ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3317/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3317/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 73/ PI din

6 februarie 2009, a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC C.S. SRL

Timișoara în contradictoriu cu pârâtul-reclamant M. Timișoara prin P. și C.L.M.

Timișoara.

De asemenea, a fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei-reclamant și a fost

respinsă cererea reconvențională ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că față de susținerile concordante ale părților cu

privire la soluționarea pe cale amiabilă, în sensul eliberării de către pârât a

adeverinței necesare în vederea radierii interdicției de înstrăinare, cererea

principală a rămas fără obiect.

În ce privește cererea

reconvențională, pârâtul-reclamant a solicitat chiria datorată în baza a două

contracte de închiriere, chirie aferentă perioadei 1 ianuarie 2001 – 28

februarie 2003 în cuantumul majorat calculat conform H.C.L. nr. 42/2000.

Potrivit art. 1 din Decretul

nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu

stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul

la acțiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea

legală a prescripției este nula.

Termenul de prescripție, de

3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data nașterii

dreptului la acțiune, potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ.

În cauză, pârâtul-reclamant

invocă un drept de creanță născut în baza unor raporturi comerciale, privind

decontarea chiriei aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003.

Contrar opiniei pârâtului-reclamant, în speță, se aplică termenul general de

prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și nu termenul

special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003),

cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane

fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același

act normativ.

Or, H.C.L. nr. 42/2000 nu

stabilește nicio obligație fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate

locatorului M. Timișoara în cazul contractelor de închiriere pentru spațiile cu

altă destinație decât aceea de locuință în derulare, în sensul art. 4 din

contractele de închiriere invocate de către pârâtul-reclamant.

Data nașterii dreptului la

acțiune în vederea executării obligației de decontare a chiriei este data la

care pârâtul-locator era îndrituit a proceda la recalcularea și încasarea

chiriei majorate conform H.C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunțării seciziei

civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ.

Ca atare, la data formulării

cererii reconvenționale, 12 septembrie 2008, pârâtul-reclamant nu mai putea

solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării

obligației de plată a chiriei.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 76 din 23 aprilie 2009, a respins apelul

formulat de reclamanții reconvenționali M. Timișoara prin P., P.M. Timișoara și

C.L.M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 73/ P din 6 februarie 2009 a

Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, fiind

preluate toate argumentele primei instanțe.

Împotriva deciziei civile nr.

76 din 23 aprilie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, au declarat recurs pârâții M. Timișoara prin P., P.M. Timișoara și

C.L.M. Timișoara care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre

judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepției și a

admiterii în întregime a cererii reconvenționale.

În dezvoltarea motivelor de

recurs s-a evocat faptul că pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de

locuință situat în Timișoara Piața Victoriei închiriat pârâtei a rezultat o

diferență de chirie de 22.243 lei și, prin neachitarea diferenței de chirie

până la 31 decembrie 2004 au apărut penalități de întârziere în sumă de 2770

lei și majorări de întârziere în sumă de 192.440 lei.

Intimata-reclamantă SC C.S. SRL

TIMIȘOARA a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile aduse

prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a

respinge, ca nefondat, recursul pârâților, pentru următoarele considerente.

Atât instanța de fond cât și

cea de apel, printr-o completă și integrală apreciere a probelor, au stabilit,

în esență, că raporturile juridice dintre părți, generate de existența

contractelor de închiriere, sub aspectul pretențiilor decurgând din neplata

chiriilor sunt guvernate de termenul general de prescripție de 3 ani

reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Regula generală privind data

la care începe să curgă prescripția extinctivă este consacrată de art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 și anume că „prescripția începe să curgă de la

data când se naște dreptul la acțiune”.

În acest context, termenul

de prescripție corespunzător chiriei neachitate din perioada 1 ianuarie 2001 –

28 februarie 2003, începe să curgă din momentul pronunțării deciziei civile nr.

471 din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtul C.L.

TIMIȘOARA.

Din această perspectivă,

având în vedere că cererea reconvențională a fost înregistrată la data de 12

septembrie 2008, apare cât se poate de evident că termenul de prescripție de 3

ani a fost împlinit, impunându-se respingerea ei ca prescrisă.

Bine argumentat instanța de

apel nu a primit teze agreată de pârâți care au circumscris prezentului litigiu

aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, deoarece nu ne aflăm în situația

unor raporturi de autoritate care au finalitate plata de taxe și impozite. În

realitate litigiului de natură comercială, fundamentat pe drepturi și obligații

reciproce de închiriere, îi sunt aplicabile reglementările cuprinse în Decretul

nr. 167/1958.

Pentru aceste rațiuni,

urmează a respinge, ca nefondat, recursul pârâților împotriva deciziei civile nr.

76 din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâții M. Timișoara, P.M. Timișoara și C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr.

76 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2009.