ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1608/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 253 din 9 mai 2008, Tribunalul

Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara împotriva pârâtei SC S.M. SRL, dispunând obligarea

acesteia la plata sumei de 46.443 lei chirie restantă și la 287 lei penalități

de întârziere. Celelalte pretenții ale reclamanților au fost respinse, iar

instanța a luat act de renunțarea la judecată, privind rezilierea contractului

de închiriere și evacuarea pârâtei.

Reclamanții au sesizat

instanța cu soluționarea unei acțiuni prin care au solicitat rezilierea

contractului de închiriere din 2000 încheiat între Primăria Municipiului Timișoara

și pârâtă, obligarea pârâtei la plata debitului de 289.345 lei, compus

cuantumul chiriei restante de 46.443 lei și cel al penalităților de întârziere

de 240.115 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 octombrie 2007 și de 2787

lei penalități aferente aceleiași perioade pentru spațiul cu altă destinație situat

în Timișoara.

În considerentele sentinței,

prima instanță a reținut că prin contractul de închiriere menționat, părțile au

convenit la art. 4 ca valoarea chiriei lunare pentru folosirea suprafețelor

închiriate să fie stabilită prin fișa de calcul ce face parte integrantă din

contract, valoare calculată pe baza H.C.L.M. nr. 84 din 27 mai 1997, urmând ca

pe durata derulării contractului chiria să fie reactualizată prin hotărâri ale

Consiliului Local Timișoara.

S-a constatat că prin

hotărârea nr. 42/2000 a C.L.M Timișoara au fost modificate tarifele de bază

pentru chiriile achitate, aferente spațiilor cu altă destinație decât aceea de

locuință, hotărâre ce a fost atacată în instanță, iar aplicarea ei a fost

suspendată pe durata soluționării, până la 1 octombrie 2002 când a litigiul a

fost soluționat în mod irevocabil.

Consiliul local a emis apoi

hotărârea nr. 13 din 27 ianuarie 2004 prin care s-a decis posibilitatea

chiriașilor de a achita.

Diferența de chirie pentru

perioada 2001 - 28 februarie 2003 fără majorări de întârziere, dacă această

obligație este îndeplinită până la data de 31 decembrie 2004.

Față de această situație s-a

considerat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la această dată,

motiv pentru care nu s-a reținut că ar fi operat prescripția dreptului la

acțiune al reclamanților.

Instanța a respins

susținerea reclamanților referitoare la aplicarea prevederilor O.G. nr. 92/2003

privind termenul de prescripție al obligațiilor fiscale, neputându-se reține

natura fiscală a pretențiilor solicitate.

Pe fondul cauzei s-a avut în

vedere că, potrivit art. 6 din contractul părților, neexecutarea obligației de

plată la termen se penalizează cu 5%/zi de întârziere din suma datorată pentru

maxim 30 de zile calendaristice situație față de care, cererea reclamanților de

plată a penalităților pentru intervalul 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 nu

are suport legal.

De asemenea, cererea de

obligare a pârâtei la plata majorărilor de întârziere de 240.115 aferente

perioadei 1 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007 a fost considerată ca fiind

neîntemeiată întrucât raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de

dispozițiile și clauzele contractului cu respectarea prevederilor art. 969 C.

civ., nefiind esențială calitatea reclamantei de organ administrativ.

În raport de dispozițiile

art. 969, art. 970 C. civ., H.C.L. nr. 42 din 27 ianuarie 2004 și ale

contractelor de închiriere, prima instanță a constatat cererea reclamantei

întemeiată în parte, cu privire la plata chiriei restante de 46.443 lei și a

penalităților de întârziere în sumă de 278 lei.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 187 din 16

octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Prin aceeași

decizie a fost admis apelul pârâtei, iar sentința a fost schimbată în parte, în

sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantelor, fiind respinsă acțiunea.

Cu privire la apelul

reclamanților s-a reținut că sunt nefondate criticile acestora, nefiind

aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală, în contextul în care

părțile au convenit prin contract cu privire la penalități de întârziere și nu

la majorări de întârziere.

S-a constatat că excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta a fost rezolvată în mod

greșit întrucât chiria stabilită prin convenție are natura juridică a

veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului

Timișoara, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o

creanță bugetară de încasat la bugetul local.

În consecință, instanța

apelului a statuat că astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe

fiscale în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003,

fiind supuse regimului juridic de drept comun, inclusiv normelor de

reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar

nu normele prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Fiind aplicabil termenul de

prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a

stabilit că momentul de la care acesta a început să curgă, moment ce coincide

cu data nașterii dreptului la acțiune, respectiv 1 octombrie 2002 pentru diferența

de chirie din perioada 1 ianuarie 2002 - 28 februarie 2003, iar pentru chiriile

următoare pentru perioada 1 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 se calculează

câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie restantă întrucât

contractul de închiriere este unul cu executare succesivă.

Argumentul esențial al

instanței de apel sub acest aspect a constat în faptul că, prin hotărârile

adoptate în mod succesiv în cursul anilor 2003 și 2004 nu s-a prorogat

obligația de plată, ci sancțiunile ce urmau a fi aplicate în cazul diferențelor

până la datele evocate de aceste hotărâri.

S-a concluzionat astfel că,

raportat la data introducerii acțiunii 16 noiembrie 2007, dreptul la acțiune

este prescris pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 1 februarie

2001 - 28 februarie 2003

Împotriva acestei decizii,

reclamanții au declarat recurs prin care au invocat motivele de nelegalitate reglementate

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut

următoarele:

- Temeiul de drept al

calculului majorărilor și penalităților de întârziere este dat de prevederile O.G.

nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală conform cu

care, pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată se datorează dobânzi

și penalități de întârziere ce se calculează pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data de

stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se

sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună și/sau

fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare

scadenței și până la achitarea integrală.

- Indiferent de atitudinea

părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere, ce prevăd

posibilitatea reactualizării chiriei lunare prin hotărâri ale consiliului

local, au putere de lege între părțile contractante conform art. 969 și art. 970

C. civ.

- Instanța a făcut confuzie

între penalitățile de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 31

decembrie 2005 (perioadă în care au fost reglementate de prevederile Codului de

procedură fiscală, cuantumul acestora fiind de 0,5% din suma datorată) și

majorările de întârziere ce se percep de la 1 ianuarie 2005 supuse

reglementărilor conținute de H.C.L.M.T. nr. 182/2001 ce sunt obligatorii pentru

părți.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :

- Cu privire la motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deși a fost

invocat în cuprinsul cererii de recurs, se constată că recurenta nu a făcut

nicio o referire la o faptul că decizia atacată nu ar cuprinde motivele pe care

se sprijină ori că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

- În ce privește motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că

argumentele aduse în susținerea acestuia nu sunt fondate.

Astfel, instanța apelului a

reținut în mod corect că pretențiile reclamanților nu pot fi calificate ca

fiind creanțe de natură fiscală care să fie supuse regimului juridic

reglementat de O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, în condițiile în care

raportul juridic dintre părți nu a avut natura unuia fiscal, izvorul obligației

juridice constând în convenția părților căreia i se aplică regulile de drept

comun conform dispozițiilor art. 969, art. 970 C. civ. și implicit normele de

drept comun în materie de prescripție extinctivă conținute de Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă,

s-au interpretat și aplicat corect prevederile art. 4 alin. 2 din contractul

părților ce au vizat posibilitatea reactualizării de către reclamantă a chiriei

lunare prin hotărâri ale consiliului local, care nu au avut rolul de a modifica

termenii contractului cu privire la scadența obligațiilor asumate prin acesta.

De asemenea, este lipsită de

suport susținerea recurentelor cu privire la existența unei pretinse confuzii

între penalitățile și majorările de întârziere întrucât instanța apelului a

reținut corect natura acestora de sancțiuni ca urmare a nerespectării

obligației de plată a chiriei la data scadenței.

În consecință, conform

considerentelor, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de recurenții - reclamanți Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr.

187 din 16 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, ca nefondat.

Obligă recurenții la 3.619

lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC S.M. SRL Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2009.