ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3317/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 73/ PI din 6 februarie 2009, a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC C.S. SRL Timișoara în contradictoriu cu pârâtul-reclamant M. Timișoara prin P. și C.L.M. Timișoara. De asemenea, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei-reclamant și a fost respinsă cererea reconvențională ca fiind prescrisă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că față de susținerile concordante ale părților cu privire la soluționarea pe cale amiabilă, în sensul eliberării de către pârât a adeverinței necesare în vederea radierii interdicției de înstrăinare, cererea principală a rămas fără obiect.

În ce privește cererea reconvențională, pârâtul-reclamant a solicitat chiria datorată în baza a două contracte de închiriere, chirie aferentă perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 în cuantumul majorat calculat conform H.C.L. nr. 42/2000. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nula. Termenul de prescripție, de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ.

În cauză, pârâtul-reclamant invocă un drept de creanță născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea chiriei aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003. Contrar opiniei pârâtului-reclamant, în speță, se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ. Or, H.C.L. nr. 42/2000 nu stabilește nicio obligație fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate locatorului M. Timișoara în cazul contractelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință în derulare, în sensul art. 4 din contractele de închiriere invocate de către pârâtul-reclamant.

Data nașterii dreptului la acțiune în vederea executării obligației de decontare a chiriei este data la care pârâtul-locator era îndrituit a proceda la recalcularea și încasarea chiriei majorate conform H.C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunțării seciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ. Ca atare, la data formulării cererii reconvenționale, 12 septembrie 2008, pârâtul-reclamant nu mai putea solicita concursul forței coercitive a statului în vederea executării obligației de plată a chiriei. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 76 din 23 aprilie 2009, a respins apelul formulat de reclamanții reconvenționali M. Timișoara prin P., P.M.

Timișoara și C.L.M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 73/ P din 6 februarie 2009 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, fiind preluate toate argumentele primei instanțe. Împotriva deciziei civile nr. 76 din 23 aprilie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, au declarat recurs pârâții M. Timișoara prin P., P.M. Timișoara și C.L.M. Timișoara care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepției și a admiterii în întregime a cererii reconvenționale.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara Piața Victoriei închiriat pârâtei a rezultat o diferență de chirie de 22.243 lei și, prin neachitarea diferenței de chirie până la 31 decembrie 2004 au apărut penalități de întârziere în sumă de 2770 lei și majorări de întârziere în sumă de 192.440 lei. Intimata-reclamantă SC C.S. SRL TIMIȘOARA a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge, ca nefondat, recursul pârâților, pentru următoarele considerente.

Atât instanța de fond cât și cea de apel, printr-o completă și integrală apreciere a probelor, au stabilit, în esență, că raporturile juridice dintre părți, generate de existența contractelor de închiriere, sub aspectul pretențiilor decurgând din neplata chiriilor sunt guvernate de termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958. Regula generală privind data la care începe să curgă prescripția extinctivă este consacrată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și anume că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”. În acest context, termenul de prescripție corespunzător chiriei neachitate din perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, începe să curgă din momentul pronunțării deciziei civile nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin care a fost admis recursul declarat de pârâtul C.L.

TIMIȘOARA. Din această perspectivă, având în vedere că cererea reconvențională a fost înregistrată la data de 12 septembrie 2008, apare cât se poate de evident că termenul de prescripție de 3 ani a fost împlinit, impunându-se respingerea ei ca prescrisă. Bine argumentat instanța de apel nu a primit teze agreată de pârâți care au circumscris prezentului litigiu aplicarea termenului de prescripție de 5 ani, deoarece nu ne aflăm în situația unor raporturi de autoritate care au finalitate plata de taxe și impozite. În realitate litigiului de natură comercială, fundamentat pe drepturi și obligații reciproce de închiriere, îi sunt aplicabile reglementările cuprinse în Decretul nr. 167/1958. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge, ca nefondat, recursul pârâților împotriva deciziei civile nr. 76 din 23 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții M. Timișoara, P.M. Timișoara și C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 76 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.