ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3080/2009

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 243 din 25 aprilie 2008 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Timișoara obligând pârâta SC M.M. SA Timișoara la plata sumei de 3.875.101.440 lei (rol) cu titlu de chirie restantă și a sumei de 1.085.028.403 lei (rol) penalități de întârziere. S-au respins restul pretențiilor. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara și pârâta SC M.M. SA Timișoara. Prin decizia nr. 256 din 11 decembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins excepția tardivității depunerii motivelor de apel formulate de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara.

Totodată, s-a respins apelul reclamantelor Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara. S-a admis apelul pârâtei SC M.M. SA Timișoara și s-a schimbat în parte sentința atacată astfel: - s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile reprezentând chirii majorate și penalități aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002; - s-a admis în parte acțiunea reclamantelor și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 122.825,18 lei cu titlu de chirie majorată și a sumei de 18.423,77 lei penalități de întârziere, aferente perioadei 1 iunie 2002 – 1 martie 2003, respingându-se restul pretențiilor. S-a menținut sentința atacată sub aspectul dispoziției privind respingerea capătului de cerere referitor la majorări de întârziere pentru neplata chiriei majorate.

S-a dispus obligarea reclamantelor-apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.733,21 lei (taxe judiciare de timbru și timbru judiciar). În motivarea deciziei s-a reținut, în esență, că excepția tardivității depunerii motivelor de apel de către pârâta apelantă este neîntemeiată întrucât motivele de apel au fost depuse până la prima zi de înfățișare, (13 noiembrie 2008) în conformitate cu prevederile art. 134 C. proc. civ. deoarece numai la acest termen părțile legal citate puteau pune concluzii.

Până la acest termen instanța a avut de soluționat cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de pârâta apelantă, care a fost admisă prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2008 stabilindu-se cuantumul taxei de timbru care s-a achitat până la termenul următor – 13 noiembrie 2008. Excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată a fost respinsă avându-se în vedere că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 3304 din 24 octombrie 2007, statuându-se că în mod eronat tribunalul a considerat neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția prescripției, s-a reținut că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie în perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 s-a născut la data de 31 mai 2002, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată – 25 mai 2005, contractul de închiriere executându-se prin prestații succesive astfel că pentru fiecare chirie lunară curge un termen de prescripție distinct. În ceea ce privește dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii rezultate dintre valoarea contractată și cea majorată prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000 instanța a reținut că s-a născut începând cu luna ianuarie 2001 și a putut fi exercitat în termenul de 3 ani în raport cu fiecare chirie datorată, până la data de 28 februarie 2003 când spațiul a fost dobândit prin cumpărare de pârâta apelantă.

Intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Timișoara a fost considerată de instanță lipsită de temei legal. În ceea ce privește hotărârile Consiliului Local al Municipiului Timișoara adoptate în anii 2003 și 2004 pentru plata chiriilor restante aferente perioadei 2001 – 2002, nu au prorogat obligația de plată ci a penalităților și majorărilor ce se vor aplica în cazul neachitării diferențelor. Acțiunea fiind introdusă la data de 27 mai 2005, s-a stabilit că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie și a penalităților de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 este prescris.

În consecință s-a reținut că pârâta apelantă datorează diferența de chirie majorate pentru perioada iunie 2002 - februarie 2003. În ceea ce privește majorarea chiriei s-a reținut că s-a produs în temeiul art. 4 din contract prin H.C.L.M.T., care nu a fost anulată sau revocată în modurile prevăzute de lege. Referitor la penalități de întârziere instanța a stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 dreptul la acțiune este prescris potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. De asemenea, s-a constatat că în raport cu prevederile art. 6 din contractul de închiriere și ale H.C.L.M.T. nr. 182/2001 penalitățile de întârziere sunt de 0,5% pe zi pentru suma datorată și curg pentru fiecare chirie lunară neplătită pe o perioadă de 30 de zile de la data scadenței chiriei lunare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele și pârâta. Recurentele reclamante susțin că în mod greșit s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, neaplicându-se dispozițiile codului fiscal care prevăd că termenul de prescripție este de 5 ani pentru creanțele bugetare, cum sunt cele ce formează obiectul litigiului. Recurentele mai susțin că pretențiile sale nu sunt prescrise nici în situația în care s-ar considera aplicabil termenul de prescripție de 3 ani întrucât acesta a fost întrerupt potrivit art. 1865 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare a H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – 1 octombrie 2002 . Recurentele mai susțin că termenul scadent de plată a diferențelor de chirie stabilite potrivit H.C.L.M.T.

nr. 42/2002 a fost prorogat de mai multe ori până la data de 31 decembrie 2004, iar majorarea tarifelor de închiriere s-a făcut în temeiul art. 4 din contract. În drept, recurentele-reclamante își întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că hotărârea este criticabilă întrucât s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4 din contract, considerându-se că chiria poate fi majorată unilateral peste pragul inflației. Consideră că modificarea cuantumului chiriei nu se putea face decât printr-un act adițional încheiat de părți.

Recursul recurentelor-reclamante este neîntemeiat întrucât în ceea ce privește natura juridică a creanței, cu incidență asupra termenului de prescripție aplicabil, este evident că raportarea la dispozițiile fiscale este greșită, aceasta derivând dintr-un raport juridic de drept privat, nu de drept fiscal, ceea ce a atras și competența instanței de drept comun și nu a instanței de contencios administrativ. În mod corect a stabilit instanța de apel că aceste sume au natura unor venituri proprii la bugetul local, iar chiria reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local, nu o creanță fiscală pentru care termenul de prescripție este de 5 ani. Aceasta întrucât între părți nu a luat naștere un raport juridic de natură fiscală, niciuna din părți nu are calitatea de organ fiscal iar chiria convenită contractual nu are regimul juridic al unei creanțe fiscale (impozit, taxă , accize, etc.).

Drept urmare prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere respectiv sunt supuse normelor de drept comun, inclusiv cele care reglementează prescripția extinctivă cuprinse în Decretul nr. 167/1958. Cât privește susținerea referitoare la întreruperea termenului de prescripție nu poate fi reținută întrucât cauzele de întrerupere prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar în speță nu a dovedit existența uneia dintre ele. Împrejurarea că a existat o acțiune pentru anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000 nu constituie o cauză de întrerupere a prescripției. Nici susținerea recurentelor referitoare la prorogarea termenului scadent al diferențelor de chirie nu poate fi reținută întrucât, după cum bine a reținut instanța de apel s-a prorogat numai data aplicării sancțiunilor ce se aplicau în cazul neachitării diferențelor de chirie neachitate.

În consecință, se constată că instanța a interpretat corect actul juridic dedus judecății și hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, situație în care susținerile recurentelor reclamante sunt nefondate și recursul urmează să fie respins. În ceea ce privește susținerile pârâtei care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt neîntemeiate deoarece instanța a interpretat corect dispozițiile art.4 din contractul de închiriere încheiat de părți, potrivit cărora locatorul poate majora tariful de închiriere. Având în vedere că prin contract părțile au convenit în privința reactualizării chiriei, iar HCL nr. 42/2000 a fost adoptată cu respectarea prevederilor contractului se constată că reactualizarea chiriei s-a făcut potrivit art. 4 din contract, care nu face nicio referire la indicele de inflație.

În această situație urmează să se respingă și recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara și de pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva deciziei civile nr. 256 din 11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.