ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1222/2015

Decizia nr. 1222/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x, la data de 17 iunie 2011, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea acesteia să permită accesul reclamantei pe linia ferata de tranzit aflată în proprietatea pârâtei, să deblocheze linia ferată industrială de tranzit aflată în proprietatea pârâtei, să plătească reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de blocarea accesului pe calea ferată industrială de tranzit, despăgubiri al căror cuantum îl va preciza până la primul termen de judecată.

La data de 11 octombrie 2012, reclamanta SC A. SA a depus cerere de renunțare la petitul 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de blocarea accesului pe calea ferată industrială de tranzit, motivat de faptul că prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2011, având ca obiect ordonanță președințială, instanța a obligat pârâta SC B. SA, la cererea reclamantei SC A. SA, să permită accesul pe calea ferată industrială de tranzit care face obiectul litigiului și prin această decizie, prejudiciul reclamantei fiind înlăturat.

Pârâta SC B. SA a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata unui tarif de acces, ce va cuprinde și impozit pe teren aferent infrastructurii de linii și tarif de staționare pe linia proprietatea pârâtei, conform art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 și art. 621 alin. (3) din noul C. civ., în cuantum de 8.100 euro/lună, respectiv 29.200 RON, pentru terenul situat în Timișoara, conform Raportului de evaluare nr. x din 17 mai 2011, având în vedere că aceasta se folosește în mod gratuit de transportul pe această linie ferată, desfășurând activități comerciale și obținând profit din închirierea spatiilor de depozitare.

Prin Sentința civilă nr. 113/PI din 4 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantei SC A. SA la judecarea cererii privind obligarea pârâtei SC B. SA la plata de despăgubiri, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, pe care a obligat-o să deblocheze și să permită reclamantei accesul pe linia ferată de tranzit aflată în proprietatea pârâtei. Totodată, prin aceeași hotărâre, prima instanță a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SA și a obligat reclamanta SC A. SA să plătească pârâtei un tarif de acces în cuantum de 19.402 RON/an, respingând restul pretențiilor pârâtei ca nefondate. Prin aceeași sentință, Tribunalul Timiș a obligat pârâta la plata sumei de 16,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că societatea reclamantă a deținut o linie ferată industrială, care făcea parte dintr-un sistem de căi ferate industriale, racordată la sistemul național, fără a avea acces direct la ultimele două noduri de cale ferată, astfel că, pentru a ajunge la sistemul național de cale ferată, aceasta a fost obligată să folosească tronsoane de cale ferată care nu erau în proprietatea sa, ci a unor societăți comerciale învecinate, printre care și pârâta SC B. SA.

Prima instanță a reținut că, potrivit alin. (1) al art. 14 din O.G. nr. 60/2004 privind reglementările referitoare la construirea, întreținerea, repararea și exploatarea căilor ferate, altele decât cele administrate de Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA, în cazul în care una sau mai multe linii ferate industriale sunt racordate la infrastructura feroviară publică prin intermediul uneia sau mai multor linii ferate industriale, proprietarii de linii ferate industriale de tranzit sunt obligați să asigure accesul nelimitat și nediscriminatoriu al vehiculelor feroviare ale oricărui operator feroviar care solicită acest lucru.

Ținând cont de aceste prevederi legale și având în vedere faptul că linia situată pe terenul aflat în posesia pârâtei este una de tranzit, prima instanță a considerat că pârâtei îi incumbă obligația legală de a permite reclamantei accesul în vederea deplasări spre/de la linia ferată administrată de C.N. Căi Ferate "CFR" SA. În considerarea acestor argumente de fapt și de drept, cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, tribunalul instituind în sarcina pârâtei SC B. SA obligația de a o debloca și permite reclamantei accesul la linia ferată aflată în proprietatea sa.

Cu privire la cererea reconvențională, prima instanță a reținut că potrivit alin. (3) al art. 14 din O.G. nr. 60/2004, pentru accesul pe liniile ferate industriale de tranzit, proprietarii acestora pot solicita plata unui tarif de acces care nu poate depăși nivelul practicat de Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA pe linii cu condiții tehnice similare. Întrucât pârâta a solicitat, pe cale reconvențională, plata unui asemenea tarif, s-a dispus efectuarea unui expertize tehnice de specialitate, potrivit căreia, tariful maxim ce poate fi pretins de proprietar este de 19.402 RON/an, calculat prin raportare la tarifele practicate de C.N. Căi Ferate "CFR" SA pe care reclamanta a acceptat să o plătească, potrivit susținerilor reprezentantului acesteia de la dezbaterile asupra fondul cauzei.

Tribunalul a considerat că această variantă de calcul este cea corectă, contrar susținerilor expertului, potrivit cărora, în speță, ar fi incidente dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, deoarece nu s-a făcut dovada că pârâta ar fi dorit închiderea liniei de cale ferată, potrivit art. 16 din aceeași ordonanță. în această privință, s-a constatat că, de altfel, chiar societatea a solicitat obligarea părții adverse la plata unui tarif de acces prevăzut de art. 14 și nu la suportarea costurilor de întreținere și exploatare, precum și la chiria pe teren, indicate de art. 16 din același act normativ. Pentru aceste considerente, pretențiile pârâtei legate de obligarea reclamantei la plata unei chirii pentru folosirea terenului, suplimentar de tariful calculat și apreciat a fi datorat, au fost considerate neîntemeiate și respinse ca atare.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, atât reclamanta SC A. SA cât și pârâta SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 149 din 30 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul pârâtei SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 113/PI din 4 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2011, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională formulată și precizată de pârâta SC B. SA și a obligat reclamanta SC A. SA la plata sumei de 4.500 euro/lună, exclusiv TVA, echivalent în RON, începând cu data de 13 iulie 2011, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului aparținând SC B. SA, afectat de linia de cale ferată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Totodată, prin aceeași decizie, Curtea de apel Timișoara a respins recursul reclamantei SC A. SA împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, pe care a obligat-o să plătească recurentei SC B. SA suma de 6.239 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Cu privire la recursul pârâtei SC B. SA, instanța a considerat că soluția tribunalului se impune a fi schimbată în parte, în sensul obligării intimatei SC A. SA și la acoperirea pagubei cauzată proprietarului imobilului afectat de linia de cale ferată, despăgubirea fiind echivalentul lipsei de folosință a terenului în cauză.

În ceea ce privește cuantumul acestei despăgubiri, instanța a avut în vedere concluziile expertizei tehnice întocmită în primul ciclu procesual de dl. expert C., care a stabilit această sumă la 19.575 RON/lună, echivalentul a 4.500 euro/lună, exclusiv TVA.

Referitor la perioada pentru care lipsa de folosință este datorată, s-a reținut că pretențiile sunt justificate doar în parte, respectiv începând cu data de 13 iulie 2011, și nu pentru 3 ani anteriori formulării cererii, deoarece, numai prin Notificarea din 12 iulie 2011, comunicată intimatei în 13 iulie 2011, pârâta a încunoștințat partea adversă despre faptul că nu mai are interes în utilizarea liniei și, în consecință, nici în menținerea acesteia, având în vedere și starea avansată de degradare, în contextul în care linia de cale ferată nu a mai fost utilizată de o lungă perioadă de timp de societate în activitatea desfășurată.

Recursul reclamantei SC A. SA s-a apreciat a fi nefondat, întrucât, pe de o parte, reclamanta, după depunerea răspunsului expertului la obiecțiuni nu a solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare, în conformitate cu art. 212 C. proc. civ., valorificarea unei expertize extrajudiciare neputând avea loc, partea trebuind să-și valorifice criticile formulate în legătură că modul de calcul folosit de specialist în condițiile textului menționat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin care a invocat nelegalitatea acesteia, iar prin Decizia nr. 895 din 6 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția tardivității declarării recursului, a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 149 din 30 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara și a casat decizia recurată, trimițând cauza pentru soluționarea apelului, totodată, fiind respinsă excepția inadmisibilității ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că motivele de recurs vizau în esență calificarea greșită a căii de atac de către curtea de apel, apreciindu-se că părțile aveau deschisă și calea de atac a apelului împotriva sentinței, nu numai a recursului.

De asemenea, stabilind faptul că sentința primei instanțe era supusă apelului, și nu recursului, Înalta Curte a apreciat că, în condițiile în care decizia curții de apel, care a judecat ca instanță de recurs nu a fost comunicată părților, reclamantei nu i se poate aplică sancțiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se că este în termen să declare recurs împotriva acesteia și în consecință a fost respinsă excepția tardivității declarării recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/30/2011.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1037 din 10 decembrie 2014 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, împotriva Sentinței nr. 113 din 4 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2011, având ca obiect pretenții.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a redus cuantumul tarifului de acces datorat de reclamanta SC A. SA pârâtei SC B. SA de la 19.402 RON/an, la suma de 11.662 RON, aferentă anului 2011, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta reconvențională SC B. SA împotriva aceleiași sentințe, fiind obligată intimata SC B. SA să plătească apelantei SC A. SA suma de 228 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că litigiul dintre părți vizează în principal un singur aspect litigios, respectiv dacă reclamanta, în calitate de utilizator al căii ferate proprietatea pârâtei, trebuie să plătească acesteia din urmă nu numai tariful de peiaj pentru folosirea căii ferate, ci și o chirie suplimentară pentru utilizarea terenului proprietatea pârâtei, pe care se află amplasată calea ferată în discuție.

În acest sens, instanța de apel a reținut că analiza litigiului este în prezent simplificată de evoluția legislativă deoarece, dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, care prevedeau această chirie pentru folosința terenului, au fost abrogate expres prin Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea și modificarea O.G. nr. 60/2004.

S-a mai reținut din înscrisurile de la dosar, că pârâta a încheiat ulterior și alte acorduri de folosință a aceleași căi ferate cu alți utilizatori, ceea ce exclude existența unei intenții ferme de dezafectare a căii ferate industriale aflată în proprietatea sa.

În raport de considerentele de fapt și de drept reținute, dând eficiență și principiului disponibilității care guvernează raporturile juridice civile, instanța de apel a apreciat că pârâta SC B. SA este îndreptățită să primească din partea reclamantei SC A. SA numai tariful de peiaj aferent anului 2011, calculat în acord cu exigențele art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 și stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC B. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii principale și admiterii în integralitate a cererii reconvenționale.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta susține că în cuprinsul deciziei atacate nu se arată care sunt motivele pentru care cererea reconvențională a fost respinsă în integralitate și argumentele pentru care probele depuse în susținerea ei nu au fost avute în vedere și că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispoziții legale abrogate, aceasta nefăcând nicio referire la dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004 și la dispozițiile art. 555 C. civ., invocate în susținerea cererii.

Mai arată recurenta că, instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că aceasta nu a notificat intenția de dezafectare a liniei, deși notificările se aflau la dosarul cauzei, iar în aceste condiții instanței îi revenea obligația de a arăta motivul pentru care a considerat că acestea nu constituie o probă în cauză, precum și considerentele pentru care Ie-a înlăturat din probatoriul administrat.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care reglementează nelegalitatea deciziei, derivă din interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta apreciază că, întrucât instanța nu a motivat care este actul care a condus-o la concluzia că pârâta avea intenția de a utiliza linia ferată, făcând doar o scurtă referire la Regulamentul tehnic de exploatare, se consideră că acesta este actul greșit interpretat.

În acest sens, recurenta susține că înscrierea sa în acest Regulament tehnic de exploatare se datorează tocmai reclamantei care a dorit încheierea unui acord de utilizare a liniei ferate pentru a putea plătii lunar suma acordată de către instanța de apel prin decizia casată, pronunțată în urma soluționării recursului și pentru a nu mai achita cheltuieli de executare silită.

De asemenea, se susține și faptul că interpretarea dată acordului încheiat de pârâtă cu reclamanta în sensul că acesta ar face dovada faptului că recurenta nu dorește desființarea liniei reprezintă o interpretare total eronată a instanței de apel.

Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține, așa cum a menționat în primul motiv de recurs, că legea nu limitează cuantumul tarifului de folosință al terenului proprietate privată, ci doar pe cel de acces la linia ferată industrială de tranzit. Mai mult decât atât legea prevede posibilitatea de percepere a celor două tarife în mod cumulativ prin art. 7 alin. (3) și art. 14 alin. (3) din O.G. nr. 60/2004.

Mai susține recurenta că interpretarea reținută prin decizia recurată este greșită, atâta timp cât aceasta a făcut dovada faptului că a transmis reclamantei notificarea prin care o încunoștința asupra intenției de dezafectare a liniei, iar instanța, în accepțiunea raționamentului interpretativ prezentat în decizie, prin care arată că este nerezonabil ca pârâta să beneficieze de ambele tarife, trebuia să acorde tariful de folosință a terenului și nu tariful de folosință a liniei, iar din acest motiv se solicită înlăturarea din materialul probator suplimentul la raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta SC B. SA este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, observând considerentele deciziei criticate, constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

În acest sens, susținerile recurentei, potrivit căreia, hotărârea atacată se întemeiază pe dispoziții abrogate, respectiv art. 17 din O.G. nr. 64/2004, se constată că nu sunt fondate.

Aceasta deoarece, din considerentele deciziei atacate se reține că, dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 60/2004, care prevedeau această chirie pentru folosința terenului, au fost abrogate expres prin Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea și modificarea O.G. nr. 60/2004, iar începând cu data intrării în vigoare a acestor modificări, proprietarul unei linii ferate industriale nu mai poate solicita decât tariful de peiaj, în timp ce, în eventualitatea intenției de dezafectare a acesteia, proprietarul are obligația notificării cu 6 luni înainte a tuturor proprietarilor din amonte prezent și de a respecta dreptul de preemțiune a acestora la închiriere sau cumpărare, urmând ca după închiriere sau cumpărare, să nu mai fie îndreptățit și la perceperea tarifului de peiaj, ci doar a chiriei convenite la închiriere ori a prețului convenit în caz de vânzare.

Astfel, notificările evocate de recurentă din 12 iulie 2011 care însă nu au fost finalizate, au un caracter formal, având în vedere că la data de 16 iunie 2011 aceasta blocase calea ferată, iar prin Sentința civilă 1099/PI/Com/2011 se admisese cererea de ordonanță prezidențială formulată de SC D. SA, iar recurenta fusese obligată să permită liberul acces al utilizatorilor din amonte ai căii ferate, acesta fiind și motivul pentru care reclamanta a renunțat la petitul acțiunii introductive de instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din O.G. nr. 60/2004 pentru accesul pe liniile ferate industriale de tranzit, proprietarii acestora pot solicita plata unui tarif de acces care nu poate depăși nivelul practicat de Compania Naționala de Căi Ferate "CFR" SA pe linii cu condiții tehnice similare, condiții care vor fi stabilite în Regulamentul tehnic de exploatare a liniei ferate industriale, dar acest tarif se calculează anual în raport de numărul vagoanelor tranzitate pentru fiecare dintre destinatarii transportului. Proprietarii căilor ferate industriale de tranzit nu pot percepe și tarife de tranzit și despăgubiri pentru terenul aferent liniei ferate, decât în situația în care ar dori desființarea acesteia, aspect ce presupune îndeplinirea mai multor condiții, astfel cum prevede Legea nr. 402/2004 pentru aprobarea și modificarea O.G. nr. 60/2004.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra conținutului actului supus judecății, iar judecătorii s-ar substitui părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.

Această ipoteză nu se regăsește în criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel, câtă vreme recurenta susține că instanța de apel a făcut doar referire la Regulamentul tehnic de exploatare a căii ferate industriale fără a-l indica, apreciind că instanța nu a arătat actul care justifică intenția pârâtei de a folosi linia de cale ferată, fapt ce nu era necesar având în vedere faptul că pârâta era cea care trebuia să dovedească inițierea procedurii de dezafectare.

În acest sens se reține că recurenta a devenit parte a Acordului de exploatare a căii ferate, conform Regulamentului tehnic de exploatare din 21 mai 2014, iar potrivit art. 8 din O.G. nr. 60/2004, "cerințele tehnice și tehnologice privind desfășurarea transportului feroviar pe liniile ferate industriale sunt cuprinse în Regulamentul tehnic de exploatare aferent fiecărei linii".

Astfel, devenind parte a Acordului de exploatare a căii ferate, recurenta și-a manifestat voința de a exploata calea ferată industrială prin încasarea taxelor de peiaj, aspect ce confirmă faptul că aceasta nu a avut niciodată intenția de a dezafecta calea ferată, iar acest regulament tehnic de exploatare a liniei ferate industriale nu prevede obligația părților de a plăti taxa pentru folosința terenului aferent căii ferate.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

În acest sens, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din O.G. nr. 64/2004, care se referă la situația în care calea ferată industrială aparținând unor agenți economici care construiesc linii ferate industriale cu racordare directă la calea ferată administrată de Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA este situată pe terenul Companiei, nu și la situația în care calea ferată industrială se află pe terenul agenților economici proprietari ai căii ferate. Totodată se reține și faptul că, prevederile art. 555 din noul C. civ. intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 nu pot fi aplicate retroactiv raporturilor civile din 2010 și iunie 2011.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI