ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 19 noiembrie 2007 reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta SC V. SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1159/2000 încheiat între Primăria Mun. Timișoara și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul cu alta destinație decât cea de locuință situat în Timișoara, înscris în C.F. 1548 nr. top. 6825 - 6826, obligarea pârâtei la plata debitului de 42.862 lei reprezentând diferență chirie calculată conform H.C.L.

nr. 42/200 0 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 în sumă de 6.879 lei, majorări de întârziere în sumă de 35.570 lei pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007 și penalități de întârziere de 413 lei datorate pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată. In motivare se arată că, potrivit clauzelor contractului de închiriere nr. 1159/2000 cuprinse la art. 4 alin. (2), chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin H.C.L.

nr. 42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01 ianuarie 2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a fost închiriat. In drept, reclamanții invocă prevederile art. 969 - 970, art. 1020-1021 C. civ. și ale O.G.

nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, respectiv 01 ianuarie 2005 și până la stingerea sumei datorate iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate raportat la diferența de chirie în cuantum de 6.879 lei din perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta invocă, în principal, excepția prematurității introducerii acțiunii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. cât și a prescripției dreptului la acțiune iar pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 145/PI din 11 martie 2008, Tribunalul Timiș a respins excepția prematuritătii introducerii acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretențiile solicitate (chirie, majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a respins acțiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de pârâtă, la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr. 1159/2000 care are înserată o clauză de actualizare a chiriei pe durata derulării lui prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, iar prin H.C.L. nr. 42/2000, începând cu data de 01 ianuarie 2001, au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință. În ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 la 6.879 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere. Raporturile dintre părți au însă natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art. 21 C. proc.

fisc., aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, iar acțiunea este prescris atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 2001- 2003, cât și sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalități de întârziere aferente debitului), precum și rezilierea contractului prin prisma acelorași prevederi. Cu privire la evacuarea pârâtei din spațiul închinat, reclamanții nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.

S-a respins excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de pârâtă, întrucât prin înștiințările și invitațiile lansate de reclamanți, aceasta având cunoștință despre debitul existent și despre posibilitatea acționării în instanță, așa încât, scopul dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. a fost atins, respectiv cel de încercare a stingerii divergențelor pe cale amiabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prematurității și a excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea în întregime a acțiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea apelului, reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie. Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare. În acest sens, se arată că, potrivit O.G.

nr. 45/2003, referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus menționat De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și evidențiate în detaliu în Anexa nr.1 la O.G. nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.

Se susține în continuare punctul de vedere căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 și este un termen special de 5 ani. Față de cele de mai sus, reclamanții consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul apelanților nu este prescris. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 145/PI din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL.

A obligat apelanții la plata sumei de 5000 RON către intimata SC V. SRL, onorariu de avocat în apel. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că, prin reluarea întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele instanțe, în mod greșit au apreciat și admis excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă creanțe bugetare. În susținerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea din apel – H.C.L.M.T. nr. 42/2000, O.G.

nr. 45/2003 și O.M.F. nr. 1917 din 12 decembrie 2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanțele bugetare se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul general de prescripție de 3 ani. Pe fondul acțiunii, recurenții-reclamanți, reluând cu punct și virgulă motivele din apel sub forma criticilor în recurs, invocând aceleași acte normative, respectiv H.C.L.M.T. 42/2000, Legea nr. 215/2001, O.G. nr. 92/2003, H.C.L. 182/2001 și respectiv art. 962 și art. 970 C. civ., susținând că, indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 1159/2000, care prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei contractuale pe perioada existenței lor au putere de lege între părțile contractante și că hotărârile H.C.L.M.T.

sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, iar conform H.C.L. 182/2001 după 30 zile de la neplata chiriei, contractul se reziliază de drept, însă penalitățile și majorările de întârziere datorate urmează să fie calculate până la data plății. Mai susține recurenta că, singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la acre aceasta a fost stabilită prin H.C.L.M.T. 42 din 28 septembrie 2000 respectiv 01 ianuarie 2001. În consecință, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și a acțiunii formulate de reclamanți.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanțe, în mod corect și punctual, au apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză, pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul reclamanților. Critica recurenților precum că ambele instanțe au apreciat greșit și au admis excepția prescripției dreptului la acțiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reținut, în mod corect și judicios ambele instanțe termenul de prescripție este de 3 ani motivat de faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune reglementat de legislația civilă și Decretul-lege nr. 167/1958, iar veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale – conform art. 21 C. proc.

fisc. De asemenea, neîntemeiată este și critica referitoare la fondul acțiunii întrucât, în mod corect a reținut instanța de apel că aprecierile făcute de reclamanți privind incidența unor norme fiscale în speță, este eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul că relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa cum îl definesc însuși reclamanții, iar veniturile realizate din aceste activități economice ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.

De altfel, așa cum au reținut ambele instanțe, debitorul principal fiind achitat, iar în speță nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractuale, prin acordul părților, astfel că orice altă modificare făcută în sens unilateral de către locator, cu excepția tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriașului, raportat la art. 969 C. civ. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 126 A din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2009.