ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2012

Ședința publică de la 25 aprilie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: La data de 13 iulie 2010, reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C.S.X.

SRL rezilierea contractului de închiriere nr. 867/3 din 25 iunie 2003 încheiat între părți și obligarea pârâtei la achitarea sumei de 8.329.504 lei, cu titlu de taxă concesiune și majorări de întârziere aferente perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010. Prin sentința civilă nr. 779 din 22 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Primăriei Timișoara, s-a admis excepția autorității de lucru judecat a cererii de reziliere a contractului, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru debitul și accesoriile aferente perioadei 2006-09 iulie 2007, a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.255.925 lei cu titlu de taxă de concesiune și majorări de întârziere aferente perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010 și s-a respins cererea de compensare.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: În baza raporturilor contractuale generate de contractul de concesiune nr. 867 din 25 iunie 2003, pârâta SC C.S.X. SRL trebuia să achite reclamanților redevența de 300.000 lei/an, sumă care a fost actualizată anual cu indicii de inflație, astfel cum părțile au stabilit prin propria voință, în procentele menționate.

Prin sentința civilă nr. 130 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1334/30/2005, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 190/R/COM/2007 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 1334.1/30/COM/2005 și prin decizia nr. 2169 din 17 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 10484/1/2007, pârâta a fost obligată la plata redevenței aferentă anilor 2004 și 2005, prin aceleași hotărâri fiind respinsă cererea privind rezilierea contractului de concesiune, ceea ce constituie un element în stabilirea excepției autorității de lucru judecat din acțiunea pendinte.

S-a mai reținut că reclamanții au solicitat pe lângă rezilierea contractului și obligarea pârâtei la redevența restantă pentru perioada 2006 – 2009, cât și a accesoriilor calculate până la data de 28 februarie 2010, față de care instanța a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune ce vizează sumele restante pentru perioada 2006 – 09 iulie 2007, în temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la sumele datorate pentru perioada 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010, s-a avut în vedere că a fost de acord cu plata acestora, fără penalități de întârziere, dar a solicitat compensarea acestora cu cele datorate de reclamanți și stabilite prin hotărâri judecătorești, cerere care însă s-a apreciat că nu poate fi reținută, ea fiind formulată ca o cerere de apărare și nu printr-o cerere reconvențională, iar pe de altă parte nefiind întrunite cerințele prevăzute de textele art. 1143 – 1144 C. civ.

S-a reținut că cererea reclamanților sub aspectul obligării pârâtei la redevența restantă aferentă perioadei 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010 este întemeiată, inclusiv asupra majorărilor de întârziere calculate pentru aceeași perioadă, accesoriile fiind datorate până la data de 28 februarie 2010. Ca atare, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata redevenței restante în cuantum de 5.255.925 lei cu titlu de taxă concesiune și majorări de întârziere față de reclamanți, mai puțin față de Primăria Timișoara, căreia s-a apreciat că îi lipsește calitatea procesual activă față de dispozițiile art. 77 din Legea nr. 215/2001. Instanța a avut în vedere și prevederile art. 969 C. civ., coroborate cu cele ale contractului de concesiune, prin care părțile au convenit asupra modului de plată a redevenței și asupra actualizării acesteia cu indicii de inflație.

Prin decizia civilă nr. 222/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a constatat că prima instanță a argumentat exclusiv soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat, iar această soluție este eronată, instanța nesoluționând fondul cererii. În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că aceasta se impune a fi analizată raportat la data scadenței ratelor trimestriale – prima instanță nefiind în măsură a cunoaște clauzele contractuale în condițiile în care contractul ce întemeiază cererea de chemare în judecată s-a depus la dosar în apel.

Totodată, s-a reținut că se impune precizarea obiectului acțiunii sub aspectul debitului solicitat, însă și precizarea cadrului procesual în sensul aplicării dispozițiilor art. 161 C. proc. civ. raportat la prevederile Legii nr. 215/2001. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta SC C.S.X. SRL Timișoara, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Timișoara, ca primă instanță competentă, cu obligarea reclamantei, Unitatea administrativ-teritorială – Municipiul Timișoara, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă arată astfel că, față de indicarea și valoarea obiectului acestei cauze, competența materială, în primă instanță, revine Judecătoriei Timișoara, întrucât reclamanta a solicitat, în primă instanță plata taxei de concesiune, întemeindu-și acțiunea pe contractul de concesiune nr. 867/3/2003, iar potrivit acestui contract, obligația sa față de reclamantă este aceea de plată a redevenței, care potrivit calculului său este în sumă de 498.095 lei, această sumă nefiind contestată de reclamantă. Mai arată că în mod nelegal instanța de apel s-a pronunțat, în locul primei instanțe, asupra unor aspecte de fapt și de drept de care depinde soluționarea acestei cauze, în sensul că a apreciat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, deși asupra acestei excepții trebuie să se pronunțe prima instanță, hotărârea sa putând face obiectul controlului judecătoresc în căile de atac.

În fine, susține că chiar dacă nu a fost invocată, în mod expres, de părțile în proces, excepția autorității de lucru judecat, aceasta putea fi invocată și de instanță din oficiu, așa încât nici acest fapt nu i se poate reproșa primei instanțe. Drept urmare, având în vedere că îndrumările instanței superioare privind dezlegarea problemelor de drept, care interesează soluționarea cauzei, sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, consideră că decizia recurată trebuie reformată și în ce privește motivarea ei. Recursul nu este fondat.

Din examinarea criticilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele: În ce privește susținerea recurentei pârâte potrivit căreia s-a încălcat competența materială a soluționării cauzei, în primă instanță, în sensul că față de obiectul cauzei și valoarea pretențiilor deduse judecății, aceasta aparține judecătoriei și nu tribunalului, se constată că ea nu poate fi primită, întrucât având în vedere obiectul cauzei și valoarea pretențiilor formulate de reclamanți, respectiv taxă de concesiune în cuantum de 8.329.504 lei și majorări în sumă de 496.409 lei și luând în considerare că pârâta este o societate comercială, în mod corect, în ce privește competența materială, s-a procedat la soluționarea cauzei de către tribunal, ca instanță de fond.

Referitor la criticile aduse hotărârii curții de apel, conform cărora instanța de apel, casând sentința tribunalului și trimițând cauza spre rejudecare, în mod nelegal, s-a pronunțat, în locul primei instanțe asupra unor aspecte de fapt și de drept de care depinde soluționarea cauzei, se constată că nu sunt întemeiate. Astfel, se observă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lucrului judecat, ci a evidențiat modul eronat în care a fost examinată și soluționată această excepție, sub aspectul elementelor ce au fost luate în considerare în stabilirea existenței sau inexistenței autorității lucrului judecat, argumentându-se eronat de către prima instanță lipsa necesității analizei cererii de reziliere în prezenta cauză, față de soluția irevocabilă de respingere a acțiunii în reziliere ce a făcut obiectul unui alt dosar, pentru o altă perioadă de timp.

Totodată, instanța de apel a remarcat în mod judicios că dispozitivul sentinței pronunțate de prima instanță reflecta doar admiterea excepției, dar nu și precizarea soluției de respingere a cererii în consecință, așa cum s-ar fi impus. De asemenea, se constată că susținerea recurentei pârâte în conformitate cu care instanța de apel nelegal i-a reproșat primei instanțe că s-a pronunțat din oficiu asupra excepției autorității lucrului judecat este eronată, întrucât instanța de apel nu a exclus posibilitatea ridicării acestei excepții de către prima instanță, ci a menționat doar că această excepție nu a fost invocată de pârâtă și că, oricum, ea viza exclusiv obligarea la plata majorărilor de întârziere.

Drept urmare, susținerea recurentei potrivit căreia s-ar impune reformarea deciziei curții de apel și în ce privește motivarea ei nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât recurenta pârâtă nu a formulat o critică efectivă, în acest sens, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecință, se reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că instanța de fond s-a pronunțat pe excepții fără a antama fondul cauzei, impunându-se reanalizarea excepțiilor, respectiv: a excepției ,,lipsei calității procesuale” a Primăriei, calificată corect și precizându-se cadrul procesual prin aplicarea dispozițiilor art. 161 C. proc. civ.

raportat la prevederile Legii nr. 215/2001, precum și obiectul acțiunii sub aspectul debitului solicitat; a excepției autorității de lucru judecat, în raport de cele mai sus arătate; a excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de data scadenței ratelor trimestriale, precum și a cererii de compensare formulată de pârâtă,- astfel încât după soluționarea corectă a tuturor excepțiilor, prima instanță, rejudecând cauza, să poată pronunța o soluție temeinică și legală, în cauza dedusă judecății. Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de pârâta SC C.S.X. SRL Timișoara, se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.S.X. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 222/A din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.