate,

recurenta-reclamanta învederează faptul că, instanța de apel deși a recunoscut

ca valid argumentul legat de momentul la care a operat transferul de

proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, 9 aprilie 2010, reține ca

dată relevantă pentru transfer un alt moment, respectiv 9 mai 2010.

Consecința logică și juridică a considerentelor de mai sus,

consideră recurenta-reclamanta, ar fi trebuit să fie admiterea acțiunii în

sensul de a se acorda în întregime sumele solicitate cu titlu de chirie

restantă plus penalități, pentru toată perioada până la data de 9 aprilie 2010,

data corectă fiind cea de 9 aprilie 2010, iar nu 9 mai 2010, conform

mențiunilor ce rezultă din încheierea de certificare de fapte din 09 aprilie 2010

întocmită de B.N.P., B.R. din Arad.

Invocând faptul că instanța de apel a calculat chiriile

restante numai pentru perioada august 2008 - 8 aprilie 2009, care însumate

totalizează 230.428,55 lei plus penalități, recurenta-reclamanta concluzionează

în sensul că instanța de control judiciar a exclus 1 an contractual din

perioada ce trebuia să fie luată în calcul pentru stabilirea debitului,

respectiv perioada 8 aprilie 2009-8 aprilie 2010, maniera în care a procedat

instanța de apel fiind de natură a prejudicia grav creanța sa prin amputarea

acesteia de o parte semnificativă, această amputare fiind rezultatul unei erori

de judecată.

II. Recurenta-pârâtă SC G. SRL solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor

formulate de către reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței

civile nr. 359 din 28 februarie 2013 și a sentinței civile 499 din 25 aprilie 2013,

pronunțate de către Tribunalul Timiș, cu obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată efectuate cu acest demers judiciar.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanței de apel este

greșită, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., făcând referire la hotărârile pronunțate în cauză.

Precizează recurenta-pârâtă că, potrivit celor reținute

de instanță, de la data de 01 iulie 2008, reclamanta nu mai avea calitatea de

proprietară a imobilului pentru care a solicitat plata chiriei prin acțiune, că

prin pierderea calității de proprietară asupra imobilului din Timișoara,

începând cu data de 01 iulie 2008, reclamanta nu mai putea transmite dreptul de

folosință asupra imobilului, deci nu putea solicita plata chiriei și a

penalităților de întârziere.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de

pârâtă și admisă de către instanța de fond, recurenta-pârâtă arată că instanța

de apel a apreciat greșit că, actele adiționale încheiate între părți: din 18

decembrie 2008, din 16 iunie 2009, din 18 decembrie 2009 și raportul de

evaluare din 11 august 2008 sunt valabile, că prin raportare la calitatea

părților, după data de 01 iulie 2008, este evident că reclamanta - pârâtă

reconvențională nu mai avea calitatea de proprietară, iar pârâta -reclamantă

reconvențională, care deținea această calitate, nu putea fi în același timp și

locatară, în speță, nemaiexistând un obiect valabil al contractului de

închiriere dintre părți, după data de 01 iulie 2008, împrejurare în raport de

care actele adiționale, antemenționate precum și raportul de evaluare în baza

căruia a fost calculată chiria sunt lovite de nulitate absolută.

Mai arată recurenta-pârâtă, cu privire la admiterea

apelului formulat de către reclamantă împotriva sentinței nr. 499 din 25

aprilie 2013, că instanța a pronunțat o soluție greșită față de faptul că

instanța de fond, prin sentința de completare a dispozitivului sentinței nr. 359

din 28 februarie 2013, în mod corect a admis cererea de completare a

dispozitivului hotărârii și a obligat reclamanta și la plata sumei de 8.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât reclamanta, în temeiul art. 274 C.

proc. civ., este partea care a căzut în pretenții.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, constată următoarele:

I. Recursul reclamantei este nefondat.

Cererea de recurs a recurentei-reclamante conține în

realitate o singură critică, aceasta vizând faptul că în stabilirea debitului

instanța de apel, deși a reținut ca întemeiată cererea reclamantei de a primi

chiria restantă, a exclus din perioada ce trebuia să fie luată în calcul pentru

stabilirea debitului 1 an contractual.

Această critică nu este întemeiată întrucât

considerentele hotărârii relevă faptul că instanța de apel a inclus în

cuantumul sumei acordate cu titlu de chirii restante întreaga sumă datorată în

temeiul contractului și a actelor adiționale până la momentul când a operat

transferul dreptului de proprietate.

Eventualele inadvertențe în conținutul hotărârii

apelate pot fi remediate pe calea procesuală prevăzută de art. 281-281

2

C. proc. civ.

II Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de

recurenta-pârâtă din perspectiva criticilor invocate, reține nemotivarea în

drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

lit.

c) C. proc. civ.

Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi

exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și

limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă se raportează în motivare la hotărârea

instanței de control judiciar, exclusiv din perspectiva situației de fapt

reținută și a probatoriului administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor

recurenta face referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susțină

eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva temeiului

invocat.

Așadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de

către recurentă, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații

în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare

reglementate de art. 304 C. proc. civ. fac imposibilă exercitarea efectivă a

controlului de legalitate al instanței de recurs.

Practic, prin criticile invocate recurenta își exprimă

nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, aducând în

susținere argumente ce își propun să repună în clarificarea situației de fapt

proprie speței precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care

situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a

controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că

recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte,

având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă

aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de

recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei iar, în raport

de art. 302

1

C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs

a recurentei-pârâte.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SN

R. SA prin sucursala Direcția Radiocomunicații Timișoara împotriva Deciziei

nr. 182 din 25 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a

civilă, ca nefondat.

Constată nulitatea cererii privind recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC G. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 182 din 25

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în

temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.