ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3080/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3080/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 243 din 25
aprilie 2008 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamantul
Consiliul Local al Municipiului Timișoara obligând pârâta SC M.M. SA Timișoara
la plata sumei de 3.875.101.440 lei (rol) cu titlu de chirie restantă și a
sumei de 1.085.028.403 lei (rol) penalități de întârziere. S-au respins restul
pretențiilor.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanții Consiliul Local al Municipiului
Timișoara, Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului
Timișoara și pârâta SC M.M. SA Timișoara.
Prin decizia nr. 256 din 11 decembrie
2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins excepția
tardivității depunerii motivelor de apel formulate de Consiliul Local al
Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara.
Totodată, s-a respins apelul
reclamantelor Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Primar și
Primăria Municipiului Timișoara.
S-a admis apelul pârâtei SC M.M. SA
Timișoara și s-a schimbat în parte sentința atacată astfel:
- s-a admis excepția prescripției
extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile reprezentând chirii
majorate și penalități aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002;
- s-a admis în parte acțiunea
reclamantelor și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 122.825,18 lei
cu titlu de chirie majorată și a sumei de 18.423,77 lei penalități de
întârziere, aferente perioadei 1 iunie 2002 – 1 martie 2003, respingându-se
restul pretențiilor.
S-a menținut sentința atacată sub
aspectul dispoziției privind respingerea capătului de cerere referitor la
majorări de întârziere pentru neplata chiriei majorate.
S-a dispus obligarea
reclamantelor-apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.733,21
lei (taxe judiciare de timbru și timbru judiciar).
În motivarea deciziei s-a reținut, în
esență, că excepția tardivității depunerii motivelor de apel de către pârâta
apelantă este neîntemeiată întrucât motivele de apel au fost depuse până la
prima zi de înfățișare, (13 noiembrie 2008) în conformitate cu prevederile art.
134 C. proc. civ. deoarece numai la acest termen părțile legal citate puteau
pune concluzii. Până la acest termen instanța a avut de soluționat cererea de
reexaminare a taxei de timbru formulată de pârâta apelantă, care a fost admisă
prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2008 stabilindu-se cuantumul taxei
de timbru care s-a achitat până la termenul următor – 13 noiembrie 2008.
Excepția prematurității introducerii
cererii de chemare în judecată a fost respinsă avându-se în vedere că această
problemă de drept a fost dezlegată prin decizia Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția comercială, nr. 3304 din 24 octombrie 2007, statuându-se că în
mod eronat tribunalul a considerat neîndeplinirea procedurii prealabile
prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ.
În ceea ce privește excepția
prescripției, s-a reținut că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de
chirie în perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 s-a născut la data de 31
mai 2002, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată –
25 mai 2005, contractul de închiriere executându-se prin prestații succesive
astfel că pentru fiecare chirie lunară curge un termen de prescripție distinct.
În ceea ce privește dreptul la acțiune de
a obține diferențele de chirii rezultate dintre valoarea contractată și cea
majorată prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000 instanța a reținut că s-a născut începând
cu luna ianuarie 2001 și a putut fi exercitat în termenul de 3 ani în raport cu
fiecare chirie datorată, până la data de 28 februarie 2003 când spațiul a fost
dobândit prin cumpărare de pârâta apelantă.
Intervenția unilaterală a creditorului
obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul
unor hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Timișoara a fost considerată
de instanță lipsită de temei legal.
În ceea ce privește hotărârile
Consiliului Local al Municipiului Timișoara adoptate în anii 2003 și 2004
pentru plata chiriilor restante aferente perioadei 2001 – 2002, nu au prorogat
obligația de plată ci a penalităților și majorărilor ce se vor aplica în cazul
neachitării diferențelor.
Acțiunea fiind introdusă la data de
27 mai 2005, s-a stabilit că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de
chirie și a penalităților de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31
mai 2002 este prescris.
În
consecință s-a reținut că pârâta apelantă datorează diferența de chirie majorate
pentru perioada iunie 2002 - februarie 2003.
În ceea ce privește majorarea chiriei s-a
reținut că s-a produs în temeiul art. 4 din contract prin H.C.L.M.T., care nu a
fost anulată sau revocată în modurile prevăzute de lege.
Referitor la penalități de întârziere
instanța a stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 dreptul la
acțiune este prescris potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă.
De asemenea, s-a constatat că în raport
cu prevederile art. 6 din contractul de închiriere și ale H.C.L.M.T. nr. 182/2001
penalitățile de întârziere sunt de 0,5% pe zi pentru suma datorată și curg
pentru fiecare chirie lunară neplătită pe o perioadă de 30 de zile de la data
scadenței chiriei lunare.
Împotriva acestei decizii au formulat
recurs reclamantele și pârâta.
Recurentele reclamante susțin că în mod
greșit s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, neaplicându-se dispozițiile
codului fiscal care prevăd că termenul de prescripție este de 5 ani pentru
creanțele bugetare, cum sunt cele ce formează obiectul litigiului.
Recurentele mai susțin că pretențiile
sale nu sunt prescrise nici în situația în care s-ar considera aplicabil
termenul de prescripție de 3 ani întrucât acesta a fost întrerupt potrivit art.
1865 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare
a H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – 1 octombrie 2002 .
Recurentele mai susțin că termenul
scadent de plată a diferențelor de chirie stabilite potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2002
a fost prorogat de mai multe ori până la data de 31 decembrie 2004, iar
majorarea tarifelor de închiriere s-a făcut în temeiul art. 4 din contract.
În drept, recurentele-reclamante își
întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susține că hotărârea
este criticabilă întrucât s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4
din contract, considerându-se că chiria poate fi majorată unilateral peste
pragul inflației.
Consideră că modificarea cuantumului
chiriei nu se putea face decât printr-un act adițional încheiat de părți.
Recursul recurentelor-reclamante este
neîntemeiat întrucât în ceea ce privește natura juridică a creanței, cu
incidență asupra termenului de prescripție aplicabil, este evident că
raportarea la dispozițiile fiscale este greșită, aceasta derivând dintr-un raport
juridic de drept privat, nu de drept fiscal, ceea ce a atras și competența
instanței de drept comun și nu a instanței de contencios administrativ.
În mod corect a stabilit instanța de apel
că aceste sume au natura unor venituri proprii la bugetul local, iar chiria
reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local, nu o creanță fiscală
pentru care termenul de prescripție este de 5 ani. Aceasta întrucât între părți
nu a luat naștere un raport juridic de natură fiscală, niciuna din părți nu are
calitatea de organ fiscal iar chiria convenită contractual nu are regimul
juridic al unei creanțe fiscale (impozit, taxă , accize, etc.).
Drept urmare prestațiile la care s-au
obligat părțile prin contractul de închiriere respectiv sunt supuse normelor de
drept comun, inclusiv cele care reglementează prescripția extinctivă cuprinse
în Decretul nr. 167/1958.
Cât privește susținerea referitoare la întreruperea
termenului de prescripție nu poate fi reținută întrucât cauzele de întrerupere
prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar în speță nu a dovedit
existența uneia dintre ele.
Împrejurarea că a existat o acțiune
pentru anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000 nu constituie o cauză de întrerupere a
prescripției.
Nici susținerea recurentelor referitoare
la prorogarea termenului scadent al diferențelor de chirie nu poate fi reținută
întrucât, după cum bine a reținut instanța de apel s-a prorogat numai data
aplicării sancțiunilor ce se aplicau în cazul neachitării diferențelor de
chirie neachitate.
În consecință, se constată că instanța a
interpretat corect actul juridic dedus judecății și hotărârea pronunțată a fost
dată cu aplicarea corectă a legii, situație în care susținerile recurentelor
reclamante sunt nefondate și recursul urmează să fie respins.
În ceea ce privește susținerile pârâtei
care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată
că sunt neîntemeiate deoarece instanța a interpretat corect dispozițiile art.4
din contractul de închiriere încheiat de părți, potrivit cărora locatorul poate
majora tariful de închiriere.
Având în vedere că prin contract părțile
au convenit în privința reactualizării chiriei, iar HCL nr. 42/2000 a fost
adoptată cu respectarea prevederilor contractului se constată că reactualizarea
chiriei s-a făcut potrivit art. 4 din contract, care nu face nicio referire la
indicele de inflație.
În această situație urmează să se
respingă și recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara,
Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara și de
pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva deciziei civile nr. 256 din 11 decembrie
2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi
25 noiembrie 2009.