ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1395/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 decembrie 2007, reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL să se dispună obligarea acesteia la plata sumei totale de 547.093 lei cu titlu de chirie restantă, majorări de întârziere și penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată. În motivare se arată că, în baza Ordinului de repartiție nr. 839 din 2 septembrie 1999 s-a atribuit spre închiriere spațiul cu altă destinație decât cea de locuință în suprafață de 368,69 mp, înscris în C.F.

155 Timișoara, nr. top 414 către pârâta SC B. SRL; că, potrivit clauzelor contractuale respectiv la art. 4 alin. (2) s-a prevăzut posibilitatea reactualizării chiriei pe toată durata contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, procedându-se astfel și în cazul pârâtei care a refuzat plata chiriei majorate, termenul de scadență fiind 1 ianuarie 2005, față de care reclamanții au calculat penalități și majorări de întârziere. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art. 3 alin. (1), art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamanților putând fi valorificat în termenul general de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită.

Consideră că acest drept a fost deja îndeplinit încă din anul 2003, termen care nu poate fi supus suspendării sau întreruperii, reclamanții nefăcând dovada existenței unor astfel de situații. Totodată s-a invocat și excepția lipsei procedurii prealabile de conciliere directă potrivit art. 720 indice 1 C. proc. civ., adresele și somațiile la care fac referire reclamanții nu au ajuns niciodată în posesia pârâtei fiind întocmite „ pro causa”. Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 648 din 1 iunie 2010 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și pe cale de consecință a respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond analizând cu prioritate excepțiile invocate, prin prisma dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. care fac de prisos cercetarea cauzei în fondul său, instanța va respinge excepția inadmisibilității cererii, dovada efectuării concilierii directe prevăzută de art. 720 indice 1 C. proc. civ.

fiind depusă la dosar (Adresa nr. SC 2007 – 7572 din 30 aprilie 2007). Excepția prescripției dreptului la acțiune va fi admisă motivat de faptul că, și în situația în care decizia civilă nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara ar fi întrerupt cursul prescripției, din nota de calcul al pretențiilor existentă la fila 7 dosar rezultă că, s-a solicitat chiria restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, astfel că, fie termenul de 3 ani, fie cel de 5 ani sunt în ambele variante prescrise, acțiunea fiind înregistrată la data de 3 noiembrie 2008, dar varianta corectă este aceea că, în speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 92/2003, aspect juridic tranșat definitiv de către instanța supremă. Răspunzând criticilor formulate de reclamantă prin cererea de apel, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 155 din 11 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat. În fundamentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că pretențiile solicitate, derivând dintr-un raport de drept privat, nu reprezintă creanțe bugetare pentru a fi aplicabile dispozițiile Codului fiscal și respectiv termenul general de prescripție de cinci ani. Împrejurarea că sumele de bani datorate în temeiul contractului de închiriere devin venituri la bugetul local și sunt considerate venituri bugetare, nu prezintă relevanță sub aspectul calificării naturii lor, câtă vreme, astfel cum s-a menționat, izvorăsc dintr-un raport de drept privat.

Prin urmare, normele aplicabile în materie de prescripție extinctivă sunt cele stabilite prin art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, al cărui calcul a fost corect determinat de către instanță, în considerarea perioadei în care aplicarea HCL nr. 42/2000 a fost suspendată, cu consecința că termenul general de prescripție a început să curgă de la 1 octombrie 2002 și s-a sfârșit la data de 1 octombrie 2005 pentru diferențele neachitate până la acest termen, iar pentru cele ulterioare, dat fiind caracterul succesiv al prestațiilor, termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract și s-a sfârșit la expirarea duratei de trei ani de la scadența fiecărei chirii lunare.

În acest context, este eronată susținerea apelanților în sensul că a început un nou termen de prescripție la data de 1 octombrie 2005, pentru că prin HCL nr. 13/2004, s-a stabilit această dată ca fiind momentul de la care pot fi încasate penalitățile și majorările de întârziere, fără a se modifica însă data scadenței obligațiilor de plată, astfel cum au fost stabilite prin art. 5 alin. (1) din contractul de închiriere. Așa fiind, prin înregistrarea acțiunii la data de 13 decembrie 2007, pentru pretenții aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, s-a depășit în mod evident termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Dat fiind faptul că s-a prescris dreptul la acțiune pentru debitul principal, același regim este aplicabil și în privința sumelor solicitate cu titlul de majorări și penalități de întârziere, care au caracter accesoriu în sensul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului Timișoara criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că instanța a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art. 3 alin. (1), art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, necatalogând în mod corect creanțele solicitate de instituție. S-a menționat faptul că, în categoria obligațiilor fiscale locale nu intră numai impozitele, taxele și contribuțiile la bugetul local ci și orice alte sume ce se constituie venituri la bugetul local, chiriile datorate în baza unei hotărâri a consiliului local făcând parte din categoria creanțelor bugetare, conform art. 28 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice.

Excepția prescripției dreptului la acțiune în speță nu subzistă, fiind aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare. De asemenea, recurenta susține că în speță termenul prescripției a fost întrerupt, urmare faptului că HCLMT nr. 42/2000 a fost contestată în instanță, iar termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit acestui act administrativ, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula majorări și penalități de întârziere. Recursul este nefondat. Pretențiile solicitate de către reclamante nu au natura unei creanțe fiscale.

Raportul de drept material fiscal este un raport de subordonare și nu un raport juridic civil în care părțile să fie situate pe poziție de egalitate cum este cel din speța de față deoarece prezentul contract de locațiune este guvernat de dispozițiile legii civile/comerciale și nu de prevederile Codului fiscal. În recursul formulat se face referire la prevederile O.G. nr. 45/2003, or, prevederile mai sus menționate nu se refera la finanțele publice locale. Și în măsura în care ar fi vorba despre O.U.G. nr. 45/2003, aceste prevederi au fost abrogate de Legea nr. 273/2006, încă de la data de 18 iulie 2006. Nu trebuie confundată în acest sens, noțiunea de venituri bugetare cu un caracter fiscal, cum sunt taxele, impozitele cu alte venituri bugetare însă cu un caracter nefiscal, cum sunt veniturile din închirieri.

Decretul-lege nr. 167/1958 prevede la art. 3 alin. (1), art. 7 și art. 12 ca dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de creanță, cum este și dreptul locatorului de a solicita chiriașului plata chiriei, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită. Recurentele confundă natura juridică a sancțiunilor contractuale stabilite într-o convenție comercială, în cazul de față contractul existent între părți, cu cele stabilite printr-o lege sau un alt act normativ, neobservând că aceste accesorii nu au cuantumul reglementat pentru creanțele fiscale accesorii omonime.

Noțiuni de majorări de întârziere folosită vis-a-vis de un contract de drept privat cum este și contractul de față, care are natura juridică a unei clauze penale nu se identifica cu noțiunea de majorări de întârziere prevăzută de Codul de procedură fiscală ca desemnând accesorii ale unei creanțe fiscale. În cazul de față este creanță bugetară nefiscală, iar art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 dispune: „prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”.

Totodată, recurentele nu observa că având o pretinsă creanță bugetară stabilită printr-un contract comercial, care prevede o clauză penală pentru întârzierea în executarea obligațiilor, nu mai poate aplica și o sancțiune administrativ-fiscală, în cazul de față fiind vorba de penalitățile de întârziere, acestea fiind aplicabile numai în cazul în care s-ar fi aplicat dobânzile, respective, majorările de întârziere fiscale. Se va înlătura susținerea că nu se aplică în speță Decretul-lege nr. 167/1958 precizând că „impozitele și taxele datorate statului precum și primele asigurări prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripțiile din legile speciale. „În cazul de față, sumele solicitate nu se încadrează nici în categoria impozitelor și nici în cea a taxelor datorate statului, deoarece sumele solicitate sunt diferențe aferente chiriei ce trebuiau plătite în temeiul contractului de închiriere.

Veniturile provenite din închirierea bunurilor municipiilor constituie venituri bugetare conform anexei nr. 1 Cap. II pct. 10 lit. e) al O.U.G. nr. 45/2003, dar acestea nu se încadrează în categoria creanțelor fiscale, așa cum sunt definite în art. 21 C. proc. fisc. și nu fac obiectul procedurii speciale de recuperare prevăzute de acest act normativ, fapt recunoscut implicit de către reclamante în momentul formulării petitului acțiunii în pretenții conform procedurii de drept comun. De asemenea recurentele fac vorbire de faptul că termenul de prescripție a fost întrerupt, prin introducerea unei acțiuni în instanță de către Asociația Patronilor din Comerț, Alimentație publică și Turism, fără să observe faptul că intimata nu a fost parte în acel dosar.

Ca atare nu poate fi apreciat că acest termen de prescripție a fost întrerupt față de subscrisă. Față de cele arătate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă în solidar recurenții-reclamanți la plata sumei de 5828 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte SC B. SRL Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 martie 2011.