ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, la data de 5 iunie 2009, sub nr. 3592/30/2009,

reclamanții Municipiul Timișoara - prin primar, C.L. al Municipiului Timișoara

și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta SC L.P.C. SRL

Timișoara, solicitând instanței ca, în baza probelor ce se vor administra, să

dispună: obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum de 392.087,02 lei, din

care: 51.531,57 lei reprezentând diferența de chirie calculată conform

Hotărârea C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003,

reprezentând chirie lunară restantă conform contractului de închiriere, la care

se aplică penalități de întârziere în cuantum de 2.721,66 lei datorate pentru

perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, și 337.833,79 lei majorări de

întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 1

ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație

decât aceea de locuință, situat în Timișoara; cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 13

noiembrie 2009, pârâta SC L.P.C. SRL Timișoara a depus la dosar întâmpinare,

prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe

fond- solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința comercială nr. 175/PI,

pronunțată la data de 12 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția comercială și

de contencios administrativ, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

și a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Timișoara - prin primar,

în contradictoriu cu pârâta SC L.P.C. SRL Timișoara, ca prescrisă.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Instanța a constatat chiria stabilită

de părți prin contractul de închiriere din 2001 ca fiind un venit public local,

supusă dreptului comun, ci nu dreptului fiscal, întrucât bunul ce a făcut

obiectul locațiunii face parte din domeniul privat al Municipiului Timișoara,

fiind supus dispozițiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel,

conform art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind administrația

publică locală.

Interpretând sistematic textele legale

ale art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură

fiscală, art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) și art. 85 din ordonanță,

rezultă, fără echivoc, că o creanță fiscală este obiectul unui raport de drept

material fiscal care se naște în temeiul legii și se stabilește printr-o declarație

fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.

În speță, raportul juridic încheiat de

părți dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul

privat al municipiului: - este un raport de drept privat comun ci nu un raport

de drept material fiscal; - chiria nu reprezintă o creanță fiscală întrucât

izvorul ei este convenția ci nu legea; - stabilirea ei s-a făcut prin contract

încheiat de părți ci nu prin declarație fiscală sau decizie emisă de organul

fiscal.

Prin urmare, chiria stabilită de părți

reprezintă o creanță bugetară, este un venit al bugetelor locale conform art.

28 din Legea nr. 273/2006 însă nu presupune o creanță fiscală astfel că

instanța se va raporta în analiza prescripției dreptului la acțiune la

dispozițiile dreptului comun date de Decretul nr. 167/1958 ci nu de

dispozițiile speciale date de art. 91 din O.G. nr. 92/2003.

Așadar, potrivit art. 1 alin. (1) și

(2) din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege,

iar, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se

stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii; termenul de

prescripție generală este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1), iar potrivit art.

7 alin. (1), acesta începe să curgă de la data când se naște dreptul la

acțiune.

În speță, s-a constatat că dreptul

reclamantului de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 51.531,57 lei,

reprezentând diferența de chirie calculata conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000

pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, la care se aplică

penalități de întârziere în cuantum de 2.721,66 lei datorate pentru perioada 01

ianuarie 2005-31 decembrie 2005 și majorări de întârziere de 337.833,79 lei în

cuantum de 0,5%/zi, calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data

plății, a început să curgă la data de 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit la data

de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la data de 01

octombrie 2002 iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 -

28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă de la data

scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și se

sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadenta fiecărei chirii lunare.

Prin urmare, dreptul la acțiune de a

obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea

majorată prin hotărârea Hotărârea C.L. nr. 42/2000, s-a repus în vigoare de la

data de 1 octombrie 2002, în urma pronunțării Deciziei civile nr. 471 din 01

octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Instanța a mai apreciat că susținerea

reclamantului, în sensul că termenul de prescripție a fost întrerupt în speță

și dreptul la acțiune nu este prescris, chiar și în ipoteza acceptării

termenului general de prescripție de 3 ani, nu este fondată.

Termenul de prescripție în cauză curge

pentru fiecare prestație lunară conform art. 7 alin. (1), ci nu de la data de

31 decembrie 2004 așa cum susține reclamantul deoarece prin hotărârile adoptate

de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de

plată a chiriilor restante, acumulate cu titiu de diferențe chirii aferente

anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i

se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare

va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere.

În speță, instanța a constatat că

reclamantul a formulat cererea în pretenții față de pârâtă la data de 05 iunie

2009 or, dreptul la acțiune este prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data

de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la data de 01

octombrie 2002 la data de 01 martie 2006 pentru diferențele lunare din perioada

01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel, în termen, reclamanții Municipiul Timișoara- prin primar și C.L. al

Municipiului Timișoara, la data de 8 iulie 2010, motivele de apel fiind depuse,

de asemenea, în termen la aceeași dată.

Prin Decizia civilă nr. 185/A,

pronunțată la data de 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, a respins apelul formulat de reclamanții Municipiul Timișoara -

prin primar și C.L. al Municipiului Timișoara împotriva sentinței comerciale

nr. 175/PI din 12 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosar nr.

3592/30/2009, și a obligat reclamanții- apelanți la 1.000 lei cheltuieli de

judecată către intimata SC L.P.C. SRL Timișoara.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Curtea a considerat că aprecierile

făcute de reclamanți privind incidența unor norme fiscale în speță, este

eronată și ncaplicabilă în cauză, relațiile contractuale fiind supuse legilor

comune, având în vedere disp. art. 56 C. com. și faptul că actul încheiat, este

din punct de vedere al proprietarului, un act de gestiune.

O.U.G. nr. 45/2003, la care se referă

apelanta în motivarea apelului și a cărei aplicabilitate o invocă, este

abrogată prin Legea nr. 273/2006, astfel că nu se mai poate face aplicarea

dispozițiilor acesteia în prezent, iar reclamanții nu au făcut nici o precizare

dacă se invocă aplicabilitatea acestor dispoziții pe o anumită perioadă de

timp, ea fiind prezentată în susținerea cererii inițiale și a apelului, fără

vreo astfel de precizare.

Analizând susținerea conform căreia

prin O.M.F.P. nr. 1917/2005 pentru aprobarea normelor metodologice privind

organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, Planul de

conturi pentru instituțiile publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia,

ar include veniturile realizate din chirii în categoria celor bugetare, Curtea

a constatat că nici nu s-a contestat natura de venit bugetar al sumelor de bani

realizate astfel de Municipiul Timișoara. Așa cum chiar acest ordin le descrie,

ele sunt venituri realizate din activități economice și, ca urmare, nu au

natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în

sens restrâns. Dar, în esență, acest ordin prevede modul de utilizare a conturilor.

Chiar dacă acestea sunt venituri

bugetare, ele sunt realizate în urma încheierii unui contract de închiriere pe

care organul administrației publice locale nu îl încheie în calitatea sa de

organ al autorității publice, ca act de autoritate, ci ca orice alt comerciant.

În speță, nu s-a făcut dovada

modificării clauzelor contractuale prin acordul părților contractante, astfel

că, orice altă modificare făcută în mod unilateral de către proprietarul

spațiului, cu excepția tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă

chiriașului, raportat la disp. art. 969 C. civ.

Legea nr. 469/2002 este astfel

aplicabilă în speță, respectiv, art. 4 alin. (4), constatându-se, conform

contractului încheiat de părți, că o astfel de modificare, în sensul ca totalul

accesoriilor să depășească debitul principal, nu există.

S-a reținut că susținerile în sensul

că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 91 C. proc. fisc., respectiv,

termenul de prescripție de 5 ani, asimilat cu prevederea din Legea nr. 571/2003

nu au legătură cu speța, respectiv, cu obligațiile pecuniare ce derivă din

contractul dedus judecății.

Analizând și dispozițiile legale

anterioare celor invocate de reclamanți, respectiv, O.G. nr. 36/2002, H.G. nr.

1278/2002, preluate sau regăsite, parțial în art. 248 din C. fisc. și H.G. nr.

44/2004, Curtea a constatat că nu au fost individualizate categoria veniturilor

realizate din închirierea spațiilor comerciale ca venituri fiscale. Mai mult,

chiar apelanții arată în motivarea apelului lor faptul că prezentul contract de

închiriere este catalogat drept un act de gestiune, în ceea ce îi privește,

astfel că, din propriile susțineri, rezultă că nu poate fi încadrat în

categoria actelor de autoritate pentru a beneficia de un alt regim juridic,

preferențial.

Curtea a constatat că termenul de

prescripție incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispozițiilor

Decretului nr. 167/1968, iar întreruperea prescripției nu operează, în speță,

decât în condițiile art. 16 din același act normativ.

Concluzionând, dat fiind faptul că s-a

prescris dreptul la acțiune pentru debitul principal, același regim este

aplicabil și în privința sumelor solicitate cu titlul de majorări și penalități

de întârziere, care au caracter accesoriu în sensul art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen, reclamanții Municipiul Timișoara - prin primar și C.L. al

Municipiului Timișoara, solicitând admiterea recursului, așa cum a fost

formulat, în principal- casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea

dosarului instanței de fond, în vederea rejudecării cauzei, iar, în subsidiar-

modificarea hotărârilor judecătorești atacate, în sensul respingerii excepției

prescripției, admiterea apelului instituției sale, schimbarea sentinței

comerciale nr. l75/PI din 12 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, și

admiterea în întregime a acțiunii formulate de instituția sa.

În recursul lor, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 8 și 9 ațe art. 304 C. proc. civ., recurenții- reclamanți

Municipiul Timișoara - prin primar și C.L. al Municipiului Timișoara au

invocat, în esență, următoarele motive:

Atât prima instanță, cât și instanța

de apel, au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, interpretând eronat

dispozițiile legale aplicabile în speță și neținând cont de probatoriul

administrat, recurenții expunând pe larg derularea raporturilor contractuale cu

trimitere la modul de stabilire al chiriei și la prevederile Hotărârea C.L. nr.

42/2000.

Referitor la excepția prescripției

dreptului la acțiune, această excepție este neîntemeiată, în speță fiind

aplicabile dispozițiile C. fisc., termenul de prescripție fiind de 5 ani,

deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit

O.U.G. nr. 45/2003 referitoare la F.P.L., veniturile bugetare sunt definite ca

totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din

impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din

unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin.

(1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus- menționat.

De asemenea, sumele încasate din

concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau

privat al unităților administradv - teritoriale reprezintă creanțe bugetare.

De asemenea, se evocă prevederile art.

91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată, privind Codul de

procedură fiscală, care reglementează un termen special de prescripție în cazul

creanțelor bugetare, și se susține că sumele datorate de pârâtă se prescriu

după un termen special, acela de 5 ani, potrivit C. fisc., fiind vorba de

creanțe bugetare, și totuși, pretențiile lor nu sunt prescrise nici dacă

prescripția se calculează în funcție de termenul general de 3 ani, deoarece

prescripția a fost întreruptă, conform art. 1867 pct. 1 C. civ.

Pe acest aspect, recurenții arată că

Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000 a fost contestată în

instanță de către A.P.C.A.P.T., la care s-au adăugat intervenienții Prefectul

Județului Timiș, precum și un număr mare de chiriași, care au solicitat

anularea respectivei hotărâri de consiliu local.

Acțiunea a făcut obiectul Dosarului

nr. 317 din 3 ianuarie 2001, dosar soluționat prin admiterea acțiunii, cu

consecința anulării Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000,

prin sentința civilă nr. 24/PI din 28 februarie 2001. Împotriva acestei

sentințe, C.L. al Municipiului Timișoara a declarat recurs. Urmare admiterii

recursului, sentința civilă nr. 24/Pl din 28 februarie 2001 a fost modificată,

în sensul că acțiunea reclamantei A.P.C.A.P.T. Timiș a fost respinsă, cu

consecința menținerii Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000.

Recurenții susțin, în continuare,

punctul de vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau

concesionarea spațiilor aflate în administrarea C.L. al Municipiului Timișoara

reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și,

ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială,

Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani.

La data de 6 aprilie 2011, intimata -

pârâtă SC L.P.C. SRL Timișoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul formulat, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Deși recurenții- reclamanți au indicat

ca prim motiv de nelegalitate pe cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

susținând că s-ar fi interpretat greșit actul dedus judecății, aceștia nu arată

în clar actul la care fac referire și nici în ce a constat interpretarea

greșită a acestuia.

În cauză, actul juridic dedus

judecății constă în contractul de închiriere din 2001 încheiat între părți, act

ce stă la baza demersului judiciar prezent, prin care se tinde la recuperarea

chiriei restante.

Așa fiind, raportul juridic al

părților este unul contractual, generat de dispozițiile și clauzele convenției,

cu raportare la prevederile art. 969 C. civ., iar instanțele anterioare au

reținut în mod corect acest aspect.

Nici în situația în care recurenții

s-ar fi referit la Hotărârea C.L. a Municipiului Timișoara nr. 42/2000 - ca

act dedus judecății- nu s-ar putea deduce în ce a constat interpretarea greșită

a instanței, în lipsa unor critici punctuale pe acest aspect.

Nefondată este și critica ce se referă

la aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 45/2003 și O.G. nr. 92/2003 cu

referire la caracterul creanței și la termenul de prescripție aplicabil în

cauză.

Așa cum în mod fundamentat s-a reținut

de către ambele instanțe, raportul juridic al părților nu este guvernat de

actele normative menționate, întrucât, în cauză, locatorul nu apare în calitate

de organ fiscal pentru recuperarea unei creanțe bugetare, ci de organ

administrativ, ce acționează în baza unui contract încheiat cu un comerciant,

valorificându-și drepturile izvorâte din contract, care constituie legea părților.

În atare situație, indiferent de

destinația ulterioară a sumelor obținute din chirii, creanța invocată de

reclamanți în prezenta cauză nu are caracterul unei creanțe bugetare sau

fiscale care să atragă aplicarea termenului special de prescripție - de 5 ani,

reglementat de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Astfel, nu se poate reține greșita

interpretare a art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 de către instanța

de apel, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un raport juridic

fiscal, ci convențional, bazat pe contractul de închiriere din 2001.

Suma ce reprezintă chirie pentru

spațiul deținut în baza acestui contract, chiar dacă are natura juridică a

veniturilor proprii la bugetul local al Municipiului Timișoara, devenind, din

momentul în care se datorează, creanță bugetară de încasat la bugetul local, nu

reprezintă creanță fiscală, în sensul art. 21 C. proc. fisc., nerezultând

dintr-un raport de drept material fiscal.

Aceste aspecte au impus, cu justețe,

aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, în speță, conform art. 3

din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța de apel

statuând în mod legal asupra acestui aspect, și nu a termenului de prescripție

de 5 ani, prevăzut de C. proc. fisc., cum greșit susțin recurenții, făcând o

greșită calificare juridică a izvorului obligației de plată a chiriei, care

rezultă din convenția părților, reglementată de norme de drept privat și nu din

acte normative de drept public, care reglementează creanțele fiscale, cum

corect s-a reținut.

Instanța nu poate primi nici critica

prin care se invocă întreruperea prescripției dreptului la acțiune, nefiind

incidente prevederile art. 1864 - 1868 C. civ., care reglementează întreruperea

prescripției, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Analizând, însă, pretinsul caz de

întrerupere evocat de recurenți, ca fiind atacarea în instanță a Hotărârea C.L.

nr. 42/2000, prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile cerute

de lege.

Potrivit actului normativ menționat,

prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată

ori de arbitrare, chiar dacă a fost introdusă la o instanță, ori la un organ de

arbitraj necompetent însă, cu condiția ca aceasta să fie fost admisă.

În cauză, așa cum au arătat și

recurenții, acțiunea reclamantei A.P.C.A.T. Timiș a fost respinsă în mod

irevocabil, cu consecința menținerii Hotărârea C.L. nr. 42/2000. Pe de altă

parte, câtă vreme pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv, hotărârea

judecătorească nu i-ar fi putut fi opusă.

Așadar, susținerile apelanților

referitoare la prorogările termenului scadent de plată, prin Hotărâri ale C.L.

a Municipiului Timișoara., au fost judicios înlăturate, având în vedere că

hotărârile invocate vizau prorogarea sancțiunilor reprezentând penalități și

majorări ce vor fi achitate în cazul neachitării diferențelor până la datele

stabilite prin aceste acte administrative, nicidecum prorogarea obligației de

plată a chiriilor restante, aferente perioadei 2001 - 2003.

În baza considerentelor expuse, Înalta

Curte reține că instanța apelului a constatat în mod legal ca fiind prescris

dreptul la acțiune al reclamanților.

Cu referire la critica vizând greșita

stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a

probatoriului administrat, se constată că aceasta nu mai poate fi valorificată

pe calea extraordinară de atac recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării

deciziei atacate.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligați recurenții - reclamanți să plătească

intimatei - pârâte SC L.P.C. SRL Timișoara duma de 2.500 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții Municipiul Timișoara - prin primar și C.L. al Municipiului Timișoara

împotriva Deciziei civile nr. 185/A din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenții - reclamanți să

plătească intimatei - pârâte SC L.P.C. SRL Timișoara suma de 2.500 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 aprilie 2011.