ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiș sub nr. 5990/30/2009, reclamanții Municipiul Timișoara și
Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL,
solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 280.303 lei
reprezentând penalități calculate conform HCL nr.42/2000, pentru perioada 1
ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%
pe zi de întârziere, calculate de la data de 1 ianuarie 2005 și până la data
plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat
în Timișoara.
Prin sentința comercială nr. 1250
din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Timișoara a fost admisă excepția
prescripției dreptului material la acțiune, iar acțiunea formulată de
Municipiul Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara prin Primar în
contradictoriu cu pârâta SC S. SRL a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Împotriva sentinței menționate mai
sus, a formulat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul
Local al Municipiului Timișoara, apel respins ca nefondat prin decizia civilă
nr. 122 din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
În motivarea deciziei, instanța de
apel a reținut în esență că dreptul la acțiune al reclamanților pentru plata diferențelor
de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 este prescrisă,
aceiași fiind soluția și pentru penalitățile și majorările solicitate, dat
fiind faptul că respectivele sume au un caracter accesoriu. Potrivit art. 1 alin.
(2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind
un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii.
Ca atare la data formulării cererii
de chemare în judecată, respectiv 13 octombrie 2009, reclamanții nu mai puteau
solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării
obligației de plată a chiriei, acțiunea fiind prescrisă.
Împotriva deciziei civile nr. 122
din 8 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs
reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului
Timișoara, solicitând instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate
și trimiterea dosarului la prima instanță pentru rejudecare, având în vedere că
în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului material la
acțiune.
În dezvoltarea motivelor de recurs,
întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.,
recurenții au prezentat pe larg situația de fapt în raport de cele două
hotărâri pronunțate în cauză, arătând în esență că pârâta nu și-a respectat clauzele
contractuale, respectiv clauza prevăzută la art. 4 din contract.
Pe parcursul derulării contractului,
în baza Legii nr. 215/2001 s-a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru
spațiile închiriate, fiind adoptată HCLMT nr. 42/2000, act administrativ ce
reprezintă dreptul oricărui proprietar de a decide modul, condițiile și prețul
la care înțeleg să fructifice bunurile din proprietate și să culeagă fructele
astfel obținute.
Greșit a fost admisă excepția prescripției
dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul de 5 ani
prevăzut de codul fiscal.
Chiar dacă nu se apreciază că în
cauză este aplicabil termenul de 5 ani, prescripția nu operează întrucât a
intervenit întreruperea termenului de prescripție în condițiile în care HCLMT
nr. 42/2000 a fost contestată în instanță iar pe parcursul soluționării
dosarului, termenul de prescripție a fost suspendat.
În cauză nu poate opera prescripția,
întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul de a solicita chiria
restantă nu este prescris.
Intimata SC S. SRL a formulat
întâmpinare prin care solicită, în esență, respingerea recursului ca nefondat,
motivat de faptul că în mod corect instanța de apel a admis excepția
prescripției dreptului material la acțiune, în cauză fiind aplicabil termenul general
de prescripție de 3 ani și nu termenul special de 5 ani prevăzut de Codul
fiscal întrucât spațiul închiriat face parte din domeniul privat al Municipiul
Timișoara.
Analizând decizia recurată în raport
de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul
este nefondat.
Recurenta a indicat formal
dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce constă
nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege evocate.
Astfel, dispozițiile art. 304 pct. 5
C. proc. civ., vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar acest motiv de
nelegalitate nu-și găsește incidența în cauza de față întrucât nu au fost
încălcate normele de procedură imperative sau alte norme dispozitive fiind respectate
și principiile care guvernează procesul civil.
Nici motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză întrucât instanța a
interpretat corect actul dedus judecății.
Deși recurenții invocă dispozițiile
art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui
motiv de recurs, iar interpretarea dată probelor în raport de întreruperea sau
suspendarea termenului de prescripție constituie o chestiune de fapt care nu
justifica invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului dedus
judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ.
Atât instanța de apel cât și
instanța de fond s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la
acțiune, iar nelegalitatea deciziei va fi analizată în raport de soluțiile
pronunțate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care
vizează atât interpretarea cât și aplicarea greșită a dispozițiilor legale
incidente.
Astfel contractul de închiriere
încheiat de părțile litigante are ca obiect un bun ce face parte din domeniul privat
al Municipiului Timișoara, raporturile dintre părți fiind raporturi de drept
privat și nu raporturi de drept fiscal, iar chiria cuvenită proprietarului este
un venit la bugetul local conform art. 28 din Legea nr. 273/2006.
Dreptul de creanță invocat de
recurenți-reclamanți s-a născut în baza raporturilor comerciale, respectiv din
contractul de închiriere nr. 832/1999, iar chiria aferentă spațiului nu este o
creanță fiscală care vizează impozite și taxe iar termenul de prescripție
pentru neplata chiriei nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care s-a născut creanța fiscală (art. 91 raportat la art. 23 C. proc. fisc.)
ci de la data când se naște dreptul material la acțiune conform art. 7 din
Decretul nr. 167/1958.
Prin HCL al Municipiului Timișoara
nu s-a stabilit o obligație fiscală ci s-a modificat cuantumul chiriei datorate
în baza contractului de închiriere nr. 832/1999, având în vedere dispozițiile
art. 4 din contract.
Contractul de închiriere este un
contract cu executare succesivă iar potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958
în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la
acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o
prescripției deosebită.
Ca urmare, în mod corect s-a stabilit
că dreptul la acțiune al Municipiului Timișoara (în calitate de locator) pentru
încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003, s-a născut la data de
28 februarie 2003 conform art. 4 din contract, dată de la care se calculează și
penalitățile aferente.
Este adevărat că
recurenta-reclamantă a emis HCL nr. 42/2000 prin care a modificat chiria ținând
cont de dispozițiile art. 4 alin. (2) din contract dar efectele hotărârii s-au
produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 47/2002 iar dreptul la acțiune
vizând penalitățile pentru diferența de chirie calculată conform HCL nr. 42/2000
a început să curgă de la data de 1 octombrie 2002, aspect reținut corect de
ambele instanțe.
Ca urmare, pasivitatea recurentei
reclamante care a introdus acțiunea la data de 13 octombrie 2009, corect a fost
sancționată prin admiterea excepției prescripției dreptului material la
acțiune, instanța de apel interpretând și aplicând corect dispozițiile legale
incidente, respectiv dispozițiile art. 1, art. 7, art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru considerentele expuse Înalta
Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL
LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie
2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanții
MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA
împotriva deciziei civile nr. 122/A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 martie 2011.