ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1750/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1023 din 31

octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 8514/30/2007 al Tribunalului Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins excepția

prematurității cererii și a prescripției dreptului la acțiune, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul local

Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva pârâtei SC B.A. SRL

București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 23.604 lei cu

titlu de chirie restantă și 141 lei reprezentând penalități de întârziere,

fiind respinse celelalte pretenții.

Pentru a pronunța această soluție prima

instanță a reținut în esență că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la

plata diferenței de chirie pentru perioada 1 ianuarie 2001- 28 februarie 2003,

în sumă de 23.604 lei, calculată conform HCL nr. 42/2000, majorări de

întârziere în sumă de 122.033 lei aferente perioadei 1 ianuarie 2005-31

octombrie 2007 și penalității de întârziere în cuantum de 1.416 lei datorate

pentru perioada 1 ianuarie 2005- 31 decembrie 2005 în temeiul contractului de

închiriere nr. 1347/2001 cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea

de locuință situat administrativ în Timișoara.

În privința excepției prescripției

dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, tribunalul a arătat că în speță sunt

incidente prevederile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ca atare,

termenul de prescripție este de trei ani și dreptul la acțiune al reclamanților

s-a născut la data de 31 decembrie 2004 pentru că prin HCL nr. 42/2000 s-au

modificat tarifele de bază pentru chiriile achitate, iar aplicarea acestei

hotărâri a fost suspendată pe perioada soluționării acțiunii în contencios administrativ,

litigiu soluționat irevocabil la data de 1 octombrie 2002. Dat fiind faptul că

prin HCL nr. 13 din 27 ianuarie 2004 s-a stabilit posibilitatea chiriașilor de

a achita diferențele de chirie pentru perioada 2001 până la 28 februarie 2003,

fără majorări și penalități de întârziere dacă își îndeplinesc această

obligație până la data de 31 decembrie 2004, rezultă că dreptul la acțiune al

reclamanților s-a născut la această dată, în raport cu care, înregistrarea

acțiunii la data de 26 noiembrie 2007 este făcută în termenul general de

prescripție de trei ani, în speță nefiind aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003

care reglementează un termen de prescripție de cinci ani, pentru că sumele

solicitate nu au caracterul unor creanțe fiscale.

Și excepția prematurității acțiunii

invocată de pârâtă cu motivarea că nu a fost îndeplinită procedura concilierii

directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., a fost respinsă în

considerarea faptului că pârâtei i-au fost comunicate pretențiile, anterior

promovării acțiunii, astfel încât s-a îndeplinit scopul urmărit de legiuitor

prin instituirea acestei procedurii.

În privința fondului, tribunalul a arătat

că pretențiile reclamanților sunt întemeiate pentru suma solicitată cu titlu de

chirie și în parte pentru penalitățile de întârziere în conformitate cu clauza

înscrisă în art. 6 din contractul prin care s-a stabilit plata unor penalității

de 5% pe zi din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice. Majorările

de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007, fiind în

consecință considerate nefondate.

Prin decizia civilă nr. 50 din 12 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, s-a admis excepția lipsei capacității juridice a Primăriei

Municipiului Timișoara și a lipsei calității procesuale active a Consiliului

local al Municipiului Timișoara, precum și apelul pârâtei SC B.A. SRL București,

sentința fiind schimbată în parte în sensul admiterii excepției prescripției

dreptului la acțiune al reclamantului Municipiului Timișoara, cu păstrarea

celorlalte dispoziții ale hotărârii. Totodată s-a respins apelul declarat de reclamantul

Municipiului Timișoara, care a fost obligat și la plata sumei de 2.715 lei

cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel

a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 21 și art. 77 din Legea nr. 215/2001,

Primăria și Consiliul local Timișoara, nu au capacitate și respectiv calitate

procesuală activă, motiv pentru care au fost admise excepțiile invocate în

acest sens de intimată.

De asemenea, raportat la natura juridică

a cererii reclamanților s-a apreciat că în speță sunt incidente prevederile

Decretului nr. 167/1958 și nu normele speciale prevăzute de Codul de procedură

fiscală, cu consecința că este aplicabil termenul de prescripție de trei ani,

care a început să curgă de la data nașterii obligației de plată și nu de la

momentul la care curg eventualele majorări și penalități de întârziere.

Prin urmare, acțiunea reclamanților fiind

înregistrată la data de 16 noiembrie 2007 pentru plata diferențelor de chirie

aferente perioadei 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, este prescris extinctiv,

deoarece acest termen a început să curgă la data de 1 octombrie 2002 și s-a

sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la

data de 1 octombrie 2002, iar pentru diferențele lunare din perioada în

litigiu, termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru

fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract și se sfârșește la expirarea

duratei de trei ani de la scadența fiecărei chiri lunare.

În considerarea caracterului accesoriu al

majorărilor și penalităților de întârziere și potrivit art. 1 alin. (2) Decretul

nr. 167/1958 rezultă că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind debitul

principal s-a stins și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În privința apelului declarat de

reclamantul Municipiul Timișoara prin decizia recurată s-a argumentat că în

speță sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu cele ale legislației

fiscale, cu consecința că termenul de prescripție este trei și nu de cinci ani,

motiv pentru care au fost înlăturate criticile formulate.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs Consiliul local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenții

invocă faptul că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune în condițiile în care, în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului

fiscal, iar termenul de prescripție este de cinci ani deoarece aceste sume

reprezintă creanțe bugetare.

Dar, susține recurenta, chiar și în

ipoteza în care ar fi incident Decretul nr. 167/1958 și respectiv termenul de

prescripție de trei ani, soluția este nelegală, cursul acesteia fiind întrerupt

pe perioada soluționării acțiunii împotriva HCL nr. 42/2002, care a fost

respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 471 din 1 octombrie 2002, cu

consecința menținerii HCL nr. 42/2002, ce a prorogat în mod repetat termenul

scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie, până la data de 31

decembrie 2004, dată până la care acestea se puteau achita fără a se calcula

majorări și penalități de întârziere.

În raport cu această dată, dreptul la acțiune

a fost exercitat în termenul general de prescripție, situație în care pârâta

datorează inclusiv majorările și penalitățile de întârziere potrivit clauzelor

contractuale.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea,

constată că este nefondat.

Astfel, contrar susținerilor

recurenților, pretențiile solicitate, derivând dintr-un raport de drept privat,

nu reprezintă creanțe bugetare pentru a fi aplicabile dispozițiile Codului

fiscal și respectiv termenul special de prescripție de cinci ani. Împrejurarea

că sumele de bani datorate în temeiul contractului de închiriere devin venituri

la bugetul local și sunt considerate venituri bugetare, nu prezintă relevanță

sub aspectul calificării naturii lor, câtă vreme, astfel cum s-a menționat

izvorăsc dintr-un raport de drept privat.

Prin urmare, normele aplicabile în

materie de prescripție extinctivă sunt cele stabilite prin art. 1 și art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dreptul la acțiune se stinge

prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, al cărui

calcul a fost corect determinat de instanța de apel, în considerarea perioadei

în care aplicarea HCL nr. 42/2000 a fost suspendată, cu consecința că termenul

de prescripție a început să curgă la data de 1 octombrie 2002 și s-a sfârșit la

data de 30 septembrie 2005, pentru diferențele neachitate până la acel termen,

iar pentru cele ulterioare, dat fiind caracterul succesiv al prestațiilor,

termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare

chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract și s-a sfârșit la expirarea

duratei de trei ani de la scadența fiecărei chiri lunare.

În acest context, este eronată

interpretarea recurenților în sensul că a început un nou termen de prescripție

la data de 31 decembrie 2004, pentru că prin HCL nr. 13/2004 s-a stabilit

această dată ca fiind momentul de la care pot fi încasate penalitățile și

majorările de întârziere, fără a se modifica însă data scadenței obligaților de

plată astfel cum au fost stabilite prin art. 5 alin. (1) din contractul de

închiriere.

Așa fiind, prin înregistrarea acțiunii la

data de 16 noiembrie 2007, pentru pretenții aferente perioadei 1 ianuarie 2001-

28 februarie 2003, s-a depășit în mod evident, termenul general de prescripție

de trei ani.

În concluzie, fiind prescris dreptul la

acțiune pentru debitul principal, situația este identică și în privința sumelor

solicitate cu titlu de majorări și penalități de întârziere, care au caracter

accesoriu, în sensul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, recursul formulat este

nefondat și va fi respins în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., iar recurenții fiind în culpă procesuală vor fi obligați și la

plata cheltuielilor de judecată către intimată, în sumă de 5.587 lei, potrivit

art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA,

MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva

deciziei nr. 50/A/COM din 12 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, ca nefondat.

Obligă

recurenții, în solidar, la 5.587 lei cheltuieli de judecată către intimata SC B.A.

SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 mai 2010.