ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5990/30/2009, reclamanții Municipiul Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 280.303 lei reprezentând penalități calculate conform HCL nr.42/2000, pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data de 1 ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara.

Prin sentința comercială nr. 1250 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Timișoara a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar acțiunea formulată de Municipiul Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL a fost respinsă ca fiind prescrisă. Împotriva sentinței menționate mai sus, a formulat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, apel respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut în esență că dreptul la acțiune al reclamanților pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 este prescrisă, aceiași fiind soluția și pentru penalitățile și majorările solicitate, dat fiind faptul că respectivele sume au un caracter accesoriu.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii. Ca atare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13 octombrie 2009, reclamanții nu mai puteau solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării obligației de plată a chiriei, acțiunea fiind prescrisă. Împotriva deciziei civile nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la prima instanță pentru rejudecare, având în vedere că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au prezentat pe larg situația de fapt în raport de cele două hotărâri pronunțate în cauză, arătând în esență că pârâta nu și-a respectat clauzele contractuale, respectiv clauza prevăzută la art. 4 din contract. Pe parcursul derulării contractului, în baza Legii nr. 215/2001 s-a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile închiriate, fiind adoptată HCLMT nr. 42/2000, act administrativ ce reprezintă dreptul oricărui proprietar de a decide modul, condițiile și prețul la care înțeleg să fructifice bunurile din proprietate și să culeagă fructele astfel obținute. Greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul de 5 ani prevăzut de codul fiscal.

Chiar dacă nu se apreciază că în cauză este aplicabil termenul de 5 ani, prescripția nu operează întrucât a intervenit întreruperea termenului de prescripție în condițiile în care HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanță iar pe parcursul soluționării dosarului, termenul de prescripție a fost suspendat. În cauză nu poate opera prescripția, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul de a solicita chiria restantă nu este prescris. Intimata SC S. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că în mod corect instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani și nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul fiscal întrucât spațiul închiriat face parte din domeniul privat al Municipiul Timișoara.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat. Recurenta a indicat formal dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege evocate. Astfel, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar acest motiv de nelegalitate nu-și găsește incidența în cauza de față întrucât nu au fost încălcate normele de procedură imperative sau alte norme dispozitive fiind respectate și principiile care guvernează procesul civil.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză întrucât instanța a interpretat corect actul dedus judecății. Deși recurenții invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, iar interpretarea dată probelor în raport de întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție constituie o chestiune de fapt care nu justifica invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Atât instanța de apel cât și instanța de fond s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar nelegalitatea deciziei va fi analizată în raport de soluțiile pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. care vizează atât interpretarea cât și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente. Astfel contractul de închiriere încheiat de părțile litigante are ca obiect un bun ce face parte din domeniul privat al Municipiului Timișoara, raporturile dintre părți fiind raporturi de drept privat și nu raporturi de drept fiscal, iar chiria cuvenită proprietarului este un venit la bugetul local conform art. 28 din Legea nr. 273/2006. Dreptul de creanță invocat de recurenți-reclamanți s-a născut în baza raporturilor comerciale, respectiv din contractul de închiriere nr. 832/1999, iar chiria aferentă spațiului nu este o creanță fiscală care vizează impozite și taxe iar termenul de prescripție pentru neplata chiriei nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală (art. 91 raportat la art. 23 C. proc.

fisc.) ci de la data când se naște dreptul material la acțiune conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Prin HCL al Municipiului Timișoara nu s-a stabilit o obligație fiscală ci s-a modificat cuantumul chiriei datorate în baza contractului de închiriere nr. 832/1999, având în vedere dispozițiile art. 4 din contract. Contractul de închiriere este un contract cu executare succesivă iar potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripției deosebită. Ca urmare, în mod corect s-a stabilit că dreptul la acțiune al Municipiului Timișoara (în calitate de locator) pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a născut la data de 28 februarie 2003 conform art. 4 din contract, dată de la care se calculează și penalitățile aferente.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a emis HCL nr. 42/2000 prin care a modificat chiria ținând cont de dispozițiile art. 4 alin. (2) din contract dar efectele hotărârii s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 47/2002 iar dreptul la acțiune vizând penalitățile pentru diferența de chirie calculată conform HCL nr. 42/2000 a început să curgă de la data de 1 octombrie 2002, aspect reținut corect de ambele instanțe. Ca urmare, pasivitatea recurentei reclamante care a introdus acțiunea la data de 13 octombrie 2009, corect a fost sancționată prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, respectiv dispozițiile art. 1, art. 7, art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 martie 2011.