ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1395/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 13 decembrie 2007, reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara au

solicitat în contradictoriu cu pârâta SC  B. SRL să se dispună obligarea

acesteia la plata sumei totale de 547.093 lei cu titlu de chirie restantă,

majorări de întârziere și penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, în baza

Ordinului de repartiție nr. 839 din 2 septembrie 1999 s-a atribuit spre

închiriere spațiul cu altă destinație decât cea de locuință în suprafață de

368,69 mp, înscris în C.F. 155 Timișoara, nr. top 414 către pârâta SC  B. SRL;

că, potrivit clauzelor contractuale respectiv la art. 4 alin. (2) s-a prevăzut

posibilitatea reactualizării chiriei pe toată durata contractului, prin

hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, procedându-se astfel

și în cazul pârâtei care a refuzat plata chiriei majorate, termenul de scadență

fiind 1 ianuarie 2005, față de care reclamanții au calculat penalități și

majorări de întârziere.

Pârâta a invocat excepția

prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art. 3 alin. (1),

art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al

reclamanților putând fi valorificat în termenul general de prescripție de 3 ani

de la data nașterii dreptului la acțiune iar în cazul prestațiilor succesive,

fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită. Consideră că

acest drept a fost deja îndeplinit încă din anul 2003, termen care nu poate fi

supus suspendării sau întreruperii, reclamanții nefăcând dovada existenței unor

astfel de situații. Totodată s-a invocat și excepția lipsei procedurii

prealabile de conciliere directă potrivit art. 720 indice 1 C. proc. civ., adresele

și somațiile la care fac referire reclamanții nu au ajuns niciodată în posesia

pârâtei fiind întocmite „ pro causa”.

Tribunalul Timiș, secția comercială

și de contencios administrativ,   prin sentința nr. 648 din 1 iunie 2010 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și pe cale de consecință a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond analizând cu prioritate excepțiile invocate, prin prisma

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. care fac de prisos cercetarea cauzei în

fondul său, instanța va respinge excepția inadmisibilității cererii, dovada

efectuării concilierii directe prevăzută de art. 720 indice 1 C. proc. civ.

fiind depusă la dosar (Adresa nr. SC 2007 – 7572 din 30 aprilie 2007).

Excepția prescripției dreptului la

acțiune va fi admisă motivat de faptul că, și în situația în care decizia civilă

nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara ar fi întrerupt cursul prescripției,

din nota de calcul al pretențiilor existentă la fila 7 dosar rezultă că, s-a

solicitat chiria restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003,

astfel că, fie termenul de 3 ani, fie cel de 5 ani sunt în ambele variante

prescrise, acțiunea fiind înregistrată la data de 3 noiembrie 2008, dar

varianta corectă este aceea că, în speță se aplică termenul general de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu termenul special

de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, aspect

juridic tranșat definitiv de către instanța supremă.

Răspunzând criticilor formulate de

reclamantă prin cererea de apel, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială,

prin decizia nr. 155 din 11 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În fundamentarea soluției pronunțate,

instanța de control judiciar a reținut că pretențiile solicitate, derivând

dintr-un raport de drept privat, nu reprezintă creanțe bugetare pentru a fi

aplicabile dispozițiile Codului fiscal și respectiv termenul general de

prescripție de cinci ani. Împrejurarea că sumele de bani datorate în temeiul

contractului de închiriere devin venituri la bugetul local și sunt considerate

venituri bugetare, nu prezintă relevanță sub aspectul calificării naturii lor,

câtă vreme, astfel cum s-a menționat, izvorăsc dintr-un raport de drept privat.

Prin urmare, normele

aplicabile în materie de prescripție extinctivă sunt cele stabilite prin art. 1

și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dreptul la acțiune

se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, al

cărui calcul a fost corect determinat de către instanță, în considerarea

perioadei în care aplicarea HCL nr. 42/2000 a fost suspendată, cu consecința că

termenul general de prescripție a început să curgă de la 1 octombrie 2002 și

s-a sfârșit la data de 1 octombrie 2005 pentru diferențele neachitate până la

acest termen, iar pentru cele ulterioare, dat fiind caracterul succesiv al

prestațiilor, termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței

pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract și s-a sfârșit la

expirarea duratei de trei ani de la scadența fiecărei chirii lunare.

În acest context, este

eronată susținerea apelanților în sensul că a început un nou termen de

prescripție la data de 1 octombrie 2005, pentru că prin HCL nr. 13/2004, s-a

stabilit această dată ca fiind momentul de la care pot fi încasate penalitățile

și majorările de întârziere, fără a se modifica însă data scadenței

obligațiilor de plată, astfel cum au fost stabilite prin art. 5 alin. (1) din

contractul de închiriere.

Așa fiind, prin

înregistrarea acțiunii la data de 13 decembrie 2007, pentru pretenții aferente

perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, s-a depășit în mod evident

termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Dat fiind faptul că s-a

prescris dreptul la acțiune pentru debitul principal, același regim este

aplicabil și în privința sumelor solicitate cu titlul de majorări și penalități

de întârziere, care au caracter accesoriu în sensul art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs Municipiul Timișoara  reprezentat prin Primar,

Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara criticile

vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Se susține că instanța a

reținut excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art.

3 alin. (1), art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, necatalogând în mod

corect creanțele solicitate de instituție. S-a menționat faptul că, în

categoria obligațiilor fiscale locale nu intră numai impozitele, taxele și

contribuțiile la bugetul local ci și orice alte sume ce se constituie venituri

la bugetul local, chiriile datorate în baza unei hotărâri a consiliului local

făcând parte din categoria creanțelor bugetare, conform art. 28 din Legea nr. 273/2006

privind finanțele publice.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune în speță nu subzistă, fiind aplicabile dispozițiile

Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume

reprezintă creanțe bugetare.

De asemenea, recurenta

susține că în speță termenul prescripției a fost întrerupt, urmare faptului că

HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanță, iar termenul scadent de plată

a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit acestui act

administrativ, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31 decembrie

2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula

majorări și penalități de întârziere.

Recursul este nefondat.

Pretențiile solicitate

de către reclamante nu au natura unei creanțe fiscale. Raportul de drept

material fiscal este un raport de subordonare și nu un raport juridic civil în

care părțile să fie situate pe poziție de egalitate cum este cel din speța de

față deoarece prezentul contract de locațiune este guvernat de dispozițiile

legii civile/comerciale și nu de prevederile Codului fiscal.

În recursul formulat se

face referire la prevederile O.G. nr. 45/2003, or, prevederile mai sus

menționate nu se refera la finanțele publice locale. Și în măsura în care ar fi

vorba despre O.U.G. nr. 45/2003, aceste prevederi au fost abrogate de Legea nr.

273/2006, încă de la data de 18 iulie 2006.

Nu trebuie confundată în

acest sens, noțiunea de venituri bugetare cu un caracter fiscal, cum sunt

taxele, impozitele cu alte venituri bugetare însă cu un caracter nefiscal, cum

sunt veniturile din închirieri. Decretul-lege nr. 167/1958 prevede la art. 3 alin.

(1), art. 7 și art. 12 ca dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de

creanță, cum este și dreptul locatorului de a solicita chiriașului plata

chiriei, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la

acțiune, iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge

printr-o prescripție deosebită.

Recurentele confundă

natura juridică a sancțiunilor contractuale stabilite într-o convenție comercială,

în cazul de față contractul existent între părți, cu cele stabilite printr-o

lege sau un alt act normativ, neobservând că aceste accesorii nu au cuantumul

reglementat pentru creanțele fiscale accesorii omonime.

Noțiuni de majorări de

întârziere folosită vis-a-vis de un contract de drept privat cum este și

contractul de față, care are natura juridică a unei clauze penale nu se

identifica cu noțiunea de majorări de întârziere prevăzută de Codul de

procedură fiscală ca desemnând accesorii ale unei creanțe fiscale.

În cazul de față este

creanță bugetară nefiscală, iar art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003

dispune: „prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din

raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor

datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”.

Totodată, recurentele nu

observa că având o pretinsă creanță bugetară stabilită printr-un contract

comercial, care prevede o clauză penală pentru întârzierea în executarea

obligațiilor, nu mai poate aplica și o sancțiune administrativ-fiscală, în

cazul de față fiind vorba de penalitățile de întârziere, acestea fiind

aplicabile numai în cazul în care s-ar fi aplicat dobânzile, respective,

majorările de întârziere fiscale.

Se va înlătura

susținerea că nu se aplică în speță Decretul-lege nr. 167/1958 precizând că

„impozitele și taxele datorate statului precum și primele asigurări prin

efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripțiile din

legile speciale. „În cazul de față, sumele solicitate nu se încadrează nici în

categoria impozitelor și nici în cea a taxelor datorate statului, deoarece

sumele solicitate sunt diferențe aferente chiriei ce trebuiau plătite în

temeiul contractului de închiriere.

Veniturile provenite din

închirierea bunurilor municipiilor constituie venituri bugetare conform anexei

nr. 1 Cap. II pct. 10 lit. e) al O.U.G. nr. 45/2003, dar acestea nu se

încadrează în categoria creanțelor fiscale, așa cum sunt definite în art. 21 C.

proc. fisc. și nu fac obiectul procedurii speciale de recuperare prevăzute de

acest act normativ, fapt recunoscut implicit de către reclamante în momentul

formulării petitului acțiunii în pretenții conform procedurii de drept comun.

De asemenea recurentele

fac vorbire de faptul că termenul de prescripție a fost întrerupt, prin

introducerea unei acțiuni în instanță de către Asociația Patronilor din Comerț,

Alimentație publică și Turism, fără să observe faptul că intimata nu a fost

parte în acel dosar. Ca atare nu poate fi apreciat că acest termen de

prescripție a fost întrerupt față de subscrisă.

Față de cele arătate,

văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara

și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 155/A

din 11 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția  comercială.

Obligă în solidar recurenții-reclamanți la plata

sumei de 5828 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea

intimatei-pârâte SC  B. SRL Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 martie

2011.