ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3992/2011

Ședința publică de la 7 decembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. 8934/30/2007 reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC M.K. SRL, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 11.404 lei, reprezentând diferență chirie calculată conform HCLMT nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003; majorări și penalități de întârziere aferente contractului de închiriere nr. 642/1999 cu privire la spațiul situat în localitatea Timișoara, înscris în C.F.

nr. 8464, C.F. nr. 121520, nr.cadastral17072. Prin sentința civilă nr. 319 din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiș a fost admisă excepția prematurității, acțiunea fiind respinsă ca prematur formulată în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Apelul formulat împotriva sentinței civile nr.319/2008 a fost respins prin decizia nr. 210 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre ce a fost modificată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2759/2009 în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței nr. 319/2008 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În rejudecare, Tribunalul Timiș prin sentința comercială nr. 436 din 30 martie 2010 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune iar acțiunea promovată de reclamantei Municipiul Timișoara prin Primar Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC M.K.

SRL a fost respinsă ca prescrisă. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 224 din 7 decembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 436/2010 a Tribunalului Timiș. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că reclamanții au înregistrat cererea introductivă la data de5 decembrie 2007 pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 dar termenul de prescripție s-a împlinit la data de 28 februarie 2006 având în vedere termenul general de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Aceiași soluție este aplicabilă și penalităților solicitate dat fiind faptul că respectivele sume au caracter accesoriu debitului principal iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile. Împotriva sentinței civile nr. 224 din 7 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând admiterea recursului, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta arată că în mod greșit instanța a avut în vedere termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în condițiile în care în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul fiscal, sumele solicitate fiind creanțe bugetare. Pe fondul cauzei recurenții arată că acțiunea formulată trebuia admisă în condițiile în care pârâta nu a respectat dispozițiile art. 1 din contractul de închiriere încheiat de părți. Faptul că Municipiul Timișoara în calitate de locator nu a emis facturile aferente pentru plata diferenței de chirie și pentru perioada 1 octombrie 2001 – 28 februarie 2003, nu înseamnă că a renunțat la diferențele stabilite în HCLMT nr. 42/2000.

Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 642/1999, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin Hotărâri ale Consiliului Local, au putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor. Singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin HCLMT nr. 42/2000, respectiv 1 ianuarie 2001. Intimata SC M.K. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat având în vedere că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 și nu termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul fiscal, sumele solicitate derivând dintr-un contract de închiriere.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate se constată că recursul este nefondat. Este de precizat faptul că acțiunea reclamanților a fost soluționată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune și nu pe fondul cauzei, situație în care instanța de recurs va analiza doar primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vizând nelegalitatea deciziei în raport de Decretul nr. 167/1958. Astfel, părțile litigante au încheiat contractul de închiriere nr. 642/1999 având ca obiect imobilul situat în Timișoara, județul Timiș. Imobilul menționat face poarte din domeniul privat al Municipiului Timișoara iar raporturile dintre părți sunt raporturi de drept comun, chiria stabilită nefiind o creanță fiscală întrucât izvorul ei este convenția părților și nu legea.

Chiria stabilită de părți în contract este un venit al bugetelor locale conform art. 28 din Legea nr. 273/2006, în cauză fiind aplicat corect termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Fiind un contract cu executare succesivă, termenul de prescripție curge pentru fiecare prestație lunară, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și nu de la data de 31 decembrie 2004 așa cum susține recurenta. Ca urmare, instanțele de fond în mod corect nu au calificat creanța solicitată ca fiind o creanță fiscală având în vedere raporturile juridice locative dintre părți, raporturi guvernate de dreptul comun, ce cad sub incidența Decretului nr. 167/1958, iar pasivitatea reclamanților nu poate fi imputată pârâtei sau instanței care a aplicat corect dispozițiile legale incidente, respectiv dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data pronunțării deciziei nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a stabilit legalitatea HCLMT nr. 42/2000, iar hotărârile Consiliului Local adoptate în cursul anilor 2003 și 2004 nu au prevăzut scadența obligațiilor contractante ci au prevăzut sancțiunile aplicabile locatarilor (penalități și majorări). Ținând cont de data introducerii acțiunii respectiv 5 decembrie 2007, raportat la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (2) și art. 12 din același act normativ, corect a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei comerciale nr. 224 din data de 7 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei comerciale nr. 224 din data de 7 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.