ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3201/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la această instanță, la data de 5 mai 2009, sub nr. 2728/30/2009 reclamanții M.T. reprezentat prin P., C.L.M. Timișoara, P.M. Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC L. SRL au solicitat obligarea la plata debitului în cuantum de 157.231,41 lei, reprezentând diferența de chirie restantă în sumă de 11.666,76 lei, majorări de întârziere în sumă de 143.680,31 lei și penalități în sumă de 1.884,34 lei calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara str. 16 Decembrie 1989 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că, spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara, str. 16 decembrie 1989, a fost închiriat către SC L. SRL, în baza contractului de închiriere nr. 660/1999 și potrivit clauzelor contractelor de închiriere anterior menționate, respectiv art. 4 alin. (2), chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale C.L.M. Timișoara. În acest sens, se arată că, succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale. H.C.L.M.

Timișoara nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art. 1 că „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe m.p., la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință”. Prin apărările făcute pârâta a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1153 din 24 noiembrie 2009, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și pe cale de consecință a respins ca prescrisă acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că raporturile dintre părți au natură convențională, guvernate fiind de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, iar veniturile realizate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale așa cum sunt definite de art. 21 C. proc. fisc., deoarece provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, pârâții trebuiau să se adreseze instanței în termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, în speță nefiind incident termenul de prescripție de 5 ani instituit de Codul fiscal.

Cum reclamanții s-au adresat instanței de judecată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 28 februarie 2003, ultima zi a perioadei care sa efectuat actualizarea chiriei, și nu au făcut dovada că ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de prescripție de trei ani, instanța constată că dreptul la acțiune al acestora era prescris la data introducerii cererii, 5 mai 2009. Prescrise sunt și cererile privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii (majorări, penalități, dobânzi).

Răspunzând criticilor formulate de reclamantă Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 68 din 12 aprilie 2010, a respins apelul ca nefondat. În motivarea soluției instanța de control judiciar a reținut că pârâții, ignorând reglementarea generală în materie raportat la care trebuiau să se adreseze instanței în termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, au considerat, în mod greșit că ar fi incident termenul de prescripție de 5 ani instituit de Codul fiscal, deși nu se poate reține că, în speța dedusă judecății ar fi vorba despre creanțe fiscale.

Față de intervenirea prescripției în privința debitului principal, sancțiunea intervine și raportat la cererile accesorii, adică cererile privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii (majorări, penalități, dobânzi). Deși s-ar putea invoca faptul că debitoarea a beneficiat de o amânare la plată, ca urmare a recalculării chiriei intervenite în urma adoptării H.C.L.M.

Timișoara nr. 18 din 20 iulie 2004, în care se stipulează că achitarea chiriei aferente anului 2001 se poate face fără calcularea accesoriilor până la data de 31 decembrie 2004, și că, datorită acestei dispoziții termenul de plată ar începe să curgă din data de 1 ianuarie 2005, această susținere nu se regăsește în dispozițiile contractuale ori în cele din legea cadru, Decretul nr. 167/1958. Astfel, fiind vorba, în speță, de o dispoziție unilaterală, neînsușită de chiriașă în nici un mod, după cum rezultă din probele dosarului, clauza nu poate fi opozabilă părții care nu a participat la adoptarea acesteia, neexistând o convenție a părților contractuale ci doar o măsură adoptată de locator.

Pe de altă parte, renunțarea la beneficiul termenului de prescripție trebuie efectuată de cel în favoarea căruia curge, respectiv de debitor, pentru a i se putea opune o nouă perioadă în interiorul căruia să facă plata datorată, sau în interiorul căreia creditorul să poată introduce o acțiune. Nu se poate reține că prelungirea unui termen de plată, doar de către creditor, fără a fi însoțită de acordul debitorului, ar produce efecte juridice. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul, criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că s-a ignorat faptul că pârâta nu a respectat principiul potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” respectiv clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni așa cum rezultă din contractul de închiriere.

Referitor la excepțiile prescripției dreptului la acțiune recurenta consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare. Recursul este nefondat. Noțiunea de creanță fiscală se definește ca o datorie publică, o plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucura de anumite servicii prestate de organele de stat. În această situație procedura de recuperare a acestor fel de datorii este de natură administrativă, prin executare silită, prin emiterea titlurilor executorii direct de către organele fiscale, fără a fi nevoie de instanța judecătorească.

Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, nu de 5 ani, iar acțiunea de chemare în judecată a recurenților-reclamanți era demult prescrisă, atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, cât și sub aspectul accesoriilor (majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente debitului) faptul că, s-au emis hotărâri de către recurenți în mod unilateral referitor la prelungirea termenului de plată a diferenței de chirie nu sunt relevante și nu sunt de natură să modifice termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Nu a existat nici un acord între părți cu privire la o eventuală plată a diferenței de chirie. Rezultă deci că pretențiile recurentei cu privire la diferența de chirie nu constituie creanțe bugetare la care se aplică termenul de prescripție de 5 ani potrivit art. 21 din O.G.

nr. 92/2003, care sunt executorii de drept la scadență, ci constituie creanțe din surse extrabugetare la care se aplică prevederile legislației comerciale ale contractului de închiriere nr. 660/1999 și implicit ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă care prevede că termenul de prescripție a datoriilor comerciale este de 3 ani. În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții M.T. prin P. și C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 68/ A din 12 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2010.