ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3201/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această

instanță, la data de 5 mai 2009, sub nr. 2728/30/2009 reclamanții M.T. reprezentat

prin P., C.L.M. Timișoara, P.M. Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC L. SRL

au solicitat obligarea la plata debitului în cuantum de 157.231,41 lei,

reprezentând diferența de chirie restantă în sumă de 11.666,76 lei, majorări de

întârziere în sumă de 143.680,31 lei și penalități în sumă de 1.884,34 lei

calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28

februarie 2003, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de

locuință situat în Timișoara str. 16 Decembrie 1989 și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că, spațiul cu

altă destinație decât aceea de locuință situat în Timișoara, str. 16 decembrie

1989, a fost închiriat către SC L. SRL, în baza contractului de închiriere nr. 660/1999

și potrivit clauzelor contractelor de închiriere anterior menționate, respectiv

art. 4 alin. (2), chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată)

pe durata derulării contractului prin hotărâri ale C.L.M. Timișoara. În acest

sens, se arată că, succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri

care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții, încheierea valabilă a

contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în

clauzele contractuale.

H.C.L.M. Timișoara nr. 42/2000

tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art. 1

că „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe m.p.,

la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință”.

Prin apărările făcute pârâta a

ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu

prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul Timiș, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1153 din 24 noiembrie

2009, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și pe cale de

consecință a respins ca prescrisă acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că raporturile dintre părți au natură convențională,

guvernate fiind de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației

civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă,

iar veniturile realizate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera

creanțelor fiscale așa cum sunt definite de art. 21 C. proc. fisc., deoarece

provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând

relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local.

Prin urmare, pârâții trebuiau să se

adreseze instanței în termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art.

3 al Decretului nr. 167/1958, în speță nefiind incident termenul de prescripție

de 5 ani instituit de Codul fiscal.

Cum reclamanții s-au adresat

instanței de judecată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data

de 28 februarie 2003, ultima zi a perioadei care sa efectuat actualizarea

chiriei, și nu au făcut dovada că ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau

întrerupere a cursului termenului de prescripție de trei ani, instanța constată

că dreptul la acțiune al acestora era prescris la data introducerii cererii, 5

mai 2009. Prescrise sunt și cererile privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere și a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art.

1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune

privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile

accesorii (majorări, penalități, dobânzi).

Răspunzând criticilor formulate de

reclamantă Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 68 din

12 aprilie 2010, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea soluției instanța de

control judiciar a reținut că pârâții, ignorând reglementarea generală în

materie raportat la care trebuiau să se adreseze instanței în termenul general

de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, au

considerat, în mod greșit că ar fi incident termenul de prescripție de 5 ani

instituit de Codul fiscal, deși nu se poate reține că, în speța dedusă

judecății ar fi vorba despre creanțe fiscale.

Față de intervenirea prescripției în

privința debitului principal, sancțiunea intervine și raportat la cererile

accesorii, adică cererile privind obligarea pârâtei la plata penalităților de

întârziere și a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art. 1 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un

drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii

(majorări, penalități, dobânzi).

Deși s-ar putea invoca faptul că

debitoarea a beneficiat de o amânare la plată, ca urmare a recalculării chiriei

intervenite în urma adoptării H.C.L.M. Timișoara nr. 18 din 20 iulie 2004, în

care se stipulează că achitarea chiriei aferente anului 2001 se poate face fără

calcularea accesoriilor până la data de 31 decembrie 2004, și că, datorită

acestei dispoziții termenul de plată ar începe să curgă din data de 1 ianuarie

2005, această susținere nu se regăsește în dispozițiile contractuale ori în

cele din legea cadru, Decretul nr. 167/1958.

Astfel, fiind vorba, în speță, de o

dispoziție unilaterală, neînsușită de chiriașă în nici un mod, după cum rezultă

din probele dosarului, clauza nu poate fi opozabilă părții care nu a participat

la adoptarea acesteia, neexistând o convenție a părților contractuale ci doar o

măsură adoptată de locator.

Pe de altă parte, renunțarea la beneficiul

termenului de prescripție trebuie efectuată de cel în favoarea căruia curge,

respectiv de debitor, pentru a i se putea opune o nouă perioadă în interiorul

căruia să facă plata datorată, sau în interiorul căreia creditorul să poată

introduce o acțiune. Nu se poate reține că prelungirea unui termen de plată,

doar de către creditor, fără a fi însoțită de acordul debitorului, ar produce

efecte juridice.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs reclamantul, criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că s-a ignorat faptul că

pârâta nu a respectat principiul potrivit căruia „convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante” respectiv clauza prevăzută și

acceptată fără obiecțiuni așa cum rezultă din contractul de închiriere.

Referitor la excepțiile prescripției

dreptului la acțiune recurenta consideră că în speță sunt aplicabile

dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece

aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

Recursul este nefondat.

Noțiunea de creanță fiscală se

definește ca o datorie publică, o plată efectuată în favoarea bugetului de stat

de către persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucura de

anumite servicii prestate de organele de stat. În această situație procedura de

recuperare a acestor fel de datorii este de natură administrativă, prin

executare silită, prin emiterea titlurilor executorii direct de către organele

fiscale, fără a fi nevoie de instanța judecătorească.

Prin urmare, termenul de prescripție

aplicabil este de 3 ani, nu de 5 ani, iar acțiunea de chemare în judecată a

recurenților-reclamanți era demult prescrisă, atât sub aspectul debitului

solicitat pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, cât și sub

aspectul accesoriilor (majorări de întârziere și penalități de întârziere

aferente debitului) faptul că, s-au emis hotărâri de către recurenți în mod

unilateral referitor la prelungirea termenului de plată a diferenței de chirie

nu sunt relevante și nu sunt de natură să modifice termenul de prescripție

prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Nu a existat nici un acord între părți cu

privire la o eventuală plată a diferenței de chirie.

Rezultă deci că pretențiile

recurentei cu privire la diferența de chirie nu constituie creanțe bugetare la

care se aplică termenul de prescripție de 5 ani potrivit art. 21 din O.G. nr. 92/2003,

care sunt executorii de drept la scadență, ci constituie creanțe din surse

extrabugetare la care se aplică prevederile legislației comerciale ale

contractului de închiriere nr. 660/1999 și implicit ale Decretului nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă care prevede că termenul de prescripție a

datoriilor comerciale este de 3 ani.

În aceste condiții văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții M.T. prin P. și C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 68/ A din

12 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 7 octombrie 2010.