ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3157/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Timiș,

înregistrată la data de 5 noiembrie 2009, reclamanții Municipiul Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC S.V.

SA solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 170.519 RON, din

care 18.093 RON, reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1

ianuarie 2001 – 28 februarie 2003; 151.340 RON, reprezintă majorări de

întârziere și 1.086 RON, reprezintă penalități de întârziere, calculate la data

de 31 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Secția comercială și

de contencios administrativ a Tribunalului Timiș, prin sentința civilă nr. 1,

pronunțată la data de 5 ianuarie 2010, a admis excepția prescripției dreptului

la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanți ca fiind prescrisă.

Spre a hotărî astfel,

prima instanță a făcut aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, înlăturând

incidența termenului de prescripție de 5 ani, instituit de Codul fiscal, față

de natura veniturilor realizate din închirieri de bunuri și a raporturilor

dintre părți, cu motivarea că dreptul la acțiune al reclamanților era prescris

la data introducerii acțiunii, termenul de prescripție fiind calculat de la

data de 28 februarie 2003; că reclamanții nu au făcut dovada că ar fi

intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției și

că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea

dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la

acțiune privind drepturile accesorii (majorări, penalități, dobânzi).

Apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de

Secția comercială a Curții de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 58,

pronunțată la data de 25 martie 2010.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de control judiciar a examinat sentința apelată prin prisma

motivelor de apel și devolutiv, conform art. 295 C. proc. civ., reținând că

prin contractul de închiriere din 2000, H.C.L.M.T. nr. 42/2000 și H.C.L.M.T. nr.

182/2001, între părți au luat naștere raporturi juridice locative în baza

cărora pârâta- intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat și-a asumat

obligația de a plăti chiria prevăzută la art. 4 din contract, al cărei cuantum,

potrivit clauzei convenită de părți prin alin. (2) al art. 4, putea fi

reactualizat pe durata contractului prin hotărâri ale autorității

administrative locale; că chiria astfel stabilită și datorată nu este creanță

fiscală; că prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere

sunt supuse regimului juridic de drept comun, căruia se integrează inclusiv

normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958;

că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie,

se aplică termenul de prescripție de 3 ani, care a început la data de 1 martie

2003 și s-a sfârșit la data de 28 februarie 2006; că, față de data

înregistrării cererii de chemare în judecată: 5 noiembrie 2009, dreptul la

acțiune al reclamanților este prescris extinctiv, iar dreptul la acțiune

privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune

privind dreptul principal, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva menționatei

decizii au formulat recurs apelanții - reclamanți, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a arătat, în esență, că instanțele au pronunțat hotărâri nelegale

și netemeinice, interpretând eronat probele administrate și dispozițiile legale

aplicabile, cu referire la art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, în

conformitate cu care, termenul de prescripție este de 5 ani, aplicabil și

sumelor obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în

administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, care reprezintă

venituri ale bugetului local, asimilate creanțelor bugetare, și se calculează

începând cu 31 decembrie 2004, dată până la care s-a prorogat scadența la

plată, potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – recurenții neprecizând relevanța

criticilor vizând judecata în primă instanță sau a afirmațiilor vizând fondul

cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Intimata - pârâtă a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, arătând că instanțele au

dat o corectă și legală soluționare excepției prescripției, considerând că nu

sunt aplicabile dispozițiile aferente creanțelor fiscale referitoare la

termenul de prescripție extinctivă și că, față de data de la care curge

termenul de prescripție: 28 februarie 2003 și de data introducerii acțiunii: 5

noiembrie 2009, chiar și în raport cu termenul de prescripție de 5 ani,

acțiunea reclamanților era prescrisă.

Recursul este

nefondat.

Astfel, nu se poate

reține greșita interpretare a art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 de

către instanța de apel, având în vedere că între părți nu s-a încheiat un

raport juridic fiscal, ci convențional, bazat pe contractul de închiriere din 2000,

iar suma ce reprezintă chirie pentru spațiul deținut în baza acestui contract,

chiar dacă are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al

Municipiului Timișoara, devenind, din momentul în care se datorează, creanță

bugetară de încasat la bugetul local, nu reprezintă creanță fiscală, în sensul art.

21 C. proc. fisc., nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal –

aspecte ce au impus, cu justețe, aplicarea termenului general de prescripție de

3 ani, în speță, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, și nu a termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de

Codul de procedură fiscală, cum greșit susțin recurenții, făcând o greșită

calificare juridică a izvorului obligației de plată a chiriei, care rezultă din

convenția părților, reglementată de norme de drept privat și nu din acte

normative de drept public, care reglementează creanțele fiscale, cum corect s-a

reținut.

Este de observat că,

în exercitarea controlului judiciar asupra admiterii excepției prescripției de

către tribunal, instanța superioară a stabilit corect că dreptul la acțiune al

reclamanților, având ca obiect plata diferențelor de chirie din perioada 1

ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, s-a născut la data de 28 februarie 2003 –

ultima zi a perioadei pentru care s-a efectuat actualizarea chiriei – și că

termenul de prescripție extinctivă de 3 ani s-a sfârșit la data de 28 februarie

2006, fiind, așadar, împlinit la data introducerii cererii de chemare în

judecată: 5 noiembrie 2009, iar susținerile apelanților referitoare la

prorogările termenului scadent de plată, prin hotărâri ale C.L.M.L., au fost

judicios înlăturate, având în vedere că hotărârile invocate, vizau prorogarea

sancțiunilor reprezentând penalități și majorări ce vor fi achitate în cazul

neachitării diferențelor până la datele stabilite prin aceste acte

administrative, nicidecum prorogarea obligației de plată a chiriilor restante,

aferente perioadei 2001 – 2002.

Cu referire la

critica vizând greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării

eronate a probatoriului administrat se constată că aceasta nu mai poate fi

valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei

atacate.

Așa fiind, constatând

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește

incidența în speță, iar motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., nu a fost dezvoltat spre a putea fi analizat, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local

al Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 58/COM din 25 martie

2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenții -

reclamanți să plătească intimatei - pârâte SC S.V. SA Timișoara suma de la 3.100

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2010.