ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 5990/30/2009, reclamanții Municipiul Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL,

solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 280.303 lei

reprezentând penalități calculate conform HCL nr.42/2000, pentru perioada 1

ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%

pe zi de întârziere, calculate de la data de 1 ianuarie 2005 și până la data

plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat

în Timișoara.

Prin sentința comercială nr. 1250

din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Timișoara a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune, iar acțiunea formulată de

Municipiul Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara prin Primar în

contradictoriu cu pârâta SC S. SRL a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței menționate mai

sus, a formulat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, apel respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea deciziei, instanța de

apel a reținut în esență că dreptul la acțiune al reclamanților pentru plata diferențelor

de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 este prescrisă,

aceiași fiind soluția și pentru penalitățile și majorările solicitate, dat

fiind faptul că respectivele sume au un caracter accesoriu. Potrivit art. 1 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind

un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii.

Ca atare la data formulării cererii

de chemare în judecată, respectiv 13 octombrie 2009, reclamanții nu mai puteau

solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării

obligației de plată a chiriei, acțiunea fiind prescrisă.

Împotriva deciziei civile nr. 122

din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs

reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate

și trimiterea dosarului la prima instanță pentru rejudecare, având în vedere că

în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la

acțiune.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurenții au prezentat pe larg situația de fapt în raport de cele două

hotărâri pronunțate în cauză, arătând în esență că pârâta nu și-a respectat clauzele

contractuale, respectiv clauza prevăzută la art. 4 din contract.

Pe parcursul derulării contractului,

în baza Legii nr. 215/2001 s-a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru

spațiile închiriate, fiind adoptată HCLMT nr. 42/2000, act administrativ ce

reprezintă dreptul oricărui proprietar de a decide modul, condițiile și prețul

la care înțeleg să fructifice bunurile din proprietate și să culeagă fructele

astfel obținute.

Greșit a fost admisă excepția prescripției

dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul de 5 ani

prevăzut de codul fiscal.

Chiar dacă nu se apreciază că în

cauză   este aplicabil termenul de 5 ani, prescripția nu operează întrucât a

intervenit întreruperea termenului de prescripție în condițiile în care HCLMT

nr. 42/2000 a fost contestată în instanță iar pe parcursul soluționării

dosarului, termenul de prescripție a fost suspendat.

În cauză nu poate opera prescripția,

întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul de a solicita chiria

restantă nu este prescris.

Intimata SC S. SRL a formulat

întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat,

motivat de faptul că în mod corect instanța de apel a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul general

de prescripție de 3 ani și nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul

fiscal întrucât spațiul închiriat face parte din domeniul privat al Municipiul

Timișoara.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul

este nefondat.

Recurenta a indicat formal

dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce constă

nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege evocate.

Astfel, dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar acest motiv de

nelegalitate nu-și găsește incidența în cauza de față întrucât nu au fost

încălcate normele de procedură imperative sau alte norme dispozitive fiind respectate

și principiile care guvernează procesul civil.

Nici motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză întrucât instanța a

interpretat corect actul dedus judecății.

Deși recurenții invocă dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui

motiv de recurs, iar interpretarea dată probelor în raport de întreruperea sau

suspendarea termenului de prescripție constituie o chestiune de fapt care nu

justifica invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului dedus

judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Atât instanța de apel cât și

instanța de fond s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la

acțiune, iar nelegalitatea deciziei va fi analizată în raport de soluțiile

pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care

vizează atât interpretarea cât și aplicarea greșită a dispozițiilor legale

incidente.

Astfel contractul de închiriere

încheiat de părțile litigante are ca obiect un bun ce face parte din domeniul privat

al Municipiului Timișoara, raporturile dintre părți fiind raporturi de drept

privat și nu raporturi de drept fiscal, iar chiria cuvenită proprietarului este

un venit la bugetul local conform art. 28 din Legea nr. 273/2006.

Dreptul de creanță invocat de

recurenți-reclamanți s-a născut în baza raporturilor comerciale, respectiv din

contractul de închiriere nr. 832/1999, iar chiria aferentă spațiului nu este o

creanță fiscală care vizează impozite și taxe iar termenul de prescripție

pentru neplata chiriei nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui

în care s-a născut creanța fiscală (art. 91 raportat la art. 23 C. proc. fisc.)

ci de la data când se naște dreptul material la acțiune conform art. 7 din

Decretul nr. 167/1958.

Prin HCL al Municipiului Timișoara

nu s-a stabilit o obligație fiscală ci s-a modificat cuantumul chiriei datorate

în baza contractului de închiriere nr. 832/1999, având în vedere dispozițiile

art. 4 din contract.

Contractul de închiriere este un

contract cu executare succesivă iar potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958

în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la

acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o

prescripției deosebită.

Ca urmare, în mod corect s-a stabilit

că dreptul la acțiune al Municipiului Timișoara (în calitate de locator) pentru

încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a născut la data de

28 februarie 2003 conform art. 4 din contract, dată de la care se calculează și

penalitățile aferente.

Este adevărat că

recurenta-reclamantă a emis HCL nr. 42/2000 prin care a modificat chiria ținând

cont de dispozițiile art. 4 alin. (2) din contract dar efectele hotărârii s-au

produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 47/2002 iar dreptul la acțiune

vizând penalitățile pentru diferența de chirie calculată conform HCL nr. 42/2000

a început să curgă de la data de 1 octombrie 2002, aspect reținut corect de

ambele instanțe.

Ca urmare, pasivitatea recurentei

reclamante care a introdus acțiunea la data de 13 octombrie 2009, corect a fost

sancționată prin admiterea excepției prescripției dreptului material la

acțiune, instanța de apel interpretând și aplicând corect dispozițiile legale

incidente, respectiv dispozițiile art. 1, art. 7, art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru considerentele expuse Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL

LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA

împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 martie 2011.