ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 210/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 210/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 80

din 15 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și

ca neîntemeiată acțiunea formulată de SC P.A. SA în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Prahova, acțiune având ca obiect pretenții fiscale, respectiv restituirea sumei

de 1.588.494,16 lei achitată cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere,

datorate la data încheierii a trei convenții de eșalonare la plată a unor

obligații restante, în temeiul prevederilor art. 113 C. proc. fisc.

și a Legii nr. 266/2006, pentru aprobarea O.G.

nr. 28/2006[1].

Pentru a

pronunța această hotărâre Instanța a reținut, în ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta D.G.F.P. Prahova, că în cauză,

față de adresa nr. din 25 august 2006 emisă de A.F.P. Azuga, care nu este un

act administrativ fiscal, nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului

administrativ.

Pe fondul

cauzei, Instanța a reținut că reclamanta a beneficiat de trei convenții de

eșalonare la plată a obligațiilor fiscale restante, iar prin Raportul de

inspecție fiscală nr. din 2 iunie 2005 s-a constatat că, aceasta nu a respectat

prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 40/2002, astfel încât a pierdut înlesnirile

la plata obligațiilor restante către bugetul de stat și bugetul asigurărilor de

stat acordate prin cele trei convenții.

S-a mai reținut

că urmare a contestării raportului fiscal,

prin

Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005, D.G.F.P.

Prahova a anulat doar

măsurile privind obligativitatea achitării

majorărilor

și penalităților până la întocmirea de către organul fiscal

teritorial a

deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor

fiscale, însă aceste măsuri au fost ulterior preluate în deciziile emise la data

de 13 decembrie 2005 de A.F.P. Azuga. Aceste decizii atacate în

Instanța de contencios administrativ, acțiunea

reclamantei fiind însă respinsă, în mod

definitiv și irevocabil, ca inadmisibilă.

În atare condiții, Instanța a apreciat că măsura pierderii înlesnirii

la plată constatată prin

raportul fiscal încheiat de D.G.F.P. Argeș nu a

fost anulată de către organul de soluționare a contestației, acesta

păstrându-și valabilitatea, iar textul de lege

invocat, în speță art. 18

alin. (6)

din Legea nr. 266/2006, nu este incident, dat fiind faptul că se

referă

la plățile anticipate ale ratelor eșalonate, or, în cauză, la momentul plății,

convențiile nu mai erau în derulare, nu mai existau rate eșalonate nefiind

îndeplinite condițiile

pentru ca reclamantă

să fie îndrituită la beneficiul legii.

Relevant în

speță, a mai reținut Instanța de Fond, este că reclamanta a făcut plata sumelor

a căror restituire o solicită, după pierderea înlesnirilor și emiterea

deciziilor fiscale referitoare la obligații de plată accesorii aferente

obligațiilor fiscale, decizii care nu au fost anulate sau revocate de către

organul fiscal.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurenta - reclamantă SC P.A.

SA, criticând-o pentru lipsa temeiului legal, pentru greșita aplicare a legii

ca și pentru schimbarea naturii ori a înțelesului actului juridic dedus

judecății, critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9

și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, recurenta a prezentat pe scurt situația de fapt,

arătând că a fost beneficiara a trei convenții de eșalonare a unor obligații

datorate bugetului de stat, respectiv (I) convenția din 8 octombrie 2002

încheiată cu D.G.F.P. Ploiești, (II) convenția din 23 decembrie 2002 încheiată

cu M.M.S.S., A.N.O.F.M. și (III) convenția din 30 martie 2004 încheiată cu D.G.F.P.

Ploiești.

În fiecare din

aceste convenții erau prevăzute atât înlesnirile la plată cât și condițiile pe

care societatea era obligată să le realizeze pentru a-i fi acordate

respectivele înlesniri (eșalonări, amânări de plată și chiar scutiri de la

plata unor majorări de întârziere, în anumite condiții).

Conform acestor

convenții recurenta a arătat că ar fi beneficiat de o scutire totală de

1.588.494,17 RON, reprezentând majorări de întârziere, penalități de întârziere

și dobânzi, în situația în care ar fi fost realizate în totalitate condițiile

stipulate, indicând că în mod necontestat, până în luna iunie 2005, a achitat în întregime obligațiile curente, ratele scadente pentru datorii la bugetul consolidat

și accesoriile eșalonate până la acea dată.

S-a mai arătat

că prin Raportul de inspecție fiscală din 2 iunie 2005 încheiat de organele de

control ale A.C.F. Argeș s-a reținut că reclamanta nu a respectat anumite

condiții astfel încât a pierdut înlesnirile de plată acordate prin convențiile

de eșalonare. Deși prin Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005 a D.G.F.P. s-a anulat măsura de obligare a reclamantei la plata penalităților de întârziere și a

dobânzilor stabilite prin Raportul de inspecție fiscală sus - arătat, pe

considerentul că el nu reprezintă un act administrativ, convențiile și-au

păstrat valabilitatea, iar în baza deciziilor emise de A.F.P. Azuga, reclamanta

a achitat în perioada 09 decembrie - 13 decembrie 2005 suma de 3.856.887,90 RON,

deși, în opinia sa convențiile de acordare a înlesnirilor nu fuseseră anulate,

iar potrivit art. 18 pct. 6 din Legea nr. 266/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 28/2006,

beneficia de efectele respectării înlesnirilor acordate, astfel că a plătit

nedatorat respectivele sume de bani.

În opinia

recurentei - reclamante Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre nelegală,

schimbând și interpretând greșit actul juridic dedus judecății în sensul că a

pornit de la premisa greșită că prin Raportul de inspecție fiscală din 2 iunie 2005

întocmit de A.C.F. Argeș i-ar fi fost anulate înlesnirile de plată acordate

prin cele trei convenții a căror beneficiară a fost, astfel că nu se mai poate

prevala de dispozițiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006.

Recurenta a

precizat că în realitate, din conținutul Deciziei nr. 86 din 15 noiembrie 2005

emisă de D.G.F.P. Prahova, ca și din cuprinsul altor înscrisuri, rezultă că

raportul de inspecție fiscală s-a referit numai la una din convenții, nu și la

celelalte două convenții, independent de faptul că acest raport, la rândul său,

a fost anulat ca fiind nelegal emis.

Astfel, în

opinia recurentei, Instanța nu putea aprecia că acest raport ar constitui

dovada pierderii înlesnirilor fiscale de care beneficia.

Recurenta

consideră că în cauză nu există nici o dovadă în sensul că a pierdut

înlesnirile și facilitățile acordate, convențiile încheiate, ce reprezintă

legea părților în sensul art. 969 C. civ. nefiind anulate în nici un mod,

astfel că în perioada 9 decembrie 2005 - 13 decembrie 2005 când a efectuat

plata anticipată a obligațiilor fiscale reținute în sarcina sa, cele 3

convenții erau în vigoare și își produceau efectele legale stabilite de părți.

În fine,

recurenta a mai susținut că aprecierile Instanței de Fond în sensul că nu ar fi

beneficiara prevederilor art. 18 alin. (6) din Legea nr. 266/2006 reprezintă o

interpretare greșită a unei dispoziții legale mai cu seamă că și expertiza

efectuată în cauză a stabilit existența valabilă a convențiilor în derulare și

respectarea termenelor de eșalonare.

Intimata D.G.F.P.

Prahova a formulat în cauză întâmpinare, susținând netemeinicia criticilor

formulate și solicitând respingerea recursului reclamantei - recurente.

Prin

întâmpinare intimata - pârâtă a arătat că, practic, recurenta - reclamantă nu a

făcut decât să reia aceleași susțineri prezentate și cu ocazia judecării cauzei

în fond, indicând că prima Instanță în mod corect și obiectiv a reținut că prin

Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Prahova a fost anulată

numai măsura privind obligativitatea achitării majorărilor și penalităților,

până la întocmirea de către organul fiscal teritorial a deciziilor referitoare

la obligațiilor de plată accesorii, aferente obligațiilor fiscale, măsuri care

au fost apoi preluate în deciziile ulterior emise și care au rămas în vigoare,

întrucât, toate acțiunile reclamantei prin care le-a atacat în Instanță au fost

respinse ca inadmisibile.

A mai arătat

intimata că în cauză, convențiile nici nu trebuiau anulate, fiind suficient a

se constata pierderea lor, printr-un act administrativ ceea ce s-a și realizat,

prin Raportul de inspecție fiscală din 2 iunie 2005, deciziile ulterioare fiind

emise tocmai pentru că reclamanta pierduse valabilitatea convențiilor de

eșalonare la plată a obligațiilor datorate bugetului general consolidat.

Recursul nu

este fondat.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile recurentei -

reclamante, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., și prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., reține că hotărârea atacată reflectă o corectă aplicare a legii și o

justă interpretare a probelor administrate astfel că nu se impune casarea sau

modificarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

Prin Raportul

de inspecție fiscală din 2 iunie 2005, încheiat de organele de control ale A.C.F.

Argeș, s-a stabilit că SC P.A. SA nu a respectat prevederile art. 7 pct. 8

privind înstrăinarea de active pe perioada derulării înlesnirilor la plată din

Ordinul M.F.P. nr. 580 din 7 mai 2002 și nici prevederile art. 18 din O.U.G. nr.

40/2002, referitoare la constituirea de garanții, astfel încât s-a concluzionat

că societatea recurentă a pierdut înlesnirile la plata obligațiilor restante

către bugetul de stat, acordate de D.G.F.P. Prahova prin convențiile privind

eșalonarea la plată, din anul 2002 și respectiv cea din 30 martie 2004. Drept

urmare,prin acest raport, astfel după cum rezultă și din cuprinsul Deciziei nr.

86 din 15 noiembrie 2005, prin care a fost soluționată contestația formulată

recurentă împotriva celor stabilite, au fost calculate majorări și penalități

de întârziere aferente debitelor datorate de societate, prevăzute în

convențiile de eșalonare sus - arătate.

În acord cu

cele stabilite și de Instanța de Fond, Înalta Curte, examinând Decizia nr. 86

din 15 noiembrie 2005, reține din cuprinsul acesteia că a fost anulată numai

măsura privind achitarea de către SC P.A. SA a majorărilor și penalităților de

întârziere stabilite prin Raportul din 2 iunie 2005, până la întocmirea de

către organul fiscal teritorial, respectiv A.F.P. a orașului Azuga, a

deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii, aferente obligațiilor

fiscale, cu mențiunea expresă că această măsură s-a dispus pentru un motiv

formal, în sensul că numai actele ce vor fi întocmite reprezintă acte

administrative fiscale ce pot fi contestate de societatea reclamantă în

condițiile C. proc. fisc.

Că este așa o

demonstrează și mențiunea din cuprinsul aceleiași decizii, indicând că s-a

decis ca actele ce urmează a fi întocmite de organul fiscal teritorial să preia

constatările înscrise în Raportul din 2 iunie 2005.

Este așadar

neîntemeiată critica recurentei vizând interpretarea greșită de către Instanța

de Fond a actului juridic dedus judecății, prin schimbarea naturii ori a

înțelesului acestuia, câtă vreme, așa cum s-a arătat, anularea raportului s-a

făcut numai limitat, pentru considerente formale, chiar deciziile stabilite a

fi ulterior emise, urmând să preia constatările înscrise în raport, incluzând

pe cele referitoare la pierderea înlesnirilor fiscale de care beneficia

societatea recurentă.

În plus, nu

lipsită de relevanță este și împrejurarea că deciziile ulterior emise în

temeiul Deciziei nr. 86/2005 și care au preluat sumele înscrise în Raportul de

inspecție fiscală, au fost atacate în Instanță de către reclamanta - recurentă,

însă acțiunea acesteia a fost respinsă ca inadmisibilă.

Neîntemeiată

este și critica recurentei vizând greșita aplicare și interpretare a legii,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Instanța de Fond corect a

stabilit că înlesnirile fiscale au fost pierdute, nefiind necesară anularea lor

în alt mod decât prin constatarea pe calea unui act administrativ în care se

reține și neîndeplinirea condițiilor impuse pentru acordarea respectivelor

înlesniri.

În cauză,

actele administrative deja menționate au constatat pierderea de către recurenta

- reclamantă a înlesnirilor fiscale acordate, iar organul fiscal teritorial, în

speță A.F.P.O. Azuga a emis deciziile de calcul a obligațiilor de plată accesorii,

aferente obligațiilor fiscale, tocmai în considerarea faptului că recurenta a

pierdut valabilitatea convențiilor datorate bugetului general consolidat.

În fine, un alt

argument pentru care și Înalta Curte apreciază că nu se impunea anularea expresă,

prin acte simetrice a convențiilor de eșalonare rezultă din chiar conținutul acestora.

Se prevede astfel expres, în toate convențiile, că nerespectarea termenelor de

plată și a condițiilor în care s-au aprobat înlesnirile la plată atrage

anularea lor, începerea imediată sau continuarea, după caz,a executării silite

pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a majorărilor de

întârziere calculate de la data la care termenele și/ sau condițiile nu au fost

respectate, rezultând așadar că nu se cer a fi îndeplinite formalități speciale

pentru anularea facilităților acordate, după cum greșit a considerat recurenta.

În aceste

condiții, în mod just a apreciat Instanța de Fond că măsura pierderii

înlesnirilor la plată constatate în Raportul de inspecție fiscală menționat nu

a fost practic anulată de organul de soluționare a contestației, pe cale

administrativă, prin decizia menționată.

Astfel, corect

s-a reținut că recurenta nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 18 alin.

(6) din Legea nr. 266/2006, întrucât a efectuat plata sumelor a căror

restituire o solicită, după pierderea înlesnirilor și emiterea deciziilor

privind obligațiile de plată accesorii, aferente obligațiilor fiscale.

Justificat s-a

reținut că plata făcută în luna decembrie 2005 a reprezentat o plată a debitelor restante la bugetul general consolidat și nu a avut natura

unei plăți anticipate.

În fine,

nefondate sunt și criticile recurentei vizând greșita neaplicare în cauză a prevederilor

O.G. nr. 28/2006, aprobată prin Legea nr. 266/2006, întrucât în mod just s-a

concluzionat că recurenta nu s-a încadrat în nici una din situațiile expres

prevăzute de acest act normativ în condițiile în care nu a stins ratele

eșalonate și de asemenea, la data apariției actului normativ nu mai existau

sume rămase de plată. În plus, restituirea sumelor nu se putea face pentru că

obligațiile fiscale, stinse până la data intrării în vigoare a Legii nr. 266/2006

pentru aprobarea O.G. nr. 28/2006, privind reglementarea unor măsuri financiar

contabile, în conformitate cu dispozițiile C. proc. fisc., erau legal datorate

la momentul la care au fost stinse.

Apreciind

așadar, pentru toate cele sus prezentate că nici una din criticile recurentei -

reclamante nu este întemeiată și nu poate fi primită și neexistând alte

temeiuri care să impună modificarea sau casarea sentinței atacate, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul de

față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC P.A. SA, societate în

prezent absorbită prin fuziune de SC S.C. SA, împotriva sentinței civile nr. 80

din 15 mai 2007 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2008.