ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La data de 19 noiembrie 2007 reclamanții

Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta SC V. SRL

solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1159/2000 încheiat

între Primăria Mun. Timișoara și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia

din spațiul cu alta destinație decât cea de locuință situat în Timișoara,

înscris în C.F. 1548 nr. top. 6825 - 6826, obligarea pârâtei la plata debitului

de 42.862 lei reprezentând diferență chirie calculată conform

H.C.L. nr. 42/200

0

pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 în sumă de 6.879 lei,

majorări de întârziere în sumă de 35.570 lei pentru perioada 01 ianuarie 2005 -

31 octombrie 2007 și penalități de întârziere de 413 lei datorate pentru

perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 aferente contractului de

închiriere, cu cheltuieli de judecată.

In motivare se arată că, potrivit clauzelor

contractului de închiriere nr. 1159/2000 cuprinse la art. 4 alin. (2), chiria

lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri

ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare.

Astfel, prin H.C.L. nr. 42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01

ianuarie 2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru

spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea

chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la

alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul

chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care

bunul respectiv a fost închiriat.

In drept, reclamanții invocă prevederile art. 969 - 970, art. 1020-1021 C.

civ. și ale O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură

fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost

calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare

termenului de scadență, respectiv 01 ianuarie 2005 și până la stingerea sumei datorate

iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună

și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a

scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2005

- 31 decembrie 2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate

raportat la diferența de chirie în cuantum de 6.879 lei din perioada 01

ianuarie 2001 - 28 februarie 2003.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâta invocă, în principal, excepția prematurității introducerii

acțiunii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. cât și a prescripției dreptului la acțiune iar pe fondul cauzei,

respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 145/PI din 11

martie 2008, Tribunalul Timiș a respins excepția prematuritătii introducerii

acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință,

a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar,

Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în

contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretențiile solicitate (chirie,

majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a respins acțiunea de

evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de pârâtă, la plata sumei

de 5000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr.

1159/2000 care are înserată o clauză de actualizare a chiriei pe durata

derulării lui prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara,

iar prin H.C.L. nr. 42/2000, începând cu data de 01 ianuarie 2001, au fost

modificate tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă

destinație decât cea de locuință. În ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea

chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003

la 6.879 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de

întârziere. Raporturile dintre părți au însă natură convențională, guvernate de

contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale

Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu

se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art. 21 C.

proc. fisc., aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau

alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul

bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3

ani, iar acțiunea este prescris atât sub aspectul debitului solicitat pentru

perioada 2001- 2003, cât și sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalități de

întârziere aferente debitului), precum și rezilierea contractului prin prisma

acelorași prevederi.

Cu privire la evacuarea

pârâtei din spațiul închinat, reclamanții nu au făcut dovada culpei

contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care

s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.

S-a respins excepția

prematurității introducerii acțiunii invocată de pârâtă, întrucât prin

înștiințările și invitațiile lansate de reclamanți, aceasta având cunoștință

despre debitul existent și despre posibilitatea acționării în instanță, așa

încât, scopul dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. a fost atins,

respectiv cel de încercare a stingerii divergențelor pe cale amiabilă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara solicitând

schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției

prematurității și a excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea în

întregime a acțiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de

judecată.

In motivarea apelului,

reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie.

Cât privește excepția

prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această

excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție

fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare.

În acest sens, se arată că,

potrivit O.G. nr. 45/2003, referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile

bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin

bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte

vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si

cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus

menționat

De asemenea, sumele încasate

din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public

sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare,

cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și evidențiate în

detaliu în Anexa nr.1 la O.G. nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista

impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.

Se susține în continuare

punctul de vedere căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea

spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara

reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și,

ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea

specială, Legea nr. 571/2003 și este un termen special de 5 ani.

Față de cele de mai sus,

reclamanții consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata

diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar

dreptul apelanților nu este prescris.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul

declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului

Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței

civile nr. 145/PI din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în

contradictoriu cu pârâta SC V. SRL. A obligat apelanții la plata sumei de 5000

RON către intimata SC V. SRL, onorariu de avocat în apel.

Împotriva acestei ultime

hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanții criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că, prin reluarea

întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele

instanțe, în mod greșit au apreciat și admis excepția prescripției dreptului la

acțiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speță sunt

aplicabile dispozițiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă

creanțe bugetare. În susținerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea

din apel – H.C.L.M.T. nr. 42/2000, O.G. nr. 45/2003 și O.M.F. nr. 1917 din 12

decembrie 2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanțele

bugetare se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul

general de prescripție de 3 ani.

Pe fondul acțiunii,

recurenții-reclamanți, reluând cu punct și virgulă motivele din apel sub forma

criticilor în recurs, invocând aceleași acte normative, respectiv H.C.L.M.T.

42/2000, Legea nr. 215/2001, O.G. nr. 92/2003, H.C.L. 182/2001 și respectiv

art. 962 și art. 970 C. civ., susținând că, indiferent de atitudinea părților,

dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 1159/2000, care

prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei

contractuale pe perioada existenței lor au putere de lege între părțile

contractante și că hotărârile H.C.L.M.T. sunt obligatorii pentru toate părțile

ce intră sub incidența acestora, iar conform H.C.L. 182/2001 după 30 zile de la

neplata chiriei, contractul se reziliază de drept, însă penalitățile și

majorările de întârziere datorate urmează să fie calculate până la data plății.

Mai susține recurenta că,

singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este

data la acre aceasta a fost stabilită prin H.C.L.M.T. 42 din 28 septembrie 2000

respectiv 01 ianuarie 2001.

În consecință, în temeiul art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat

și motivat în scris, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului

și a acțiunii formulate de reclamanți.

Recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Din examinarea

actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale

incidente cauzei rezultă că ambele instanțe, în mod corect și punctual, au

apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză,

pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul

reclamanților.

Critica recurenților precum

că ambele instanțe au apreciat greșit și au admis excepția prescripției

dreptului la acțiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special

de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reținut, în mod corect și

judicios ambele instanțe termenul de prescripție este de 3 ani motivat de

faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune

reglementat de legislația civilă și Decretul-lege nr. 167/1958, iar veniturile

realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale – conform

art. 21 C. proc. fisc.

De asemenea, neîntemeiată

este și critica referitoare la fondul acțiunii întrucât, în mod corect a

reținut instanța de apel că aprecierile făcute de reclamanți privind incidența

unor norme fiscale în speță, este eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul

că relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația

civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un

act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa

cum îl definesc însuși reclamanții, iar veniturile realizate din aceste

activități economice ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și

impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.

De altfel, așa cum au

reținut ambele instanțe, debitorul principal fiind achitat, iar în speță nu s-a

făcut dovada modificării clauzelor contractuale, prin acordul părților, astfel

că orice altă modificare făcută în sens unilateral de către locator, cu

excepția tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriașului,

raportat la art. 969 C. civ.

Pentru cele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului

Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 126

A din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2009.