ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 483/2012

Asupra recursului de față :

Din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C.O.M. SRL obligarea la plata

debitului în cuantum 166.837,00 lei, reprezentând diferența de chirie restantă

în sumă de 26.048,00 lei și majorări în sumă de 140.789,00 lei, calculate

conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001-31 martie 2010 și

majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data

de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă

destinație decât aceea de locuință, situat în Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 26 din 7

ianuarie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune pentru pretențiile aferente perioadei februarie-aprilie 2007 și a

respins cererea privind obligarea pârâtului la plata chiriei și penalităților

de întârziere pentru perioada februarie - aprilie 2007 ca fiind prescrisă.

A admis în parte cererea formulată de

reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL

MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, în contradictoriu cu

pârâta SC C.O.M. SRL, fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma de

6512 lei, reprezentând chirie aferentă lunii mai 2007 și 33.699 lei penalități

de întârziere aferente.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că la baza relațiilor dintre părți a stat contractul de închiriere

pentru suprafețe cu altă destinație decât locuință cu numărul 1473/2005, în

temeiul căruia reclamanta a închiriat pârâtei o suprafață de 226,33 mp pentru o

perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 01 septembrie 2005, până la 01

septembrie 2010, iar valoarea chiriei a fost stabilită prin fișa de calcul

anexă la contract (art. 4) la suma de 6.111 lei lunar, scadența plății fiind

stabilită în art. 5, lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care

se face plata.

Obligației locatorului de a pune la

dispoziție locatarului bunul închiriat îi revine obligația corelativă a

acestuia din urmă de a plăti chiria, iar în speța de față, reclamanta a făcut

dovada îndeplinirii propriilor obligații, însă pârâta nu a dovedit că a

efectuat plata cu efect liberator.

A mai reținut instanța de fond că,

drepturile de creanță sunt supuse prescripției extinctive, regulă ce rezultă

din prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și potrivit art. 7

din același act normativ „prescripția începe sa curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune", iar pentru reclamantă acest moment a coincis cu data

scadenței plății chiriei pentru luna ianuarie 2005, care este ultima zi a lunii

februarie 2005.

Și cum reclamanta s-a adresat

instanței de judecată în data de 13 mai 2010 reiese că dreptul la acțiune

pentru sumele aferente perioadei ianuarie 2007 - aprilie 2007 (a cărei scadență

este în ultima zi a lunii mai 2007, conform contractului), este prescris, iar

potrivit art. 1 alin. (2)

din

Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept

subiectiv principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile

subiective accesorii, astfel că, pretențiile reclamantei privind penalitățile

de întârziere aferente sumelor mai sus-arătate au fost respinse, căzând sub

incidența admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii

cererii ca prescrise.

În acest sens, potrivit prevederilor

art. 969, art. 1429 C. civ., cererea reclamantei a fost admisă în parte, pârâta

fiind obligată să plătească suma de 6512 lei, reprezentând chirie aferentă

lunii mai 2007, iar cum părțile au evaluat convențional prejudiciul în cazul

executării cu întârziere a obligațiilor, prin inserarea în contract a unei

clauze penale, potrivit cu care, nerespectarea termenului de plată se

penalizează cu 0,5% pe zi de întârziere, văzând și prevederile art. 1066 C.

civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 33.699 lei

penalități de întârziere aferente.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia

nr. 151 din 2 iunie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanților, reținând

că, atât din acțiunea introductivă, cât și din nota de calcul pe care aceasta

s-a bazat (fila 10 din dosarul primei instanțe) rezultă că, chiria pretinsă de

la pârâtă este cea aferentă lunilor februarie-mai 2007, astfel că la data de 13

mai 2010, când pretențiile au fost formulate prin cererea de chemare în

judecată, erau deja prescrise pretențiile pentru lunile februarie-aprilie.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal

casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea cauzei primei instanțe

în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătorești

în sensul respingerii excepției prescripției și admiterea apelului și

schimbarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii.

Critica adusă deciziei atacate se

referă la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune,

excepție care în opinia recurentelor este neîntemeiată, având în vedere că, în

speță sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, iar termenul de prescripție

este de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

Mai susțin recurentele că, în

conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917 din 12

decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și

conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum

și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, incluse

în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se ca

venituri la bugetul local al Municipiului Timișoara, utilizate în realizarea obiectivelor

de interes local.

În acest context, recurentele susțin

că, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în

administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara reprezintă venituri

ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul

de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială - Legea nr.

571/2003 - termenul fiind de 5 ani, sens în care acestea consideră că, nu poate

opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât,

termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul nu este prescris.

Analizând criticile aduse deciziei

atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că

acestea sunt nefondate, urmând ca recursul reclamanților să fie respins, pentru

următoarele considerente :

Critica adusă deciziei atacate,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 C. proc. civ. se circumscriu, de

fapt, punctului 9 al art. 304, întrucât recurentele au apreciat că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, tară să țină cont de

dispozițiile legale aplicabile în materie.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9)

C. proc. civ. privește aplicarea greșită a legii, iar prin prisma acestui motiv

recurenta a reluat susținerea potrivit căreia, instanța de apel a aplicat în

mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

In raport de această susținere, se

constată că sumele datorate de pârâta SC C.O.M. SRL, în calitate de chiriaș,

conform contractelor de închiriere, chiar dacă au ca destinație bugetul

Municipiului Timișoara, ele nu au caracter fiscal, astfel că nu li se aplică

dispozițiile art. 91, alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de

procedură fiscală, care prevede că dreptul organului fiscal de a stabili

obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen caracteristic

raporturilor fiscale, care sunt raporturi de autoritate și vizează plata

taxelor și impozitelor, iar în speța de față, raporturile dintre părți sunt

comerciale, acestea izvorând din contracte ce țin de dreptul privat, pârâta SC

C.O.M. SRL datorând o chirie lunară, chirie care nu este un venit fiscal.

Astfel, pretențiile decurgând din

neplata chiriilor la care a fost obligată pârâta SC C.O.M. SRL sunt

prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de

Decretul 167/1958, iar dispozițiile legale ce reglementează prescripția

extinctivă sunt imperative, de ordine publică.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că, chiria pretinsă este cea aferentă lunilor februarie-mai 2007,

astfel că la data de 13 mai 2010, când pretențiile au fost formulate prin

cererea de chemare în judecată, erau deja prescrise pretențiile pentru lunile

februarie-aprilie, iar apelantele nu au făcut dovada existenței vreunui caz de

întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive care să fi

avut ca urmare, neîmplinirea termenului de prescripție de 3 ani până la

introducerea acțiunii introductive.

Mai mult decât atât, din precizările

depuse de către reclamante, la cererea instanței de fond și aflate la fila 41

din dosar, se constată că, în mod corect a menținut instanța de apel hotărârea

primei instanței, apreciindu-se că cererea privind obligarea pârâtului la plata

chiriei și penalităților de întârziere pentru perioada februarie - aprilie 2007

este prescrisă, admițând în parte cererea formulată de reclamanții referitoare

la obligarea pârâtei la plata suinei de 6512 lei, reprezentând chirie aferentă

lunii mai 2007 și 33.699 lei penalități de întârziere aferente.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL

MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 151 din 2 iunie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 februarie 2012.