ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 25.11.2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3080/2009

HOTĂRÂRE
25.11.2009
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3080/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 243 din 25

aprilie 2008 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamantul

Consiliul Local al Municipiului Timișoara obligând pârâta SC M.M. SA Timișoara

la plata sumei de 3.875.101.440 lei (rol) cu titlu de chirie restantă și a

sumei de 1.085.028.403 lei (rol) penalități de întârziere. S-au respins restul

pretențiilor.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului

Timișoara și pârâta SC M.M. SA Timișoara.

Prin decizia nr. 256 din 11 decembrie

2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins excepția

tardivității depunerii motivelor de apel formulate de Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara.

Totodată, s-a respins apelul

reclamantelor Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin Primar și

Primăria Municipiului Timișoara.

S-a admis apelul pârâtei SC M.M. SA

Timișoara și s-a schimbat în parte sentința atacată astfel:

- s-a admis excepția prescripției

extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile reprezentând chirii

majorate și penalități aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002;

- s-a admis în parte acțiunea

reclamantelor și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 122.825,18 lei

cu titlu de chirie majorată și a sumei de 18.423,77 lei penalități de

întârziere, aferente perioadei 1 iunie 2002 – 1 martie 2003, respingându-se

restul pretențiilor.

S-a menținut sentința atacată sub

aspectul dispoziției privind respingerea capătului de cerere referitor la

majorări de întârziere pentru neplata chiriei majorate.

S-a dispus obligarea

reclamantelor-apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.733,21

lei (taxe judiciare de timbru și timbru judiciar).

În motivarea deciziei s-a reținut, în

esență, că excepția tardivității depunerii motivelor de apel de către pârâta

apelantă este neîntemeiată întrucât motivele de apel au fost depuse până la

prima zi de înfățișare, (13 noiembrie 2008) în conformitate cu prevederile art.

134 C. proc. civ. deoarece numai la acest termen părțile legal citate puteau

pune concluzii. Până la acest termen instanța a avut de soluționat cererea de

reexaminare a taxei de timbru formulată de pârâta apelantă, care a fost admisă

prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2008 stabilindu-se cuantumul taxei

de timbru care s-a achitat până la termenul următor – 13 noiembrie 2008.

Excepția prematurității introducerii

cererii de chemare în judecată a fost respinsă avându-se în vedere că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, nr. 3304 din 24 octombrie 2007, statuându-se că în

mod eronat tribunalul a considerat neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzută de art. 720

1

În ceea ce privește excepția

prescripției, s-a reținut că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de

chirie în perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 s-a născut la data de 31

mai 2002, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată –

25 mai 2005, contractul de închiriere executându-se prin prestații succesive

astfel că pentru fiecare chirie lunară curge un termen de prescripție distinct.

În ceea ce privește dreptul la acțiune de

a obține diferențele de chirii rezultate dintre valoarea contractată și cea

majorată prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000 instanța a reținut că s-a născut începând

cu luna ianuarie 2001 și a putut fi exercitat în termenul de 3 ani în raport cu

fiecare chirie datorată, până la data de 28 februarie 2003 când spațiul a fost

dobândit prin cumpărare de pârâta apelantă.

Intervenția unilaterală a creditorului

obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul

unor hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Timișoara a fost considerată

de instanță lipsită de temei legal.

În ceea ce privește hotărârile

Consiliului Local al Municipiului Timișoara adoptate în anii 2003 și 2004

pentru plata chiriilor restante aferente perioadei 2001 – 2002, nu au prorogat

obligația de plată ci a penalităților și majorărilor ce se vor aplica în cazul

neachitării diferențelor.

Acțiunea fiind introdusă la data de

27 mai 2005, s-a stabilit că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de

chirie și a penalităților de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31

mai 2002 este prescris.

În

consecință s-a reținut că pârâta apelantă datorează diferența de chirie majorate

pentru perioada iunie 2002 - februarie 2003.

În ceea ce privește majorarea chiriei s-a

reținut că s-a produs în temeiul art. 4 din contract prin H.C.L.M.T., care nu a

fost anulată sau revocată în modurile prevăzute de lege.

Referitor la penalități de întârziere

instanța a stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 dreptul la

acțiune este prescris potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

De asemenea, s-a constatat că în raport

cu prevederile art. 6 din contractul de închiriere și ale H.C.L.M.T. nr. 182/2001

penalitățile de întârziere sunt de 0,5% pe zi pentru suma datorată și curg

pentru fiecare chirie lunară neplătită pe o perioadă de 30 de zile de la data

scadenței chiriei lunare.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs reclamantele și pârâta.

Recurentele reclamante susțin că în mod

greșit s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, neaplicându-se dispozițiile

codului fiscal care prevăd că termenul de prescripție este de 5 ani pentru

creanțele bugetare, cum sunt cele ce formează obiectul litigiului.

Recurentele mai susțin că pretențiile

sale nu sunt prescrise nici în situația în care s-ar considera aplicabil

termenul de prescripție de 3 ani întrucât acesta a fost întrerupt potrivit art.

1865 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare

a H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – 1 octombrie 2002 .

Recurentele mai susțin că termenul

scadent de plată a diferențelor de chirie stabilite potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2002

a fost prorogat de mai multe ori până la data de 31 decembrie 2004, iar

majorarea tarifelor de închiriere s-a făcut în temeiul art. 4 din contract.

În drept, recurentele-reclamante își

întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea

este criticabilă întrucât s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4

din contract, considerându-se că chiria poate fi majorată unilateral peste

pragul inflației.

Consideră că modificarea cuantumului

chiriei nu se putea face decât printr-un act adițional încheiat de părți.

Recursul recurentelor-reclamante este

neîntemeiat întrucât în ceea ce privește natura juridică a creanței, cu

incidență asupra termenului de prescripție aplicabil, este evident că

raportarea la dispozițiile fiscale este greșită, aceasta derivând dintr-un raport

juridic de drept privat, nu de drept fiscal, ceea ce a atras și competența

instanței de drept comun și nu a instanței de contencios administrativ.

În mod corect a stabilit instanța de apel

că aceste sume au natura unor venituri proprii la bugetul local, iar chiria

reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local, nu o creanță fiscală

pentru care termenul de prescripție este de 5 ani. Aceasta întrucât între părți

nu a luat naștere un raport juridic de natură fiscală, niciuna din părți nu are

calitatea de organ fiscal iar chiria convenită contractual nu are regimul

juridic al unei creanțe fiscale (impozit, taxă , accize, etc.).

Drept urmare prestațiile la care s-au

obligat părțile prin contractul de închiriere respectiv sunt supuse normelor de

drept comun, inclusiv cele care reglementează prescripția extinctivă cuprinse

în Decretul nr. 167/1958.

Cât privește susținerea referitoare la întreruperea

termenului de prescripție nu poate fi reținută întrucât cauzele de întrerupere

prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar în speță nu a dovedit

existența uneia dintre ele.

Împrejurarea că a existat o acțiune

pentru anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000 nu constituie o cauză de întrerupere a

prescripției.

Nici susținerea recurentelor referitoare

la prorogarea termenului scadent al diferențelor de chirie nu poate fi reținută

întrucât, după cum bine a reținut instanța de apel s-a prorogat numai data

aplicării sancțiunilor ce se aplicau în cazul neachitării diferențelor de

chirie neachitate.

În consecință, se constată că instanța a

interpretat corect actul juridic dedus judecății și hotărârea pronunțată a fost

dată cu aplicarea corectă a legii, situație în care susținerile recurentelor

reclamante sunt nefondate și recursul urmează să fie respins.

În ceea ce privește susținerile pârâtei

care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată

că sunt neîntemeiate deoarece instanța a interpretat corect dispozițiile art.4

din contractul de închiriere încheiat de părți, potrivit cărora locatorul poate

majora tariful de închiriere.

Având în vedere că prin contract părțile

au convenit în privința reactualizării chiriei, iar HCL nr. 42/2000 a fost

adoptată cu respectarea prevederilor contractului se constată că reactualizarea

chiriei s-a făcut potrivit art. 4 din contract, care nu face nicio referire la

indicele de inflație.

În această situație urmează să se

respingă și recursul pârâtei.

Respinge

recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Municipiul Timișoara - prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara și de

pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva deciziei civile nr. 256 din 11 decembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

25 noiembrie 2009.

Sursă