ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3498/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 210 din 22 ianuarie 2008 a

respins recursul declarat de SC P.A. SA, absorbită prin fuziune de SC S.C. SA

împotriva sentinței civile nr. 80 din 15 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În acest sens, instanța de

recurs a reținut că, prin sentința sus menționată, a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii și, pe fond, acțiunea formulată de reclamanta SC

P.A. SA în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova, având ca obiect restituirea

sumei de 1.588.494,16 lei, achitată de reclamantă cu titlu de dobânzi și

penalități de întârziere, datorate la data încheierii a trei convenții de

eșalonare la plată a unor obligații restante, în temeiul prevederilor art. 113

C. proc. fisc. și a Legii nr. 266/2006, pentru aprobarea O.G. nr. 28/2006.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, circumscrise motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și de

dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., s-a reținut că hotărârea instanței de

fond reflectă o corectă aplicare a legii și o justă interpretare a probelor

administrate.

Astfel, s-a apreciat că, în

mod corect, organele fiscale, prin raportul fiscal nr. 12026/2005, au constatat

nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 7 pct. 8 privind

înstrăinarea de active, în perioada derulării înlesnirilor la plată prevăzute

de Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, precum și a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr.

40/2002 referitoare la constituirea de garanții.

În acest context, Înalta

Curte, examinând și Decizia nr. 86 din 15 noiembrie 2005, prin care s-a

soluționat contestația recurentei împotriva celor stabilite, a reținut, din

cuprinsul acesteia, că a fost anulată numai măsura privind achitarea de către

recurenta - reclamantă a majorărilor și penalităților de întârziere stabilite

prin raportul nr. 12026/2005, până la întocmirea de către organele fiscal - teritoriale

a deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii, aferente

obligațiilor fiscale, cu mențiunea expresă că această măsură s-a dispus pentru

un motiv formal, în sensul că numai actele ce vor fi întocmite reprezintă acte

administrativ fiscale ce pot fi contestate în condițiile Codului de procedură

fiscală.

S-a apreciat ca neîntemeiată

și critica privind greșita aplicare și interpretarea legii în condițiile în

care instanța de fond a stabilit în mod corect că înlesnirile fiscale au fost

pierdute și nu se impune anularea lor altfel decât pe calea actului

administrativ care a reținut neîndeplinirea condițiilor.

Pe cale de consecință,

instanța de recurs a considerat că este corectă soluția potrivit căreia s-a

apreciat că măsura pierderii înlesnirilor la plată, constatată prin raportul de

inspecție fiscală, nu a fost anulată de organul de soluționare a contestației

și prin urmare recurenta nu poate invoca, în beneficiul său, prevederile art. 18

alin. (6) din Legea nr. 266/2006, întrucât a efectuat plata sumelor a căror

restituire o solicită, după pierderea înlesnirilor.

Împotriva acestei decizii a

formulat contestație în anulare SC S.C. SA invocând dispozițiile art. 318 alin.

(1) teza a doua C. proc. civ., respectiv ipoteza în care instanța respingând

recursul, a omis să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul a susținut că instanța de recurs a omis să analizeze primul motiv

de nelegalitate cu care a fost investită, acela prin care se invoca anularea

raportului de inspecție fiscală nr. 12026/2005 și, prin urmare, împrejurarea

dacă acesta poate constitui o motivație pentru înlăturarea înlesnirilor fiscale

ce le-au fost acordate.

Contestația în anulare este

nefondată și urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 318

alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din

greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Analizând cea de-a doua teză

a art. 318 C. proc. civ., se constată că aceasta are în vedere numai omisiunea

de a examina unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu

argumentele de fapt și de drept invocate de parte, întrucât aceste argumente

trebuie să fie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de

larg ar fi dezbătute.

Cu alte cuvinte, instanța

este obligată să răspundă criticilor formulate în recurs, neavând însă și

obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a

analiza fiecare motiv de casare, putând grupa în acest sens argumentele aduse

de parte, obligație pe care, în prezenta cauză, instanța a îndeplinit-o atunci

când a analizat recursul declarat în cauză prin prisma motivelor de casare

invocate de recurentă, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Pe cale de consecință,

constatând că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 alin. (1) teza

a doua C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondată, prezenta contestație în

anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de SC S.C. SA împotriva Deciziei nr. 210 din 22 ianuarie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2008.