ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
La data de 19 noiembrie 2007 reclamanții
Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și
Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta SC V. SRL
solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1159/2000 încheiat
între Primăria Mun. Timișoara și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia
din spațiul cu alta destinație decât cea de locuință situat în Timișoara,
înscris în C.F. 1548 nr. top. 6825 - 6826, obligarea pârâtei la plata debitului
de 42.862 lei reprezentând diferență chirie calculată conform
H.C.L. nr. 42/200
0
pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 în sumă de 6.879 lei,
majorări de întârziere în sumă de 35.570 lei pentru perioada 01 ianuarie 2005 -
31 octombrie 2007 și penalități de întârziere de 413 lei datorate pentru
perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 aferente contractului de
închiriere, cu cheltuieli de judecată.
In motivare se arată că, potrivit clauzelor
contractului de închiriere nr. 1159/2000 cuprinse la art. 4 alin. (2), chiria
lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri
ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare.
Astfel, prin H.C.L. nr. 42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01
ianuarie 2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru
spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea
chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la
alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul
chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care
bunul respectiv a fost închiriat.
In drept, reclamanții invocă prevederile art. 969 - 970, art. 1020-1021 C.
civ. și ale O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură
fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost
calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare
termenului de scadență, respectiv 01 ianuarie 2005 și până la stingerea sumei datorate
iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună
și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a
scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2005
- 31 decembrie 2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate
raportat la diferența de chirie în cuantum de 6.879 lei din perioada 01
ianuarie 2001 - 28 februarie 2003.
Prin întâmpinarea formulată în
cauză, pârâta invocă, în principal, excepția prematurității introducerii
acțiunii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ. cât și a prescripției dreptului la acțiune iar pe fondul cauzei,
respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 145/PI din 11
martie 2008, Tribunalul Timiș a respins excepția prematuritătii introducerii
acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință,
a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar,
Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în
contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretențiile solicitate (chirie,
majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a respins acțiunea de
evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de pârâtă, la plata sumei
de 5000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre
instanța a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr.
1159/2000 care are înserată o clauză de actualizare a chiriei pe durata
derulării lui prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara,
iar prin H.C.L. nr. 42/2000, începând cu data de 01 ianuarie 2001, au fost
modificate tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă
destinație decât cea de locuință. În ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea
chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003
la 6.879 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de
întârziere. Raporturile dintre părți au însă natură convențională, guvernate de
contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale
Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu
se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art. 21 C.
proc. fisc., aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau
alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul
bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3
ani, iar acțiunea este prescris atât sub aspectul debitului solicitat pentru
perioada 2001- 2003, cât și sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalități de
întârziere aferente debitului), precum și rezilierea contractului prin prisma
acelorași prevederi.
Cu privire la evacuarea
pârâtei din spațiul închinat, reclamanții nu au făcut dovada culpei
contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care
s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.
S-a respins excepția
prematurității introducerii acțiunii invocată de pârâtă, întrucât prin
înștiințările și invitațiile lansate de reclamanți, aceasta având cunoștință
despre debitul existent și despre posibilitatea acționării în instanță, așa
încât, scopul dispozițiilor art. 720
1
C. proc. civ. a fost atins,
respectiv cel de încercare a stingerii divergențelor pe cale amiabilă.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria
Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara solicitând
schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției
prematurității și a excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea în
întregime a acțiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de
judecată.
In motivarea apelului,
reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și
nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie.
Cât privește excepția
prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această
excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în
speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție
fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare.
În acest sens, se arată că,
potrivit O.G. nr. 45/2003, referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile
bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin
bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte
vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si
cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus
menționat
De asemenea, sumele încasate
din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public
sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare,
cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și evidențiate în
detaliu în Anexa nr.1 la O.G. nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista
impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.
Se susține în continuare
punctul de vedere căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea
spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara
reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și,
ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea
specială, Legea nr. 571/2003 și este un termen special de 5 ani.
Față de cele de mai sus,
reclamanții consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata
diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar
dreptul apelanților nu este prescris.
Curtea de Apel Timișoara, secția
comercială, prin decizia civilă nr. 126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul
declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului
Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței
civile nr. 145/PI din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în
contradictoriu cu pârâta SC V. SRL. A obligat apelanții la plata sumei de 5000
RON către intimata SC V. SRL, onorariu de avocat în apel.
Împotriva acestei ultime
hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanții criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că, prin reluarea
întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele
instanțe, în mod greșit au apreciat și admis excepția prescripției dreptului la
acțiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speță sunt
aplicabile dispozițiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă
creanțe bugetare. În susținerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea
din apel – H.C.L.M.T. nr. 42/2000, O.G. nr. 45/2003 și O.M.F. nr. 1917 din 12
decembrie 2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanțele
bugetare se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul
general de prescripție de 3 ani.
Pe fondul acțiunii,
recurenții-reclamanți, reluând cu punct și virgulă motivele din apel sub forma
criticilor în recurs, invocând aceleași acte normative, respectiv H.C.L.M.T.
42/2000, Legea nr. 215/2001, O.G. nr. 92/2003, H.C.L. 182/2001 și respectiv
art. 962 și art. 970 C. civ., susținând că, indiferent de atitudinea părților,
dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 1159/2000, care
prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei
contractuale pe perioada existenței lor au putere de lege între părțile
contractante și că hotărârile H.C.L.M.T. sunt obligatorii pentru toate părțile
ce intră sub incidența acestora, iar conform H.C.L. 182/2001 după 30 zile de la
neplata chiriei, contractul se reziliază de drept, însă penalitățile și
majorările de întârziere datorate urmează să fie calculate până la data plății.
Mai susține recurenta că,
singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este
data la acre aceasta a fost stabilită prin H.C.L.M.T. 42 din 28 septembrie 2000
respectiv 01 ianuarie 2001.
În consecință, în temeiul art. 304
pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat
și motivat în scris, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului
și a acțiunii formulate de reclamanți.
Recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea
actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale
incidente cauzei rezultă că ambele instanțe, în mod corect și punctual, au
apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză,
pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul
reclamanților.
Critica recurenților precum
că ambele instanțe au apreciat greșit și au admis excepția prescripției
dreptului la acțiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special
de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reținut, în mod corect și
judicios ambele instanțe termenul de prescripție este de 3 ani motivat de
faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune
reglementat de legislația civilă și Decretul-lege nr. 167/1958, iar veniturile
realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale – conform
art. 21 C. proc. fisc.
De asemenea, neîntemeiată
este și critica referitoare la fondul acțiunii întrucât, în mod corect a
reținut instanța de apel că aprecierile făcute de reclamanți privind incidența
unor norme fiscale în speță, este eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul
că relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația
civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un
act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa
cum îl definesc însuși reclamanții, iar veniturile realizate din aceste
activități economice ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și
impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.
De altfel, așa cum au
reținut ambele instanțe, debitorul principal fiind achitat, iar în speță nu s-a
făcut dovada modificării clauzelor contractuale, prin acordul părților, astfel
că orice altă modificare făcută în sens unilateral de către locator, cu
excepția tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriașului,
raportat la art. 969 C. civ.
Pentru cele ce preced,
Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi
respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului
Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 126
A din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 17 februarie 2009.