ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1933/2016

Decizia nr. 1933/2016

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/118/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, în temeiul art. 616 și urm. C. civ., să se constate în favoarea sa un drept de servitute de trecere asupra fondului reprezentat de lotul denumit "acces" trecând prin punctele 5 - 4 în lungime de 33,74 m.l., fond aflat în proprietatea pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 2704 din 9 octombrie 2014 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta pârâtă SC A. SRL - în contradictoriu cu pârâtele reconveniente SC B. SA și SC C. SRL și a instituit - în favoarea fondului imobiliar al societății reclamante - o servitute de trecere ce grevează imobilele - proprietatea pârâtei reconveniente SC B. SA și pârâtei reconveniente SC C. SRL - care va fi exercitată pe drumul de acces notat prin coordonatele A-M-N-O-P-Q-R-H-S (în suprafață totală de 2150 mp.) în schița anexă la suplimentul raportului de expertiză tehnică întocmit de către expert D. la 12 august 2013 - varianta II (parte integrantă din prezenta hotărâre), corespunzător loturilor de teren aparținând pârâtei reconveniente SC B. SA și identificate drept lot 13 (nr. cadastral z), lot 3/2 (nr. cadastral z1) și lot 4 (nr. cadastral z2), denumite de expert ca tronsoanele I, II și III.

Terenul delimitat în perimetrul A-M (131 mp) grevează cota parte indiviză de 6% din lot 13 (în suprafață totală de 2267,9 mp - nr. cadastral z) dobândită de pârâta reconvenientă SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 noiembrie 2010 la BMP E. și Încheiere de rectificare din 16 decembrie 2010.

A admis - în parte - cererea reconvențională formulată de către pârâta SC B. SA și a obligat reclamanta pârâtă SC A. SRL, către pârâta reconvenientă SC B. SA, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 316,765 euro/lună (în echivalent lei la data plății) începând cu data de 14 februarie 2012 și până la încetarea servituții de trecere instituită în favoarea reclamantei pârâte.

Data scadenței obligației de plată este ultima zi a fiecărei luni.

Cuantumul despăgubirilor datorate pe perioada 14 februarie 2013 - 9 octombrie 2014 este de 6.018,535 euro (26.349,14 lei, la cursul valutar BNR din 22 februarie 2013 de 1 euro = 4,370 lei)

A respins ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de către pârâta SC C. SRL.

Pentru a pronunța astfel prima instanță a reținut că dispozițiile art. 577 și art. 616 C. civ. reglementează servitutea legală de trecere care constituie o restrângere a exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate și constă în aceea că anumite elemente ale dreptului de proprietate asupra unui teren sunt exercitate de proprietarul altui teren.

Servitutea legală de trecere nu îl împiedică pe proprietarul terenului asupra căruia s-a constituit să își exercite integral atributele dreptului său de proprietate, inclusiv asupra porțiunii pe care se realizează efectiv trecerea, cu condiția să nu împiedice în niciun fel această trecere.

În speță, față de cele două variante de trecere identificate, instanța a apreciat că varianta nr. II pentru care a optat atât reclamanta pârâtă cât și pârâta SC C. SRL, se circumscrie cerințelor deduse din art. 616 - 618 C. civ.

Această variantă de traseu se suprapune (pe coordonatele M-N-O-P-Q-R-H) pe calea de acces (alee) menționată în planurile cadastrale de amplasament și delimitare a terenului (lot 2, nr. cadastral cod 2; z3) atașate titlului de proprietate - Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 martie 2006 la BNP F. și G. - despre care a făcut vorbire expresă la data promovării ordonanței președințiale și a acțiunii de față.

Varianta aleasă comportă o lungime mai scurtă de traseu (425,71 m) față de varianta nr. I (identificat prin coordonatele A-B-C-D-E-F-G-H), interesând loturile pârâtei cu nr. 13, respectiv 4 și având o lungime de 475 m.

Varianta aleasă cuprinde calea de acces "istorică" din zona respectivă, ce unește direct terenul de ieșirea la drumul public reprezentat de Str. H.

Terenul aparținând pârâtei (loturile 13, 3/2, respectiv 4) este actualmente unul viran, nefolosit în vreun fel de către pârâtă; nu s-a dovedit iminența realizării unor investiții pe respectivul teren (construcții de orice fel) care, în cazul excitării dreptului de trecere spre drumul public, ar putea fi în vreun fel concret obstacolate sau parțial afectate.

Varianta II a fost însușită și de pârâta SC C. SRL (în calitate de proprietar indiviz) și nu este oneroasă, această pârâtă optând să nu formuleze pretenții de natură reconvențională.

Pentru aceste considerente, cererea reconvențională formulată de SC C. SRL a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.

Apărările și argumentele pârâtei reconveniente pentru instituirea servituții de trecere în varianta I nu sunt suficiente.

Conform propriilor afirmații pârâta reconvenientă este titulara dreptului de proprietate asupra unui nr. de 12 loturi de teren situat în str. H. nr. 6, pe care le-a dobândit prin cumpărare de la SC I. SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 noiembrie 2007.

În concret, loturile de teren aflate în zona industrială au făcut parte dintr-un lot mai mare aparținând unui singur proprietar - SC J. SA, ulterior desprinzându-se mai multe loturi care au fost înstrăinate către diferite persoane fizice sau juridice. De asemenea, SC J. SA s-a aflat sub incidența legii insolvenței.

La data achiziționării loturilor de teren (ce este ulterioară dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate) pârâta reconvenientă a cunoscut situația juridică a loturilor de teren, a vecinătăților acestora și, totodată a fost parte în alte cauze având ca obiect instituire servitute de trecere determinate de situația în teren sau a încheiat convenții, în cartea funciară fiind înscrise sarcinile imobiliare.

Pârâta reconvenientă și-a "asumat riscul" de a fi supusă dispozițiilor art. 616 C. civ. în condițiile în care situația de "locuri înfundate" a fost creată anterior achiziționării loturilor de teren de către aceasta și rezultă din situația locului.

Pentru aceste considerente s-a instituit dreptul de trecere în varianta propusă de reclamantă și însușită de către pârâta SC C. SRL.

Relativ la cererea reconvențională, în acord cu dispozițiile art. 616 și art. 618 C. civ., pârâta reconvenientă este îndreptățită a fi despăgubită pentru limitarea drepturilor sale, respectiv pentru lipsa de folosință creată prin servitutea de trecere asupra suprafețelor de teren identificate prin raportul de expertiză topo, în varianta II.

La stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor la care este îndreptățită pârâta, instanța a avut în vedere criteriile menționate de expertul imobiliar în lucrarea efectuată, cu mențiunea că valoarea lunară de 633,53 euro, echivalent a 2.773,40 lei (însușită de pârâta reconvenientă) a fost redusă cu 50%.

Pentru a aprecia în acest sens, instanța a avut în vedere împrejurarea că prin instituirea servituții de trecere, pârâta reconvenientă nu este privată de exercitarea dreptului său de folosință asupra terenului afectat, putând să-l utilizeze în continuare; prin servitute, dreptul său este doar limitat; exercițiul acestei servituți nu împiedică exercitarea deopotrivă a prerogativei de folosință de ambele părți; de asemenea, valoarea de circulație a lipsei de folosință trebuie raportată la destinația actuală a terenului și la obiectul de activitate al pârâtei reconveniente; condițiile prea oneroase, cu ignorarea împrejurării că în concret este vorba de o cale de acces (lățime de 6/5 m și lungime de 425,71 m), ce afectează un teren aflat în zona industrială ce nu ar putea face obiectul unui contract de închiriere/de vânzare de sine stătător, nu se pot transforma într-un motiv de îmbogățire fără justă cauză, părțile neajungând la un acord cu privire la varianta de trecere și din cauza caracterului rezonabil al despăgubirilor care pot fi cerute/acordate în raport de cauzele obiective ale speței, descrise mai sus.

Pârâta reconvenientă a optat pentru varianta I subliniind că această propunere este mai avantajoasă, mai puțin împovărătoare pentru ambele părți întrucât potrivit extraselor de carte funciară, lotul 13 este grevat de drepturi de servitute instituite în favoarea a 4 societăți comerciale (SC K. SA, SC L., SC M. SRL și SC N. SRL) și reprezintă drum de acces pentru mai mulți utilizatori, în timp ce loturile 4 și 3/2 nu sunt grevate de nicio servitute.

Cu privire la data de la care pârâta este îndreptățită a fi despăgubită, instanța a avut în vedere dispozițiile exprese ale art. 619 C. civ., sens în care a obligat reclamanta la plata despăgubirilor de 316,765 euro/lunar începând cu data pronunțării încheierii din data de 14 februarie 2012 când pretențiile pârâtei au fost calificate drept cerere reconvențională și au fost respinse excepțiile decăderii din dreptul de a formula cerere reconvențională și inadmisibilității cererii reconvenționale.

S-a apreciat că până la acest moment procesual părțile au fost în dezacord cu privire la dreptul aplicabil, cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească atât cererea principală cât și cererea reconvențională, părțile contestându-și reciproc dreptul de a solicita instituirea unei servituți de trecere, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 519 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins apelurile promovate de apelanta reclamantă SC A. SRL și de apelanta pârâtă SC B. SA, împotriva Sentinței civile nr. 2704 din 09 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosar nr. x/118/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C. SRL, având ca obiect acțiune în constatare, ca nefondate.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Apelul declarat de către pârâta reconvenientă a vizat varianta de traseu stabilită ca și servitute de trecere, dar și valoarea despăgubirilor stabilite.

În cererea dedusă judecății s-a solicitat stabilirea servituții de trecere în favoarea SC A. SRL aceasta invocând imposibilitatea de a avea acces la terenul proprietatea sa din Constanța, Str. H. nr. 6, lot. nr. 2.

Din înscrisurile depuse la judecata cauzei în fond, instanța de apel a apreciat că prima instanță a reținut în mod judicios situația de fapt ce a determinat acest litigiu. Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului nr. 2 din strada H. prin contractul autentificat din 13 martie 2016. În cuprinsul contractului sunt menționate vecinătățile imobilului, la Sud fiind trecut "acces" iar ca vecin SC J. SA. Planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate atestă faptul că lotul nr. 2 cumpărat de către reclamantă are calea de acces în partea sudică, proprietatea SC J. SA.

Terenul proprietatea SC J. SA a devenit prin cumpărare proprietatea SC B. SA care a îngrădit proprietatea astfel încât lotul nr. 2 cumpărat de către apelanta reclamantă nu mai are acces la stradă, constituind în acest mod un loc înfundat în sensul art. 616 C. civ.

Conform art. 616 C. civ., "Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona".

De regulă, trebuie să se utilizeze calea cea mai scurtă pentru ieșirea la drumul public, cu excepția cazului în care o altă cale ar pricinui un prejudiciu mai mic proprietarului pe al cărui teren se exercită dreptul de trecere (art. 617 și art. 618 C. civ.).

Din dispozițiile art. 616 și art. 634 C. civ. rezultă că la constituirea dreptului de servitute trebuie să se aleagă trecerea prin locul ce ar pricinui cea mai redusă pagubă pentru proprietarul fondului aservit.

Analizând cele două variante ale drumului de acces propuse prin raportul de expertiză, raportat la ansamblul probelor administrate, instanța de apel a constatat că, în aplicarea dispozițiilor art. 616, art. 618 C. civ., varianta II corespunde cerințelor legale fiind cea mai scurtă cale de acces din drumul public.

De asemenea, parte din această alee a avut utilitatea de drum de acces în perioada când terenul aparținea fostului proprietar SC J. SA, configurația terenului permițând utilizarea sa și în prezent ca și cale de acces cu atât mai mult cu cât îi profită și noului cumpărător SC C. SRL.

În ceea ce privește despăgubirile stabilite de către prima instanță curtea de apel a reținut că art. 616 C. civ., aplicabil în materia servituții, face referire la pagubele care s-ar putea ocaziona proprietarului terenului. Deoarece pârâta este lipsită de două dintre atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, instanța de apel a apreciat că valoarea reprezentând lipsa de folosință calculată prin metoda comparației directe este în măsură să reflecte efectiv paguba cauzată acesteia prin fapta reclamantei. Nu s-a avut însă în vedere întreaga sumă stabilită de către expertul contabil și solicitată de către apelanta intimată, întrucât aceasta nu este lipsită de folosința aleii de acces ci, suprafața ce constituie drum poate fi utilizată și de către aceasta dar și de către SC C. SRL, societate care a cumpărat de la apelanta intimată lotul pentru care este necesar să aibă ieșire la drumul public prin utilizarea aceleiași alei. Fiind o alee de acces relativ îngustă nu se poate aprecia că prin instituirea servituții de trecere apelanta pârâtă a suferit un prejudiciu major prin scăderea valorii terenului dimpotrivă, se asigură căi de acces pentru toate societățile care au terenuri limitrofe.

Nici critica referitoare la data acordării despăgubirilor nu a fost reținută. Apelanta intimată susține că aceste despăgubiri trebuie achitate începând cu data de 08 septembrie 2011, data pronunțării Sentinței nr. 5048 de către Tribunalul Constanța, prin care a fost obligată apelanta pârâtă să permită accesul apelantei reclamante la drumul public. Prin nicio probă nu s-a dovedit că apelanta a pus în executare această sentință la data pronunțării iar apelanta reclamantă a utilizat drumul de acces. Despăgubirile trebuie să suplinească lipsa de folosință efectivă asupra terenului cu destinație de alee pe care s-a constituit o servitute legală iar data de 08 septembrie 2011 nu poate constitui un termen de început cât timp nu s-a făcut dovada că de la această dată reclamanta a utilizat aleea de acces.

Apelul declarat de reclamantă a vizat acordarea despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată.

Raportat la dispozițiile înscrise în art. 616 C. civ., despăgubirea se poate acorda la cererea proprietarului fondului aservit, care trebuie să dovedească atât paguba produsă prin aservirea fondului său datorită servituții de trecere, cât și întinderea ei. În cauză, astfel cum s-a și reținut, prin instituirea servituții de trecere asupra aleii stabilite în raportul de expertiză are loc o limitare a exercitării dreptului de proprietate al apelantei reclamante asupra unei suprafețe de teren.

Servitutea legală de trecere se stabilește cu titlu oneros astfel că proprietarul fondului dominant va fi ținut să despăgubească pe proprietarul fondului aservit cu echivalentul lipsei de folosință a terenului utilizat pentru terenul folosit. Împrejurarea că la data cumpărării terenului de către apelanta reclamantă se utiliza aceeași alee de acces nu poate constitui un motiv care să facă ineficiente dispozițiile art. 616 C. civ. Atât timp cât terenul proprietatea apelantei pârâte este folosit de către reclamantă aceasta datorează despăgubiri pentru folosința terenului asupra căruia nu justifică un drept de proprietate.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că prin sentința apelată s-a admis atât cererea principală cât și cererea reconvențională. Ambele părți au suportat onorarii de expert și taxa judiciară de timbru calculată în raport de obiectul cererilor formulate astfel că, în raport de soluția adoptată, cheltuielile de judecată trebuie suportate de fiecare parte în limita pretențiilor admise.

Pentru toate considerentele expuse, curtea de apel, apreciind că nu sunt motive care să atragă schimbarea sentinței apelate a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său și modificării în parte a soluției instanței de fond, în principal stabilirea servituții de trecere în favoarea reclamantei-intimate potrivit variantei I de traseu propuse de expert D. prin raportul de expertiză topografică realizată în cauză (respectiv prin traversarea loturilor de teren 13 și 4 aflate în proprietatea pârâtei) și obligării reclamantei-intimate la plata despăgubirii cuvenite recurentei în calitate de proprietar al fondului aservit, potrivit dispozițiilor art. 616 C. civ., în sumă de 572,31 euro/lună (echivalent a 2.505,39 lei/lună), exclusiv TVA, începând cu data de 08 septembrie 2011, iar în subsidiar, admiterii în totalitate a cererii reconvenționale formulate de pârâtă în cazul stabilirii servituții de trecere potrivit variantei a II-a de traseu propuse de expert D. prin lucrarea de expertiză topografică realizată în cauză (respectiv prin traversarea loturilor 13, 4 și 3/2 aflate în proprietatea pârâtei), obligând reclamanta-intimată la plata sumei de 633,53 euro/lună (echivalent a 2.773,40 lei/lună), exclusiv TVA, începând cu data de 08 septembrie 2011.

După prezentarea istoricului și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-pârâtă susține că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv cu aplicarea greșită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, o primă critică se referă la faptul că în mod greșit a fost stabilit dreptul de trecere în favoarea reclamantei în cea de-a doua variantă în locul primei variante (loturile 13, 3/2 și 4 - traseul A-M-N-O-P-Q-R-H-S), aceasta contravenind prevederilor art. 618 C. civ.), potrivit cărora "(...) trebuie a se alege trecerea prin locul ce ar pricinui o mai puțină pagubă acelui pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă".

Lotul 3/2 traversat de acest traseu se află în categoria de folosință curți-construcții și nu cuprinde un drum amenajat (ci doar o potecă de pământ, care poate fi oricând înlăturată prin ocuparea terenului cu o construcție). Reținerea instanței de fond, însușită de instanța de apel, în sensul că acest lot nu ar putea fi valorificat în mod separat în cadrul unui contract de vânzare ori de închiriere și că este "doar" un teren în zona industrială a Constanței, pe care l-a achiziționat pârâta asumându-și faptul că acesta este interpus între drumul public și proprietatea învecinată, înfundată, a reclamantei, contravine flagrant prerogativelor fundamentale ce ne revin în calitate de proprietar. Câtă vreme lotul 3/2 reprezintă un corp funciar individual, recurenta-pârâtă poate dispune de acest bun așa cum consideră iar destinația pe care i-o poate da nu poate fi restrânsă de instanța de judecată doar pe baza judecății proprii, nefundamentată pe o expertiză de specialitate.

Recurenta-pârâtă susține că prima variantă de traseu ar presupune traversarea în cea mai mare parte a lotului 13 care deja reprezintă drum de acces pentru mai mulți utilizatori și este denumit ca atare în documentația cadastrală existentă.

Consideră că este greșită reținerea instanței de apel în sensul că varianta a II-a de traseu se apropie cel mai bine de configurația inițială a imobilului, astfel cum rezultă din schițele întocmite cu ocazia valorificării activelor SC J. SA. În realitate, ceea ce era menționat ca "drum acces" în respectivele schițe reprezintă actualul lot 13, asupra căruia se întinde cea mai mare parte a traseului stabilit de expert în prima variantă.

Prin stabilirea celei de-a doua variante de traseu al trecerii reclamantei pe proprietatea pârâtei, ca fiind cea preferabilă primei variante, instanța de apel practic a transformat imobilul recurentei compus din cele 12 loturi, într-un labirint. Adică într-un imobil pe care vecinii care dețin loturi înfundate îl pot traversa pe mai multe căi în loc să utilizeze în cea mai mare parte o cale comună (adică lotul 13 - drum acces) și de acolo să ajungă la proprietățile lor pe drumul cel mai scurt. Criteriul simplist al distanței liniare celei mai scurte utilizat de instanța de apel pentru a determina varianta de traseu preferabilă este nepotrivit și păgubitor în raport de situația din teren și de circumstanțele speței, traseul cel mai scurt nefiind și cel mai puțin împovărător pentru recurentă.

Recurenta-pârâtă solicită instanței să observe că în prima variantă de traseu stabilită de expert, reclamanta ar parcurge o lungime de 275 m din lotul nr. 13 (care este drumul de acces pentru toți ocupanții din incintă și pentru proprietarii imobilelor învecinate în favoarea cărora sunt deja stabilite drepturi de trecere) și 200 m din lotul nr. 4, iar în a doua variantă reclamanta ar parcurge o lungime de doar 21,85 m din lotul nr. 13 (drum acces), după care ar parcurge 370,12 m pe lotul nr. 3/2 (pe care nu se află amenajat niciun drum și care nu mai este traversat de alți proprietari) și 33,74 m din lotul nr. 4; prin urmare, în această variantă reclamanta-intimată ar utiliza doar 21,85 m din drumul comun, utilizat de toți ocupanții incintei și de proprietarii vecini în favoarea cărora sunt deja stabilite servituți de trecere și ar traversa proprietatea recurentei pe o cale alternativă, impunându-i astfel să restrângă în mod nejustificat utilitatea lotului 3/2.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond în sensul că pârâtei i se cuvine doar suma de 316,75 euro/lună cu titlu de despăgubire pentru proprietarul fondului aservit. În primul rând, dacă instanța de apel ar fi stabilit prima variantă propusă de expert pentru traseul pe care reclamanta-intimată să îl urmeze în vederea accesării proprietății sale, despăgubirea ar fi trebuit să fie de 572,31 euro/lună, calculată în modul arătat la secțiunea I a recursului. Apoi, reducerea de 50% aplicată de instanță de fond și menținută de instanța de apel, față de suma pretinsă de recurentă (de la 633,53 euro în varianta a II-a de traseu, la 316,765 euro nu are absolut niciun fundament). Din modul de calcul al pretențiilor recurentei rezultă că aceasta deja a împărțit contravaloarea totală a folosinței terenului afectat de servitutea de trecere, astfel cum a fost stabilită de expertul imobiliar desemnat de instanța de fond, între numărul de utilizatori ai fiecărui lot de teren aservit, punând în calcul și propria folosință.

Recurenta-pârâtă mai critică și faptul că în mod greșit a stabilit instanța de apel că despăgubirea cuvenită acesteia, în calitate de proprietar al fondului aservit, se poate calcula de la data de 14 februarie 2012 și nu de la data de 08 septembrie 2011.

Reiterează că, la data de 08 septembrie 2011, Tribunalul Constanța a dispus pe calea ordonanței președințiale, la cererea reclamantei-intimate, obligarea pârâtei la asigurarea accesului acesteia de la drumul public la proprietatea sa. Recurenta-pârâtă susține că și-a executat această obligație fără a mai aștepta punerea ei în executare de către reclamantă, născându-se astfel dreptul său de a fi despăgubită pentru restrângerea dreptului de proprietate asupra fondului aservit, simultan cu exercitarea dreptului reclamantei-intimate de a trece prin proprietatea sa pentru a accesa propriul imobil. Se impune, așadar, ca instanța de recurs să aibă în vedere data de la care reclamanta-intimată și-a exercitat în mod efectiv dreptul de trecere pe proprietatea recurentei-pârâte (08 septembrie 2011), calcularea despăgubirii de la o altă dată, ulterioară, dând naștere unei îmbogățiri fără justă cauză în patrimoniul reclamantei care astfel și-ar spori patrimoniul cu contravaloarea folosinței exercitate asupra proprietății pârâtei pe o anumită perioadă de timp, în detrimentul patrimoniului acesteia, care s-ar diminua nejustificat cu aceeași contravaloare.

Chiar în situația în care instanța de recurs ar considera că pretențiile recurentei deduse judecății nu ar fi putut fi analizate decât în raport de data formulării cererii reconvenționale, solicită să se observe că cererea sa a fost formulată la data de 22 noiembrie 2011 (astfel cum a și reținut instanța de apel). Faptul că cererea reconvențională a fost ulterior precizată ori că instanța de fond a respins în data de 14 februarie 2012 excepțiile invocate de reclamanta-intimată cu privire la cerere nu prezintă nicio relevanță în stabilirea datei la care s-a născut dreptul recurentei la despăgubirea cuvenită proprietarului fondului aservit.

Intimata-reclamantă SC A. SRL și intimata-pârâtă SC C. SRL au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei curții de apel.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor din întâmpinări, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că recursul se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a legii prin hotărârea atacată și nu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în mod formal, deoarece susținerile din motivele de recurs nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, motiv pentru care va fi respins ca nesusținut.

Recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Critica privind greșita stabilire de către instanța de apel a dreptului de trecere pe traseul corespunzător variantei II, în dauna traseului corespunzător variantei I din raportul de expertiză topografică, preferat de recurentă nu reprezintă un motiv de nelegalitate al hotărârii atacate, deoarece ar presupune ca Înalta Curte să procedeze la reevaluarea probatoriului și la stabilirea altei situații de fapt, ceea ce contravine prevederilor art. 314 C. proc. civ.

În mod temeinic s-a reținut și explicat de către instanță, în considerente, motivul pentru care varianta II propusă prin raportul de expertiză corespunde cerințelor legale, fiind cea mai scurtă cale de acces a proprietarului fondului închis (SC A. SRL) din drumul public; totodată, recurenta nu a făcut dovada unui prejudiciu ce i s-ar cauza datorită traseului de trecere pe loturile sale, în cea de-a doua variantă.

Nici susținerile referitoare la reducerea cu 50% a despăgubirilor solicitate de către recurenta-pârâtă în calitate de proprietar al fondului aservit nu pot fi reținute întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

Instanța a făcut o corectă și echitabilă apreciere a despăgubirilor cuvenite recurentei-pârâte, în calitate de proprietar al terenului, motivat de faptul că prin instituirea servituții de trecere, aceasta nu a suferit un prejudiciu major prin scăderea valorii terenului, dimpotrivă s-au asigurat căi de acces pentru toate societățile care au terenuri limitrofe.

Singura critică de nelegalitate raportată la argumentele instanței de apel, susceptibilă de cenzură în recurs este întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se referă la greșita aplicare a legii cu privire la momentul de începere a calculului despăgubirilor.

Critica este însă, nefondată. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, conform cărora despăgubirile trebuie achitate începând cu data de 08 septembrie 2011, dată la care a fost pronunțată Sentința nr. 5048 de către Tribunalului Constanța, prin care a fost obligată pârâta să permită accesul reclamantei la drumul public, în mod judicios instanța de apel a reținut că în speță nu s-a dovedit faptul că de la această dată reclamanta a utilizat aleea de acces.

În speță s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 619 C. civ., apreciindu-se că data de la care recurenta-pârâtă are dreptul la despăgubiri este data pronunțării încheierii din data de 14 februarie 2012 când pretențiile pârâtei au fost calificate drept cerere reconvențională, întrucât până la acest moment părțile au fost în dezacord cu privire la dreptul aplicabil, cu privire la condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, părțile contestându-și reciproc dreptul de a solicita instituirea unei servituți de trecere, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri.

În consecință, față de considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 519 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să oblige recurenta-pârâtă la plata sumei de 1800 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu de avocat, către intimata-reclamantă SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 519 din 5 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă SC B. SA la plata sumei de 1800 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - CT