ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2012

Ședința publică de la 25 aprilie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

La data de 13 iulie 2010,

reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA au solicitat în contradictoriu cu

pârâta SC C.S.X. SRL rezilierea contractului de închiriere nr. 867/3 din 25

iunie 2003 încheiat între părți și obligarea pârâtei la achitarea sumei de

8.329.504 lei, cu titlu de taxă concesiune și majorări de întârziere aferente

perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010.

Prin sentința civilă

nr. 779 din 22 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis excepția

lipsei calității procesuale a Primăriei Timișoara, s-a admis excepția

autorității de lucru judecat a cererii de reziliere a contractului, s-a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru debitul și accesoriile

aferente perioadei 2006-09 iulie 2007, a fost obligată pârâta la plata sumei de

5.255.925 lei cu titlu de taxă de concesiune și majorări de întârziere aferente

perioadei 09 iulie 2007-09 iulie 2010 și s-a respins cererea de compensare.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În baza raporturilor

contractuale generate de contractul de concesiune nr. 867 din 25 iunie 2003,

pârâta SC C.S.X. SRL trebuia să achite reclamanților redevența de 300.000

lei/an, sumă care a fost actualizată anual cu indicii de inflație, astfel cum

părțile au stabilit prin propria voință, în procentele menționate. Prin sentința

civilă nr. 130 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul

nr. 1334/30/2005, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 190/R/COM/2007

a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 1334.1/30/COM/2005 și

prin decizia nr. 2169 din 17 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în dosarul nr. 10484/1/2007, pârâta a fost obligată la plata

redevenței aferentă anilor 2004 și 2005, prin aceleași hotărâri fiind respinsă

cererea privind rezilierea contractului de concesiune, ceea ce constituie un

element în stabilirea excepției autorității de lucru judecat din acțiunea

pendinte.

S-a mai reținut că reclamanții

au solicitat pe lângă rezilierea contractului și obligarea pârâtei la redevența

restantă pentru perioada 2006 – 2009, cât și a accesoriilor calculate până la

data de 28 februarie 2010, față de care instanța a reținut excepția prescripției

dreptului la acțiune ce vizează sumele restante pentru perioada 2006 – 09 iulie

2007, în temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la sumele

datorate pentru perioada 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010, s-a avut în vedere că a

fost de acord cu plata acestora, fără penalități de întârziere, dar a solicitat

compensarea acestora cu cele datorate de reclamanți și stabilite prin hotărâri judecătorești,

cerere care însă s-a apreciat că nu poate fi reținută, ea fiind formulată ca o

cerere de apărare și nu printr-o cerere reconvențională, iar pe de altă parte

nefiind întrunite cerințele prevăzute de textele art. 1143 – 1144 C. civ.

S-a reținut că cererea

reclamanților sub aspectul obligării pârâtei la redevența restantă aferentă

perioadei 09 iulie 2007 – 09 iulie 2010 este întemeiată, inclusiv asupra

majorărilor de întârziere calculate pentru aceeași perioadă, accesoriile fiind

datorate până la data de 28 februarie 2010.

Ca atare, prima

instanță a obligat-o pe pârâtă la plata redevenței restante în cuantum de

5.255.925 lei cu titlu de taxă concesiune și majorări de întârziere față de

reclamanți, mai puțin față de Primăria Timișoara, căreia s-a apreciat că îi

lipsește calitatea procesual activă față de dispozițiile art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Instanța a avut în

vedere și prevederile art. 969 C. civ., coroborate cu cele ale contractului de

concesiune, prin care părțile au convenit asupra modului de plată a redevenței

și asupra actualizării acesteia cu indicii de inflație.

Prin decizia civilă

nr. 222/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

a admis apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței mai sus

menționate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a constatat că prima instanță a argumentat exclusiv

soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat, iar această

soluție este eronată, instanța nesoluționând fondul cererii. În ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că aceasta se impune a

fi analizată raportat la data scadenței ratelor trimestriale – prima instanță

nefiind în măsură a cunoaște clauzele contractuale în condițiile în care

contractul ce întemeiază cererea de chemare în judecată s-a depus la dosar în

apel. Totodată, s-a reținut că se impune precizarea obiectului acțiunii sub

aspectul debitului solicitat, însă și precizarea cadrului procesual în sensul

aplicării dispozițiilor art. 161 C. proc. civ. raportat la prevederile Legii

nr. 215/2001.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâta SC C.S.X. SRL Timișoara, întemeindu-se

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul trimiterii cauzei

spre rejudecare la Judecătoria Timișoara, ca primă instanță competentă, cu

obligarea reclamantei, Unitatea administrativ-teritorială – Municipiul

Timișoara, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

recursului său, recurenta pârâtă arată astfel că, față de indicarea și valoarea

obiectului acestei cauze, competența materială, în primă instanță, revine Judecătoriei

Timișoara, întrucât reclamanta a solicitat, în primă instanță plata taxei de

concesiune, întemeindu-și acțiunea pe contractul de concesiune nr. 867/3/2003,

iar potrivit acestui contract, obligația sa față de reclamantă este aceea de

plată a redevenței, care potrivit calculului său este în sumă de 498.095 lei,

această sumă nefiind contestată de reclamantă.

Mai arată că în mod

nelegal instanța de apel s-a pronunțat, în locul primei instanțe, asupra unor

aspecte de fapt și de drept de care depinde soluționarea acestei cauze, în

sensul că a apreciat că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, deși

asupra acestei excepții trebuie să se pronunțe prima instanță, hotărârea sa

putând face obiectul controlului judecătoresc în căile de atac. În fine, susține

că chiar dacă nu a fost invocată, în mod expres, de părțile în proces, excepția

autorității de lucru judecat, aceasta putea fi invocată și de instanță din

oficiu, așa încât nici acest fapt nu i se poate reproșa primei instanțe.

Drept urmare, având

în vedere că îndrumările instanței superioare privind dezlegarea problemelor de

drept, care interesează soluționarea cauzei, sunt obligatorii pentru instanța

de trimitere, consideră că decizia recurată trebuie reformată și în ce privește

motivarea ei.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

criticilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului și de

dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

În ce privește

susținerea recurentei pârâte potrivit căreia s-a încălcat competența materială

a soluționării cauzei, în primă instanță, în sensul că față de obiectul cauzei și

valoarea pretențiilor deduse judecății, aceasta aparține judecătoriei și nu

tribunalului, se constată că ea nu poate fi primită, întrucât având în vedere

obiectul cauzei și valoarea pretențiilor formulate de reclamanți, respectiv taxă

de concesiune în cuantum de 8.329.504 lei și majorări în sumă de 496.409 lei și

luând în considerare că pârâta este o societate comercială, în mod corect, în

ce privește competența materială, s-a procedat la soluționarea cauzei de către

tribunal, ca instanță de fond.

Referitor la

criticile aduse hotărârii curții de apel, conform cărora instanța de apel,

casând sentința tribunalului și trimițând cauza spre rejudecare, în mod nelegal,

s-a pronunțat, în locul primei instanțe asupra unor aspecte de fapt și de drept

de care depinde soluționarea cauzei, se constată că nu sunt întemeiate.

Astfel, se observă că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lucrului judecat, ci a

evidențiat modul eronat în care a fost examinată și soluționată această

excepție, sub aspectul elementelor ce au fost luate în considerare în

stabilirea existenței sau inexistenței autorității lucrului judecat,

argumentându-se eronat de către prima instanță lipsa necesității analizei cererii

de reziliere în prezenta cauză, față de soluția irevocabilă de respingere a acțiunii

în reziliere ce a făcut obiectul unui alt dosar, pentru o altă perioadă de

timp. Totodată, instanța de apel a remarcat în mod judicios că dispozitivul

sentinței pronunțate de prima instanță reflecta doar admiterea excepției, dar

nu și precizarea soluției de respingere a cererii în consecință, așa cum s-ar

fi impus.

De asemenea, se

constată că susținerea recurentei pârâte în conformitate cu care instanța de

apel nelegal i-a reproșat primei instanțe că s-a pronunțat din oficiu asupra

excepției autorității lucrului judecat este eronată, întrucât instanța de apel

nu a exclus posibilitatea ridicării acestei excepții de către prima instanță,

ci a menționat doar că această excepție nu a fost invocată de pârâtă și că,

oricum, ea viza exclusiv obligarea la plata majorărilor de întârziere.

Drept urmare,

susținerea recurentei potrivit căreia s-ar impune reformarea deciziei curții de

apel și în ce privește motivarea ei nu poate fi primită, cu atât mai mult cu

cât recurenta pârâtă nu a formulat o critică efectivă, în acest sens,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În consecință, se

reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că instanța de fond s-a

pronunțat pe excepții fără a antama fondul cauzei, impunându-se reanalizarea

excepțiilor, respectiv: a excepției ,,lipsei calității procesuale” a Primăriei,

calificată corect și precizându-se cadrul procesual prin aplicarea dispozițiilor

art. 161 C. proc. civ. raportat la prevederile Legii nr. 215/2001, precum și

obiectul acțiunii sub aspectul debitului solicitat; a excepției autorității de

lucru judecat, în raport de cele mai sus arătate; a excepției prescripției

dreptului la acțiune în raport de data scadenței ratelor trimestriale, precum

și a cererii de compensare formulată de pârâtă,- astfel încât după soluționarea

corectă a tuturor excepțiilor, prima instanță, rejudecând cauza, să poată pronunța

o soluție temeinică și legală, în cauza dedusă judecății.

Astfel fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) C. proc. civ., recursul declarat în

cauză de pârâta SC C.S.X. SRL Timișoara, se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC C.S.X. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 222/A

din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.