ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2217/2015

Decizia nr. 2217/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Cererea formulată la data de 15 aprilie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub număr de Dosar x/118/2009, reclamantul A., în nume propriu și în calitate de director și asociat al SC B. SRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA să se dispună, în principal, obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 2.115,46 mp aflată în folosința SC B. SRL, sub sancțiunea de daune cominatorii de 500 RON pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la încheierea sau la prelungirea contractului de închiriere pentru suprafața de 2.115,46 mp aflată în folosința SC B. SRL în baza Contractului din 3 februarie 2004, sub sancțiunea de daune cominatorii de 500 RON pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 971, 1073 - 1075, 1079 C. civ. de la 1864 și art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Prin Sentința civilă nr. 6266 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în primul ciclu procesual, a fost respinsă ca nefondată excepția netimbrării acțiunii; a fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei concilierii prealabile; s-a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamantului A. și excepția lipsei calității de reprezentant a numitului A. pentru reclamanta SC B. SRL și s-a respins ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesual activă acțiunea comercială introdusă de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și s-a anulat, pentru lipsa calității de reprezentant, acțiunea comercială introdusă de reclamanta SC B. SRL prin reprezentant A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

În motivarea soluției, prima instanță a reținut că, la data formulării acțiunii de către reclamantul A., căsătoria sa cu D. încetase și, prin urmare, încetase și starea de devălmășie și prezumția de mandat tacit, locul acestora fiind luate de principiile care guvernează coproprietatea, inclusiv principiul unanimității potrivit cu care niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtașilor.

În consecință, acțiunea prin care se urmărește obligarea pârâtei la vânzarea terenului obiect al dreptului de folosință din cadrul dreptului de superficie, proprietate comună, nu poate fi introdusă de un singur coproprietar, dat fiind că acesta nu este îndreptățit să acționeze în acest sens în temeiul cotei sale părți ideale. Fiind întemeiată pe dreptul de proprietate asupra construcției și pe cel de folosință asupra terenului, ambele exercitate în condiții de comunitate, acțiunea aparține împreună titularilor dreptului de proprietate comună.

Cât privește capătul de cerere subsidiar, tribunalul a constatat că reclamantul nu își justifică legitimarea procesuală de a solicita în nume propriu prelungirea contractului de închiriere dintre coreclamant și pârâtă, nici chiar prin prisma calității sale de asociat în cadrul SC B. SRL, întrucât, față de acest contract și în raport de principiul relativității efectelor contractelor bilaterale, este un terț, fără drepturi și obligații născute din respectiva convenție.

Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului A. pentru SC B. SRL, instanța a constatat că potrivit mențiunilor din certificatul constatator emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Constanța administrarea societății se face de D., care potrivit art. 75 din Legea 31/1990 asigură atât conducerea persoanei juridice, cât și reprezentarea ei în relațiile cu terții. Calitatea de director a reclamantului A. nu îi conferă dreptul acestuia de a reprezenta societatea în fața instanței de judecată, iar acest drept nu decurge nici din calitatea sa de asociat.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. în nume propriu și SC B. SRL prin A. au declarant apel, care, prin Decizia civilă nr. 114/COM din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a apreciat că, așa cum este formulată acțiunea, rezultă fără echivoc că reclamantul A. solicită, în nume propriu, obligarea pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare sau de închiriere în favoarea societății, ceea ce înseamnă că nu urmărește să obțină obligarea pârâtei să încheie în favoarea sa actele juridice menționate, care să producă efecte asupra propriului său patrimoniu.

S-a considerat că, atât timp cât reclamantul nu urmărește să încheie cu pârâta în nume propriu unul din contractele arătate, nici calitatea de coproprietar asupra vilei E. și nici calitatea de asociat la SC B. SRL nu îi conferă reclamantului calitate procesuală activă în acțiunea dedusă judecății.

În ceea ce privește calitatea de reprezentant, s-a reținut că, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990 și având în vedere mențiunile din Registrul Comerțului, A. nu are calitatea de reprezentant al SC B. SA, aceasta aparținând numitei D.

Prin Decizia nr. 2881 din 29 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul reclamanților A. în nume propriu și SC B. SRL prin A. împotriva Deciziei civile nr. 114/COM din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. S-a casat decizia recurată și Sentința nr. 6266 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială, și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și excepția lipsei calității de reprezentant a numitului A. pentru SC B. SRL au fost soluționate greșit de instanța de fond și de cea de apel, deoarece prin Sentința nr. 6849/com din 31 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța s-a dispus excluderea asociatei D. din SC B. SRL, iar asociatul rămas - A. - deține întreg capitalul social, hotărârea având caracter executoriu, iar totodată, prin Încheierile din 18 mai 2011 și din 14 septembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. x/118/2009 de Curtea de Apel Constanța, dându-se eficiență caracterului executoriu al Sentinței nr. 6849/com din 31 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a constatat că A. își justifică în cauză calitatea de reprezentant al societății, fiind admisă excepția lipsei calității de reprezentant al SC B. SRL pentru D.

De asemenea, ținând cont de circumstanțele speciale ale speței, de refuzul coproprietarului de a se alătura acțiunii, de existența unei hotărâri judecătorești - Sentința nr. 23281/2010 pronunțată de Judecătoria Constanța, în Dosarul nr. x/212/2009, prin care s-a atribuit reclamantului construcția - vila E. - precum și de existența Sentinței 6849/COM/2010 a Tribunalului Constanța prin care s-a dispus excluderea pârâtei D. din SC B. SRL, asociatul rămas A. deținând întreg capitalul social, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că regula unanimității reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă de obținere a proprietății, respectiv de obligare a pârâtei de a vinde un teren, obiect al dreptului de folosință din cadrul dreptului de superficie, proprietate comună.

S-a statuat astfel că aplicarea strictă a regulii unanimității i-a impus reclamantului o sarcină disproporționată care l-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererii lui, întemeiată pe dreptul de proprietate asupra construcției și pe cel de folosință asupra terenului, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului său de acces la o instanță și o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, prin cererea formulată la data de 21 august 2012, reclamanții și-au majorat câtimea obiectului cererii, în sensul că suprafața de teren solicitată în acțiunea principală a fost majorată de la 2.115,46 mp la suprafața de 2.201 mp, suprafață rezultată în urma măsurătorilor efectuate cu ocazia întocmirii expertizei tehnice imobiliare dispuse în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 2221 din 9 septembrie 2013 - astfel cum a fost completată prin Sentința civilă nr. 2582 din 3 octombrie 2013 - Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și SC B. SRL și a obligat pârâta SC C. SA să încheie cu reclamanții contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafață de 2.201 mp, situat în localitatea Costinești, având ca vecini: N - alee acces proprietate SC C. SA, S - Casa F.; E - proprietate privată și V - alee acces proprietate SC C. SA, teren ce formează lotul deținut în baza Contractului de închiriere din 3 februarie 2004, la prețul stabilit pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar ing. G., răspunsul expertului la obiecțiuni, precum și completarea raportului de expertiză, cu prealabilă negociere.

A admis cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere, a respins ca rămas fără obiect petitul subsidiar de acțiune privind obligarea pârâtei de a încheia/prelungi contractul de închiriere asupra suprafeței de teren de 2.201 mp, aflat în folosința SC B. SRL, în baza Contractului de închiriere din 3 februarie 2004 și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 8.628 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru, onorariu avocat și onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 decembrie 2000 și Încheierea de rectificare din 22 februarie 2001, încheiate de BNP H., antecesoarea reclamanților, SC I. SRL, a cumpărat de la SC C. SA, vila E., odată cu construcția dobândind și un drept de superficie pentru suprafața de 456,91 mp teren aferent construcției.

În baza Contractului de vânzare-cumpărare din 28 martie 2002, SC I. SRL a vândut dreptul de proprietate asupra vilei E., transmițând totodată și dreptul de folosință asupra terenului aferent construcției în suprafață de 2.115,46 mp către soții A. și D.

Acești soți cumpărători au încheiat un contract de comodat cu SC B. SRL autentificat în 22 aprilie 2003 la BNP H., cedând folosința gratuită a vilei E. pentru a fi utilizat în folosul societății, pe termen nespecificat.

Între SC C. SA, în calitate de proprietar al terenului aferent vilei E. în suprafață de 2.115,46 mp și între comodatara SC B. SRL s-a încheiat Contractul de închiriere din 3 februarie 2004 pentru o perioadă de 5 ani.

La expirarea perioadei de închiriere, SC B. SRL a solicitat pârâtei SC C. SA atât prelungirea contractului de închiriere cât și cumpărarea terenului aferent vilei E., pârâta răspunzându-i prin Adresa din 1 iulie 2008 că în ședința Consiliului de Administrație al SC C. SA din data de 25 iunie 2008 s-a aprobat vânzarea terenului aferent construcției cu condiția obținerii certificatului de atestare fiscală privind impozitele, taxele locale și alte venituri la bugetul local, de la Primăria Costinești și achitarea debitelor în sumă de 3.284,77 RON reprezentând penalități de întârziere la Contractul de închiriere din 22 iulie 2003. Până în prezent această vânzare nu a fost perfectată.

S-a reținut că din răspunsul pârâtei la interogatoriu a rezultat că pârâta nu a fost de acord cu prelungirea contractului de închiriere și nici cu vânzarea terenului.

Soții A. și D. au divorțat (potrivit Sentinței civile nr. 11095 din 19 iunie 2008 a Judecătoriei Constanța), iar prin partajul voluntar cu sultă, imobilul Vila E. a revenit în totalitate (cotă de 1/1) reclamantului A., acesta fiind în prezent unicul proprietar asupra acestui imobil.

Din raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing. G., din răspunsul expertului la obiecțiuni, precum și din completarea raportului de expertiză, a rezultat că suprafața de teren aferentă Vilei E. este de 2.201 mp, prețul acestuia de circulație fiind de 40 - 50 euro pe metrul pătrat (așa cum a precizat expertul în răspunsul la obiecțiuni, în raportul inițial valoarea de circulație fiind de 227.550 RON, adică 52.463,41 euro, la acea dată un euro = 4,3373 RON), iar ca preț de închiriere a menționat valoarea de 0,73 euro/mp/an, menționând că este aproape similar cu prețul chiriei stabilit de pârâtă de 0,75 euro/mp/an.

După apariția Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, reclamanții au solicitat pârâtei aprobarea cumpărării terenului în litigiu, însă pârâta, deși inițial a fost de acord, ulterior nu a mai fost de acord cu solicitarea reclamantei de a cumpăra imobilul menționat.

Prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada că SC B. SA are calitatea de întreprindere mică în înțelesul dat de art. 3 din Legea nr. 346/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Din interpretarea art. 12 alin. (1) lit. b) teza I și alin. (2) și (3) din Legea nr. 346/2004 cu modificările și completările ulterioare, s-a apreciat că există o obligație legală în sensul vânzării activelor închiriate către o întreprindere mică sau mijlocie, acest caracter fiind subliniat și de prevederile art. 33 din Legea nr. 346/2004, care sancționează contravențional nerespectarea de către regiile autonome, societățile/companiile naționale, societățile comerciale cu capital majoritar de stat, respectiv de către autoritățile contractante a obligației prevăzute de art. 12 alin. (2) din lege.

Având în vedere faptul că dispozițiile legale menționate au caracter imperativ și că reclamanta SC B. SRL se încadrează în categoria societăților comerciale care pot avea acces la activele societății pârâte, conform art. 3 din lege, s-a reținut că pârâta nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât art. 12 din Legea nr. 346/2004 are tocmai rolul de a suplini consimțământul proprietarului în ceea ce privește transferarea activelor către reclamantă la cererea acesteia.

S-a apreciat de către prima instanță că dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 definesc activele disponibile ca fiind și acelea care "nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau de societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin, pentru o perioadă de cel puțin 3 luni", imobilul în litigiu îndeplinind aceste condiții, deoarece terenul în litigiu nu a mai fost utilizat de pârâta proprietară de la vânzarea Vilei E. și de la cedarea folosinței terenului, respectiv din anul 2000 când a fost vândută construcția către SC I. SRL.

Având în vedere că reclamanta îndeplinește cerințele legale pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 346/2004, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici și mijlocii astfel cum sunt definite prin dispozițiile art. 3 din lege, iar bunul (terenul aferent Vilei E.) în litigiu are caracterul de activ disponibil în sensul legii, existând un contract de închiriere cu privire la acesta, nefiind utilizat o perioadă mai mare de 3 luni, instanța a reținut că în cauză operează dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004, iar față de caracterul imperativ al acestor norme, consimțământul la vânzare al societăților comerciale proprietare de active este suplinit prin lege, acestea neavând altă alternativă decât de a se conforma opțiunii utilizatorilor.

Prin urmare, s-a reținut că reclamanta este creditoarea unei obligații legale de a dobândi prin cumpărare spațiul deținut cu contract de închiriere și, în aplicarea art. 1073 C. civ., este îndreptățită de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației în condițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.

Cu privire la prețul de cumpărare, instanța a reținut raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar ing. G., răspunsul expertului la obiecțiuni, precum și completarea raportului de expertiză, reținând că valoarea de circulație a terenului în litigiu este de 40 - 50 euro/mp, deoarece în raportul de expertiză și în completarea la raportul de expertiză expertul a evidențiat valoarea actuală (de piață) a imobilului conform zonei de amplasare, reținând în mod corespunzător locul situării imobilului, aproprierea de Marea Neagră și de zonele cu dotări socio-urbane, evoluția pieței imobiliare, etc.

Pentru aceste motive, tribunalul a admis petitul principal din acțiune, reținând că petitul subsidiar a rămas fără obiect.

Cu privire la aplicarea sancțiunii de daune cominatorii, instanța a apreciat că scopul instituirii unei astfel de măsuri de constrângere poate fi atins prin obligarea pârâtei la suma de 100 RON pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța de fond a obligat-o să plătească reclamanților suma de 8.628 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru, onorariu avocat și onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC C. SA a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității apelului.

A fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Sentinței civile nr. 2221 din 9 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și SC B. SRL.

A fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că s-au respins ca nefondate capetele de cerere privitoare la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la plata daunelor cominatorii.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 3.710 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

S-au menținut dispozițiile privind respingerea petitului subsidiar.

Au fost obligați intimații reclamanți la plata sumei de 3.734 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut ca fiind nefondată excepția inadmisibilității apelului, apreciind-o ca fiind lipsită total de o argumentare legală.

S-a mai arătat că admisibilitatea căii de atac presupune existența dreptului părții de a ataca hotărârea judecătorească, drept recunoscut în cauză de dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., iar în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, analiza motivelor invocate în susținerea apelului nu ar putea conduce, în niciun caz, la paralizarea dreptului de a exercita apelul.

Pe fondul apelului, instanța de control judiciar a reținut ca fiind întemeiate în parte, motivele invocate de apelanta-pârâtă.

În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantului A. în formularea acțiunii, s-a arătat că problema a fost dezlegată prin decizia de casare pronunțată de instanța supremă, care a statuat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și excepția lipsei calității de reprezentant a numitului A. pentru SC B. SRL au fost soluționate greșit de instanța de fond și cea de apel, dispunându-se, în consecință, casarea Deciziei nr. 114/COM/2010 a Curții de Apel Constanța și a Sentinței nr. 6266 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru judecarea în fond.

Deși apelanta a susținut că lipsa identității dintre persoana reclamantului și titularul dreptului afirmat - întreprinderea mică și mijlocie căreia i se recunoaște accesul la activele disponibile ale societăților cu capital majoritar de stat prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 - nu a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut că instanța de recurs a examinat atât hotărârea primei instanțe, care și-a justificat soluția pe regula unanimității și pe împrejurarea că acțiunea nu a fost formulată de ambii coproprietari ai construcției - A. și D. - cât și soluția instanței de apel care a reținut că reclamantul A. solicită, în nume propriu, obligarea pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare sau de închiriere în favoarea societății, ceea ce înseamnă că nu urmărește sa obțină obligarea pârâtei să încheie în favoarea sa actele juridice menționate, care să producă efecte asupra propriului său patrimoniu.

Totodată, considerând că dezlegările date de instanțe cu privire la calitatea reclamantului A. sunt nelegale, instanța de recurs a dispus desființarea celor două hotărâri și judecarea pe fond a cauzei, soluție obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. în atare situație, s-a apreciat că o repunere în discuție a calității procesuale active a reclamantului este de natură a înfrânge caracterul obligatoriu al deciziei de casare.

Nu a putut fi primită excepția de neconvenționalitate invocată de apelanta-pârâtă, întemeiată pe încălcarea de către art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Avându-se în vedere prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ale art. 44 din Constituție, ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut, în esență, că, în speță, reglementarea cuprinsă în art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 poate fi considerată o situație în care privarea de proprietate este permisă de Convenție, nefiind considerată o atingere adusă bunurilor unei persoane.

Din examinarea dispozițiilor menționate, s-a apreciat că se respectă condițiile impuse atât prin alin. (2) al art. 1 din Protocolul 1, cât și pe cale jurisprudențială de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că privarea de proprietate este prevăzută într-o lege accesibilă, precisă și previzibilă, care stabilește în mod clar condițiile de aplicare, regulile de conduită pentru destinatari, aceștia având posibilitatea de a-și reprezenta exigențele impuse și de a prevedea consecințele comportamentului pe care sunt obligați să-l adopte.

Mai mult, jurisprudența recentă a instanței europene a decis, cu valoare de principiu, că legea pe care se bazează o atingere adusă bunurilor unei persoane trebuie să fie conformă cu normele de drept intern ale statului în cauză, inclusiv cu dispozițiile constituționale pertinente (CEDH, 12 noiembrie 2002, Zvolsky și Zvolskâ c. Republicii Cehe). Ori, prin Deciziile nr. 444/2005, nr. 864/2006 și nr. 510/2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile citate sunt în acord cu norma fundamentală.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că reglementarea dreptului întreprinderilor mici și mijlocii de a cumpăra de la societățile cu capital de stat activele disponibile pe care le dețin în mod legal în folosință nu relevă nicio încălcare a principiilor generale ale dreptului internațional și reprezintă o măsură impusă de o cauză de utilitate publică, fiind justificată de necesitatea unei reforme economice, prin accelerarea procesului de privatizare și prin stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, statul având obligația, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, de a asigura, în virtutea art. 135 din Constituție, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, precum și protejarea intereselor naționale în activitatea economică.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că legea națională prevede o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului, întrucât acesta beneficiază de o despăgubire justă pentru privarea de proprietate, materializată în prețul vânzării, preț care în principiu este negociat de părți, urmând a fi stabilit pe baza unui raport de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți.

Conchizând, s-a apreciat că nu se poate reține în cauză o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 respectă condițiile de excepție instituite de alin. (2) din acest articol în care statul are dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare, chiar dacă prin aceasta se aduce atingere, într-o anumită măsură, dreptului de proprietate privată al persoanei juridice.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate susținerile pârâtei privind neîndeplinirea condițiilor impuse de Legea nr. 346/2004 pentru obligarea sa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, s-a reținut că în cazul reglementat de Legea nr. 346/2004 operează o privare de proprietate permisă de normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, privare ce este impusă, în mod excepțional, de un interes public, instanța de apel apreciază că aplicarea acestei legi nu se poate face decât în condițiile expres și limitativ stabilite în aceasta, fără a se putea extinde și asupra altor situații neprevăzute strict în lege.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 13 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și de dispozițiile art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, astfel cum a fost modificată și completată, instanța de apel a reținut, în esență, că terenul în litigiu nu poate fi inclus în noțiunea de activ, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 346/2004, motiv pentru care nu s-a mai impus analizarea caracterului disponibil al acestuia și nici modalitatea în care s-a stabilit prețul de vânzare de către prima instanță.

Prin urmare, reținându-se ca fiind fondate în parte motivele invocate de apelantă, a fost admis apelul pârâtei, și a fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că a fost respins ca nefondat capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, avându-se în vedere caracterul accesoriu al cererii de obligarea a pârâtei la plata de daune cominatorii, instanța de apel a respins și acest capăt de cerere ca nefondat, menținând dispozițiile privind respingerea petitului subsidiar, dispoziții ce nu au făcut obiectul apelului.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. în nume propriu și SC B. SRL prin A. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității apelului cu consecința respingerii apelului, ca inadmisibil. Pe fond, au solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea Sentinței civile nr. 2221 din 9 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca fiind temeinică și legală.

În subsidiar, reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În opinia recurenților, nelegalitatea deciziei recurate constă în modul de interpretare și aplicare a temeiurilor de drept, fiind incident motivul de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, evocând dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004, reclamanții susțin, în esență, că din interpretarea acestor prevederi legale rezultă existența unei obligații legale în sensul vânzării activelor închiriate către întreprinderile mici și mijlocii, acest caracter fiind subliniat și de prevederile art. 33 din Legea nr. 346/2004 care sancționează contravențional nerespectarea de către regiile autonome, societățile/ companiile naționale, societățile comerciale cu capital majoritar de stat, respective de către autoritățile contractante a obligației prevăzută de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 346/2004.

Având în vedere că dispozițiile legale menționate au caracter imperativ și că recurenta-reclamantă SC B. SRL se încadrează în categoria societăților comerciale care pot avea acces la activele societății intimate, conform art. 3 din Legea nr. 346/2004, înseamnă că intimata nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât art. 12 din Legea nr. 346/2004 are tocmai rolul de a suplini consimțământul proprietarului în ceea ce privește transferarea activelor către recurenți la cererea acestora.

Consideră că societatea recurentă îndeplinește cerințele legale pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 346/2004, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici și mijlocii, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 3 din Legea 346/2004, iar bunul în litigiu - terenul aferent Vilei E., are caracter de activ disponibil în sensul legii și contrar celor reținute de Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 71 din 11 februarie 2015.

Prin urmare, apreciază că societatea recurentă este creditoarea unei obligații legale de a dobândi prin cumpărare spațiul deținut cu contract de închiriere și, în aplicarea art. 1073 C. civ., este îndreptățită de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației în condițiile art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 346/2004.

Cu privire la aplicarea sancțiunii de daune cominatorii, până la executarea obligației de către intimată, recurenții arată că acestea au rol de sancțiune în cazul neexecutării obligației stabilită prin hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect, Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, reține că instituția daunelor cominatorii rămâne în vigoare și "în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580

3

C. proc. civ. ", precum și faptul că "hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor interese dovedite".

În temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la data de 28 octombrie 2015 recurentul-reclamant A. a solicitat instanței să ia act de renunțare la judecata recursului, motivat de împrejurarea că, la data de 3 august 2015, prin Contractul de vânzare-cumpărare, a înstrăinat întregul drept de proprietate asupra construcției Vila "E.", către firma B. SRL, anexând în acest sens copie a contractului încheiat.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., a luat în examinare cererea formulată de către recurentul-reclamant A. vizând renunțarea la judecata recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a reținut:

Potrivit art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecății, în fața primei instanțe sau a instanței de apel ori a celei de recurs, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

În cauza de față, manifestarea de voință a recurentului în sensul de a renunța la judecata cererii de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reprezintă un act de dispoziție al acestuia, care nu este supus cenzurii instanței.

În consecință, Înalta Curte, având în vedere cererea formulată de către recurent, apreciază îndeplinite cerințele prevăzute de art. 246 C. proc. civ., privind renunțarea la judecată, motiv pentru care, în raport de textul legal evocat, cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, urmează să ia act de renunțarea la judecata cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu este fondat, pentru considerentele care succed:

Susținerile recurentei-reclamante vizând inadmisibilitatea apelului, reiterate și în recurs, nu pot fi primite, întrucât prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ. dau posibilitatea părții de a exercita această cale de atac.

În sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

De asemenea, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la mijloacele de apărare și dovezile pe care părțile le pot utiliza în fața instanței de apel, pârâta fiind îndreptățită să susțină prin motivele de apel orice apărări pe care le considera necesare în dezlegarea pricinii, în limitele impuse de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Recurenta nu are însă în vedere alin. (2) al art. 294 C. proc. civ. potrivit căruia noțiunea de "cereri noi" nu vizează "excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare".

Problema juridică care se ridică în speță nu este acea a coproprietății reclamantei SC B. SRL asupra construcției Vila E., ci aceea dacă sunt întrunite condițiile Legii nr. 346/2004, fiind lipsite de justificare susținerile recurentei vizând împrejurarea că instanța de apel ar fi ignorat total calitatea de coproprietar a societății reclamante.

În altă ordine de idei, la acest moment, o asemenea analiză ar fi lipsită de sens în condițiile în care reclamantul A., prin Contractul de vânzare-cumpărare din 3 august 2015, a înstrăinat întregul drept de proprietate asupra construcției Vila "E.", către B. SRL, anexând în acest sens copie a contractului încheiat.

Se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art. 12 și 13 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

Potrivit art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, "întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispozițiilor legale privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanțe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în următoarele condiții:

b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat."

Art. 13 din lege definește activele supuse vânzării ca fiind "unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen din patrimoniul unei regii autonome, societăți/companii naționale, precum și al unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcționeze independent.", iar activele disponibile ca acele active care îndeplinesc următoarele condiții: nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau de societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni, se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an sau sunt închise operațional.

Imobilul în litigiu îl reprezintă terenul în suprafață de 2.115,46 mp conform actelor de proprietate, respectiv 2.201 mp, conform măsurătorilor cadastrale, aferent construcției vila E., teren ce a făcut obiectul contractului de închiriere între pârâta SC C. SA, în calitate de proprietar și comodatara SC B. SRL pentru o perioadă de 5 ani, respectiv până la data de 3 februarie 2009.

Cum în mod legal a constatat și instanța de control judiciar, terenul menționat nu poate fi inclus însă în noțiunea de "activ", astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Noțiunea de "activ" nu include și terenurile, astfel că aceste bunuri nu intră sub incidența legii, societățile vizate neavând obligația de a le vinde către întreprinderile mici și mijlocii, chiar dacă terenurile sunt aferente unor active disponibile.

O astfel de interpretare rezultă din împrejurarea că legiuitorul nu a făcut nicio referire la terenuri atunci când a definit noțiunea de "active", dar și din faptul că, atunci când a dorit să includă și terenurile într-o anumită reglementare, a făcut-o în mod expres.

În acest sens, la art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, astfel cum a fost modificată și completată, activele au fost definite ca fiind anumite construcții, inclusiv terenul destinat acestora, precum și alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice.

De asemenea, textul legal al art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004 mai impune condiția ca întreprinderea mică sau mijlocie care solicită cumpărarea de active să aibă în derulare cu titularul dreptului de proprietate asupra activului un contract de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere în participațiune, or, în speță, contractul de închiriere ajunsese la termen la data promovării prezentului litigiu.

Așa fiind, în condițiile în care bunul imobil (terenul în suprafață de 2.201 mp) nu se încadrează în categoria de activ (cu atât mai mult nici nu s-ar putea pune problema noțiunii de "utilizat", iar analizarea caracterului "disponibil" devine de prisos), intimata-pârâtă nu poate fi obligată să-l vândă în condițiile Legii nr. 346/2004 și nicio instanță de judecată nu poate suplini acordul de voință al acesteia în vederea perfectării unui contract de vânzare-cumpărare ce nu ar putea fi încheiat decât prin negociere directă.

În raport de legala soluționare a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în sensul respingerii acestuia, dat fiind caracterul accesoriu al cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, în mod corect, instanța de apel a respins ca nefondat și acest capăt de acțiune.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat textele de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți A. și SC B. SRL la plata sumei de 12.131,87 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC C. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțare la judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți A. și SC B. SRL la plata sumei de 12.131,87 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI