ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4351/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4351/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș reclamanții Municipiul Timișoara

reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC H.A. SRL Timișoara, au

solicitat obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 106.818 lei,

reprezentând diferență de chirie restantă, penalități calculate conform Hotărârea

C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001-28 februarie 2003 și majorări

de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01

ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație

decât aceea de locuință situat în Timișoara Str. Tinereții, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința nr. 73 din 26 ianuarie

2010 Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul

Municipiului Timișoara, a fost respinsă acțiunea formulată de aceștia ca fiind

introdusă de către persoane fără calitate, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul

Municipiul Timișoara reprezentată prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC

H.A. SRL Timișoara având ca obiect obligația de a face ca fiind prescrisă și a

fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut cu privire la excepțiile invocate că, față de obiectul acțiunii

este legitimată procesual activ reclamanta Municipiul Timișoara, în raport de

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că, raporturile dintre părți au

natură convențională, guvernate fiind de contractul de locațiune și de dispozițiile

legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, cărora li se aplică

termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin Decizia nr. 130/ R din 24 iunie 2010 a respins apelul

reclamanților ca nefondat, obligându-i la 1.000 lei cheltuieli de judecată

către pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut în ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității

procesuale active, că reclamanta apelantă Consiliul Local al Municipiului

Timișoara nu a criticat sub nici un aspect această soluție și instanța de

control judiciar a constatat că în mod corect s-au reținut considerentele care

au dus la aprecierea lipsei de calitate procesuală, a acestei părți.

În ceea ce privește dreptul la

acțiune, în mod corect prima instanță a apreciat că în speță se aplică termenul

general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și nu

termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.

(O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin

contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale,

conform art. 22 din același act normativ.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8

și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea

celor două hotărâri judecătorești și trimiterea dosarului primei instanțe în

vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătorești atacate

în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței și admiterea în întregime a

acțiunii.

Critica adusă deciziei atacate se

referă în esență la faptul că, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut

de art. 969 C. civ., având în vedere că reactualizarea/modificarea chiriei se

face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat

de pârâtă, fără nici o obiecție.

În ceea ce privește temeiul de drept

al calculului majorărilor si penalităților de întârziere, acesta este O.G. nr. 92

din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., potrivit căruia, pentru neplata la

termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează

dobânzi și penalități de întârziere, astfel că, excepția prescripției dreptului

la acțiune, a fost admisă în mod greșit, întrucât în speță este aplicabil

termenul de prescripție de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe

bugetare.

Mai susțin recurenții că, sumele

obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara reprezintă venituri ale bugetului

local, sunt asimilate creanțelor bugetare, părțile convenind ca plata chiriei

să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului, iar termenul

de prescripție este cel prevăzut de legea specială, respectiv Legea nr. 571/2003,

termenul special de 5 ani, sens în care apreciază că nu poate opera prescripția

dreptului de a cere plata diferenței de chirie, cum în mod greșit au apreciat

cele două instanțe.

Analizând critica adusă deciziei

atacate în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că aceasta este

nefondată, urmând ca recursul reclamanților să fie respins, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește critica întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea

acestui motiv de recurs nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat de

recurenți, sens în care nu va fi supus spre analiza instanței de recurs.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind temeiul de drept al

calculului majorărilor si penalităților de întârziere, respectiv O.G. nr. 92

din 24 decembrie 2003 C. proc. fisc., apreciat de către recurenți ca fiind

incident în speța de față, se constată că nu poate fi primit, deoarece în cauză

este vorba de o creanță bugetară nefiscală, iar la art. 1 alin. (1) din

ordonanța mai sus evocată, se prevede că, prezentul cod reglementează drepturile

și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea

impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale,

prevăzute de C. fisc.

Astfel, chiar raportat la prevederile

actului normativ pe care recurenții îl invocă în fundamentarea argumentației

lor, respectiv O.U.G. nr. 45/2003, veniturile obținute din administrarea

domeniului public și privat al unității administrativ teritoriale - inclusiv

veniturile din închirierea bunurilor din domeniul privat - se fac venituri la

bugetul local, însă aceste sume de bani se înregistrează în buget ca venituri

nefiscale, venituri din capital și prin urmare, nu pot fi înscrise în categoria

- alte sume datorate bugetului general consolidat - la care face referire C.

proc. fisc.

De altfel, așa cum a arătat doctrina,

în noțiunea de „alte sume ce constituie venituri ale bugetului general

consolidat" nu pot fi incluse și veniturile nefiscale ale statului sau ale

unităților administrativ-teritoriale, mai precis pentru veniturile care provin

din raporturile de drept privat, respectiv venituri din chirii, venituri din

dividende, venituri din valorificarea unor bunuri din domeniul privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale, întrucât Codul de

procedură fiscală este inaplicabil.

În acest context, recurenții alegând

calea procesuală a sesizării instanței cu o acțiune în pretenții, prin demersul

lor judiciar, califică aceste creanțe, din punctul de vedere al urmăririi și

încasării lor, ca având regim de creanțe civile, izvorâte din raporturi

juridice de drept privat.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune se constată, în raport de relațiile

contractuale de natura comercială, că potrivit prevederile art. 3 din Decretul nr.

167/1958 termenul de prescripție în această materie este de 3 ani, acest termen

curgând în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanța pe care

reclamanta o solicită este în prezent prescrisă în întregime, așa cum au

reținut, în mod legal și temeinic, primele două instanțe, având în vedere că

instituția prescripției este reglementată de dispoziții legale imperative,

legea fiind singura care poate stabili data de la care ia naștere dreptul la

acțiune al unei persoane.

Cu privire la susținerea recurenților,

potrivit căreia, în cauză nu a fost respectat principiul prevăzut de art. 969 C.

civ., se constată că aceasta este nefondată, întrucât analizând contractul

încheiat între părți se constată că acestea au încheiat o convenție guvernată

de principiul libertății contractuale, determinând prin voința lor clauzele

contractuale și efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei

cauze morale și licite. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanților, urmând ca aceștia

să-i achite, în solidar, intimatei SC. H.A. SRL Timișoara suma de 6.200 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanței aflată la fila 22 din

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 130/ R din 24 iunie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă recurenții, în solidar, să-i

achite intimatei SC H.A. SRL Timișoara suma de 6.200 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 decembrie 2010.