ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4351/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC H.A. SRL Timișoara, au solicitat obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 106.818 lei, reprezentând diferență de chirie restantă, penalități calculate conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001-28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara Str. Tinereții, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 73 din 26 ianuarie 2010 Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, a fost respinsă acțiunea formulată de aceștia ca fiind introdusă de către persoane fără calitate, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Timișoara reprezentată prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC H.A. SRL Timișoara având ca obiect obligația de a face ca fiind prescrisă și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepțiile invocate că, față de obiectul acțiunii este legitimată procesual activ reclamanta Municipiul Timișoara, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că, raporturile dintre părți au natură convențională, guvernate fiind de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, cărora li se aplică termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin Decizia nr. 130/ R din 24 iunie 2010 a respins apelul reclamanților ca nefondat, obligându-i la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, că reclamanta apelantă Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu a criticat sub nici un aspect această soluție și instanța de control judiciar a constatat că în mod corect s-au reținut considerentele care au dus la aprecierea lipsei de calitate procesuală, a acestei părți. În ceea ce privește dreptul la acțiune, în mod corect prima instanță a apreciat că în speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea celor două hotărâri judecătorești și trimiterea dosarului primei instanțe în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătorești atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței și admiterea în întregime a acțiunii. Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul că, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., având în vedere că reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție.

În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor si penalităților de întârziere, acesta este O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., potrivit căruia, pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere, astfel că, excepția prescripției dreptului la acțiune, a fost admisă în mod greșit, întrucât în speță este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

Mai susțin recurenții că, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare, părțile convenind ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului, iar termenul de prescripție este cel prevăzut de legea specială, respectiv Legea nr. 571/2003, termenul special de 5 ani, sens în care apreciază că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, cum în mod greșit au apreciat cele două instanțe. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamanților să fie respins, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., se constată că dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat de recurenți, sens în care nu va fi supus spre analiza instanței de recurs. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind temeiul de drept al calculului majorărilor si penalităților de întârziere, respectiv O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., apreciat de către recurenți ca fiind incident în speța de față, se constată că nu poate fi primit, deoarece în cauză este vorba de o creanță bugetară nefiscală, iar la art. 1 alin. (1) din ordonanța mai sus evocată, se prevede că, prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de C. fisc.

Astfel, chiar raportat la prevederile actului normativ pe care recurenții îl invocă în fundamentarea argumentației lor, respectiv O.U.G. nr. 45/2003, veniturile obținute din administrarea domeniului public și privat al unității administrativ teritoriale - inclusiv veniturile din închirierea bunurilor din domeniul privat - se fac venituri la bugetul local, însă aceste sume de bani se înregistrează în buget ca venituri nefiscale, venituri din capital și prin urmare, nu pot fi înscrise în categoria - alte sume datorate bugetului general consolidat - la care face referire C. proc. fisc.

De altfel, așa cum a arătat doctrina, în noțiunea de „alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat" nu pot fi incluse și veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, mai precis pentru veniturile care provin din raporturile de drept privat, respectiv venituri din chirii, venituri din dividende, venituri din valorificarea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, întrucât Codul de procedură fiscală este inaplicabil. În acest context, recurenții alegând calea procesuală a sesizării instanței cu o acțiune în pretenții, prin demersul lor judiciar, califică aceste creanțe, din punctul de vedere al urmăririi și încasării lor, ca având regim de creanțe civile, izvorâte din raporturi juridice de drept privat.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune se constată, în raport de relațiile contractuale de natura comercială, că potrivit prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție în această materie este de 3 ani, acest termen curgând în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanța pe care reclamanta o solicită este în prezent prescrisă în întregime, așa cum au reținut, în mod legal și temeinic, primele două instanțe, având în vedere că instituția prescripției este reglementată de dispoziții legale imperative, legea fiind singura care poate stabili data de la care ia naștere dreptul la acțiune al unei persoane.

Cu privire la susținerea recurenților, potrivit căreia, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, întrucât analizând contractul încheiat între părți se constată că acestea au încheiat o convenție guvernată de principiul libertății contractuale, determinând prin voința lor clauzele contractuale și efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale și licite. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanților, urmând ca aceștia să-i achite, în solidar, intimatei SC. H.A. SRL Timișoara suma de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanței aflată la fila 22 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 130/ R din 24 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenții, în solidar, să-i achite intimatei SC H.A. SRL Timișoara suma de 6.200 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2010.