ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1375/118 din 04 februarie 2013, reclamanții L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V. și intervenienții I.R., C.Ș. și C.I. au solicitat instanței, ca prin hotărâre judecătorească, să oblige pârâții Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța la plata contravalorii terenului în suprafață de 802 mp situat în orașul Constanța, (care a făcut obiectul contractului de schimb autentificat din 25 septembrie 2001) și la plata cheltuielilor de judecată. În drept au invocat dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ.

Pârâții Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța au invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității lor procesuale pasive în cauză și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii reclamanților. Prin încheierea pronunțată la termenul din 22 aprilie 2013 Tribunalul Constanța a respins excepțiile invocate prin întâmpinare, iar prin sentința civilă nr. 547 din 10 martie 2014 a respins acțiunea, ca nefondată, și cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 808 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți la data de 20 decembrie 2000 și a obligat pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța, B.G., B. D. și SC H.S.

SRL Constanța să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 802 mp situată în Constanța, spre mare. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâții B. a fost admis prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, care a respins acțiunea în revendicare opusă acestora prin raportare la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001 și la contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I. cu privire la terenul revendicat, iar soluția a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 04 octombrie 2012 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele dosarului, tribunalul a reținut că prin hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța s-a aprobat schimbul de terenuri între municipiul Constanța și numitul B.S.P., iar prin dispoziția nr. 2208/25 septembrie 2001 emisă de Primarul municipiului Constanța, numitul Sozanski Andrei a fost împuternicit să semneze actul ce urma să materializeze hotărârea anterior menționată. Prin contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I., Primăria municipiului Constanța a dat terenul în suprafață de 838,95 mp situat în Constanța, către soții B.S.P. și B. L. și a primit de la aceștia din urmă suprafața de 3.480 mp teren situat în Constanța. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001 la B.N.P., C.D., B.S.P.

și B. L. au vândut către B. D., căsătorită cu B.G., terenul în suprafață de 838,95 mp situat în Constanța. S-a constatat că acțiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că, prin urmare, reclamanții aveau deschisă calea legii speciale, care reglementează atât restituirea bunului în natură, cât și măsurile reparatorii prin echivalent.

A fost avută în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, și s-a subliniat că, deși decizia menționată se referă la revendicarea unor imobile preluate abuziv, regulă instituită în favoarea legii speciale este aplicabilă și acțiunilor ce vizează plata contravalorii bunului, din moment ce Legea nr. 10/2001 reglementează și măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a arătat că potrivit Deciziei nr. 33/2008, când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, nu mai este posibilă pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului; că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și că din chiar jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

S-a mai reținut că literatura juridică a admis faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. Cum reclamanții nu au recurs la procedura instituită de legea specială, tribunalul a apreciat că acțiunea în despăgubiri dedusă judecății în cauză nu este întemeiată.

S-a constatat, totodată, că reaua credință a pârâților nu a fost dovedită și că la baza înstrăinărilor succesive ale terenului în litigiu a stat hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța, care nu a fost anulată în procedura reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că se bucura de prezumția de legalitate a oricărui act administrativ. Cum și Curtea de Apel Constanța în Decizia nr. 379C din 27 septembrie 2011a arătat ca actele juridice subsecvente hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța, respectiv contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I. și contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, s-a apreciat că reaua credință a pârâților nu poate fi reținută.

Cererea pârâților pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienții, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 64/C din 25 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E. și G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D. și M.A.V. și apelanții intervenienți C.Ș. și C.I. împotriva sentinței civile nr. 547 din 10 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local al Municipiului Constanța și intimata intervenientă I.R.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Susținerile apelanților referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii de fond, inclusiv la parțiala lor neconcordanță cu modalitatea de respingere a acțiunii stabilită în dispozitiv, nu justifică sancțiunea reformării sentinței atacate pentru că soluția dată apelului nu se pronunță în funcție de motivele pe care hotărârea atacată se sprijină, ci după cum acțiunea dedusă judecății a fost corect sau greșit soluționată.

Ori, în condițiile în care hotărârea atacată în cauză a cercetat fondul litigiului și l-a rezolvat corect, Curtea a constatat că, în baza plenitudinii conferită de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, are posibilitatea să păstreze hotărârea corectă, cu completarea motivării ei, deși tribunalul a expus defectuos argumentele pentru care a apreciat că pretenția de despăgubire invocată de reclamanți nu poate fi satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți. Examinând, în consecință, fondul acțiunii reclamanților, Curtea a reținut că pretenția de despăgubire formulată în cauză a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ.

și vizează contravaloarea terenului în suprafață de 802 mp situat în Constanța, în referire la care s-a afirmat că a aparținut în proprietate autorului reclamanților și nu mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării lui nelegale prin contractul de schimb pe care intimații pârâți l-au încheiat la data de 25 septembrie 2001 cu numitul B.S. Răspunderea civilă delictuală, ca sancțiune de drept civil, se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conținut îl constituie obligația civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare, angajarea răspunderii civile presupune dovedirea celor patru condiții ce reies din interpretarea art. 998-999 C. civ., respectiv existența unui prejudiciu (efectul negativ suferit de o anumită persoană), existența unei fapte ilicite (nerespectarea normelor de drept obiectiv ce a condus la atingerea dreptului subiectiv al altei persoane), raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu (fapta trebuie să fi provocat urmarea negativă) și existența vinovăției celui care a cauzat dauna (imputabilitatea faptei autorului ei).

Analizând cererea de despăgubiri a reclamanților din perspectiva îndeplinirii acestor cerințe ale legii, în condițiile în care acțiunea în revendicare a terenului pentru care se pretind despăgubiri a fost în mod irevocabil respinsă ca nefondată, Curtea a constatat că elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în persoana pârâților chemați în judecată, în sensul că în sarcina acestora nu se poate reține săvârșirea unei fapte culpabile ce a avut drept consecință imposibilitatea recuperării bunului litigios în natură sau prin echivalent.

Astfel, potrivit actelor dosarului, acțiunea care a format obiectul Dosarului civil nr. 6275/2000 al Tribunalului Constanța, având ca obiect revendicarea terenului de 1.507,40 mp situat în Municipiul Constanța, strada Turda, de la nr. 30 spre mare, care includea și suprafața pentru care se solicită în cauză acordarea de despăgubiri, a fost introdusă de reclamanții apelanți la data de 20 decembrie 2000. Ulterior acestui moment, mai exact la 25 septembrie 2001, a fost autentificat la B.N.P., M.I., contractul de schimb încheiat de Primăria municipiului Constanța cu numiții B.S. și B. L., prin care s-a convenit schimbul terenului în suprafață de 3.480 mp aflat în proprietatea soților B., situat în intravilanul Municipiului Constanța, cu suprafața de 838,8 mp, amplasată tot în intravilanul Municipiului Constanța, care aparținea patrimoniului acestui municipiu.

Contractul de schimb s-a încheiat în baza Hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța, prin care au fost însușite valorile celor două suprafețe supuse schimbului, astfel cum au fost stabilite prin expertizele efectuate în acest scop, și s-a aprobat schimbul terenurilor menționate și achitarea sultei de 22.520.000 lei, reprezentând diferența de valoare dintre acestea, către B.S.P.

Așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei civile nr. 379 din 27 septembrie 2011, prin care Curtea de Apel Constanța a respins acțiunea în revendicare referitoare la suprafața de teren în litigiu, litigiul purtat de reclamanți cu coschimbașul Municipiul Constanța nu era notat în cartea funciară a imobilului la momentul perfectării schimbului, iar contractul de schimb, ca și hotărârea Consiliului Local Constanța care l-a precedat, nu au fost contestate de reclamanți și nici nu s-a constatat prin hotărâre judecătorească eventuala lor nevalabilitate ca urmare a încălcării unor norme legale.

Se impune a se avea în vedere, totodată, că intenția de fraudare a drepturilor reclamanților și reținerea, pe cale de consecință, a caracterului ilicit al schimbului de terenuri pe care intimații pârâți l-au perfectat cu soții B. nu poate fi dedusă din simpla formulare a acțiunii în revendicare pentru că, așa cum a arătat Curtea de Apel Constanța în decizia civilă anterior menționată, nici la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, prin care soții B.S. și L. au vândut soților B.G.

și D. terenul în litigiu, deci ulterior datei la care fusese încheiat contractul de schimb, identificarea loturilor nr. 40, 41 și 42 din fosta parcelare Ș. nu fusese realizată și nu se statuase că există identitate între fostele loturi nr. 40 și 41 proprietatea Ș. și imobilul (terenul) dobândit de pârâții B. de la vânzătorii B. Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost determinat și momentul la care s-a realizat identificarea loturilor 40 și 41 din fosta parcelare Ș. sub aspectul poziționării lor în cadrul actualului plan cadastral al Municipiului Constanța, respectiv acela al efectuării expertizei M.E., depusă în dosarul respectiv la data de 2 septembrie 2002, deci ulterior contractului de schimb perfectat de intimați cu privire la partea din suprafața revendicată, precum și faptul că prin acțiunea introdusă în decembrie 2000, reclamanții nu au identificat terenul revendicat, de 1.507,40 mp, decât prin mențiunea că este situat în Constanța, de la numărul 30 spre mare (nenumerotat în prezent).

Aspectele anterioare, asupra cărora s-a statuat prin hotărârea care a soluționat irevocabil acțiunea în revendicare, nu au fost contestate de reclamanți - care au susținut lipsa de utilitate a eventualei anulări a hotărârii de consiliu local ce a precedat schimbul de terenuri în condițiile constatării bunei credințe a terților subdobânditori B. - și demonstrează că în sarcina intimaților pârâți nu se poate reține săvârșirea faptei imputată în acțiune, respectiv înstrăinarea cu rea credință a terenului litigios după introducerea acțiunii prin care li s-a cerut lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie, deoarece identitatea dintre suprafața revendicată și cea oferită coschimbașului B. nu era stabilită la momentul perfectării contractului de schimb, iar valabilitatea acestui act translativ de proprietate nu a fost contestată de titularii acțiunii și nici infirmată prin hotărâre judecătorească.

Nefiind îndeplinite condițiile stabilite de prevederile art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală a intimaților pârâți nu poate fi antrenată și, pe cale de consecință, aceștia nu pot fi obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură reclamanților.

În justificarea acestei concluzii se impune a se sublinia, coroborat argumentelor precedente, și faptul că în cauză nu se poate susține că reclamanții nu au avut și o altă posibilitate decât aceea de a se adresa instanței cu acțiunea în revendicare pe care au introdus-o la 20 decembrie 2000. Chiar dacă la acea dată nu se punea problema opțiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, reclamanții au cunoscut că anumite suprafețe din terenul revendicat nu sunt „libere” și că, prin urmare, cererea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. depășea cadrul clasic al acțiunii în revendicare și era necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat și în procedura legii speciale.

De altfel, incidența la speță a prevederilor Legii nr. 10/2001 a fost în mod irevocabil reținută în considerentele Deciziei civile nr. 5964 din 04 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția dată în apel cererii de revendicare a imobilului și a statuat că reclamanții nu au o hotărâre judecătorească prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu și să se fi dispus restituirea bunului și că dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.

Prin urmare, despăgubirea reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, preluat abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990, se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul soluționării litigiului de față, pentru că în condițiile în care revendicarea nu poate fi admisă, iar reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă potrivit legilor speciale de reparație, această soluție fiind în concordanță cu practica Curții Europene care, în Cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe (nr. 15574/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că „nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate”.

Dispozițiile Legii nr. 247/2005, respectiv ale Legii nr. 165/2013, reglementează un sistem unitar de evaluare și acordare a despăgubirilor bănești stabilite în procedurile de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat încercând crearea unui cadru unic - legal și instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele confiscate de stat nu mai pot fi restituite în natură și stabilind o procedură administrativă de despăgubire, comună tuturor bunurilor imobile revendicate. Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcții - indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6 martie 1945–22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G.

nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” - Legea nr. 18/1991), fără distincție dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizații ale comunităților naționale - O.U.G. nr. 94/2000 și respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură, legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.

Cum însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se constată că acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act normativ este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorului reclamanților, soluția fiind conformă și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, în condițiile de modificare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. - prin Cauza Pilot Atanasiu contra României - „proprietarul care nu deține un bun actual nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că instanța de fond a dat o dezlegare corectă raportului juridic dedus judecății, inclusiv prin recunoașterea incidenței la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A. și intervenienții C.Ș. și C.I. I. O primă critică de recurs vizează faptul că, deși instanța de apel a fost învestită cu 8 motive de apel concrete, nu le-a analizat în totalitate.

Astfel, cu privire la primele două motive de apel, se acceptă că au fost tratate global în decizia atacată, instanța considerând, corect, că „deși tribunalul a expus defectuos argumentele pentru care a apreciat că pretenția de despăgubire invocată de reclamanți nu poate fi satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți”, are posibilitatea „completării motivării sentinței”. De asemenea, motivele 3, 4 și 5 de apel au fost analizate global, (soluția dată în apel urmând a face obiectul altor motive de recurs, dezvoltate în continuare). Se susține, însă, că nu au fost analizate de către instanță criticile privind argumentația instanței de fond ce a vizat neanularea H.C.L.

din 04 septembrie 2001, sens în care se arată că decizia atacată se referă, nu la criticile privind această hotărâre de consiliu local (ce efect ar fi produs aceasta), ci la „valabilitatea acestui act translativ de proprietate” - care nu a fost contestat de titularii acțiunii și nici infirmat prin hotărâre judecătorească. Se arată, de asemenea, că s-a invocat „încălcarea principiului echității si egalității”, (motivul 7 de apel), care nu a fost analizat.

Nu se poate interpreta că s-ar fi răspuns la acest de motiv de apel, pentru că, de fapt, instanța de apel a ajuns tot la soluția inadmisibilității unei astfel de acțiuni, reținând: „prin urmare, despăgubirea reclamanților pentru terenul imposibil de restituit . se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.” Nu a fost analizat nici motivul 8 de apel, care, în esență, trebuia să răspundă la următoarea problemă: dacă nu s-a făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001, revendicantul bunului înstrăinat în timpul procesului de revendicare poate sau nu mai poate primi contravaloarea bunului. II. Motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.), sens în care se susțin următoarele: a) La pct. 7 din decizia Curții de apel se arată că: „analizând cererea de despăgubiri a reclamanților, Curtea constată că elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în persoana pârâților chemați în judecată .” O primă concluzie, din această formulare, este aceea că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză, (pentru că răspunderea pentru despăgubiri nu o au acești pârâți, coroborând și cu motivarea de la pct. 8), în sensul că despăgubirile nu s-ar putea acorda decât conform legii speciale (deci, de la Statul Român). b) Plecând de la același pasaj de la pct. 7, conform căruia instanța de apel intră în analiza de fond a condițiilor răspunderii civile delictuale, motivarea Curții de apel de la pct. 8 este total contradictorie, contrară acestei analize, deoarece se pretinde că „era necesară valorificarea dreptului de proprietate și în procedura legii speciale”.

„Prin urmare, despăgubirea reclamanților . se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.” III. Se invocă, la pct-le expuse în continuare, motivul de recurs bazat pe „încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se susține greșita aplicare a instituției „acțiunii în revendicare” și a efectelor acesteia; confuzia între acțiunea în revendicare și Legea nr. 10/2001; analiza elementelor răspunderii civile delictuale; motivarea Deciziei nr. 64/C din 25 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța prin invocarea considerentelor Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța; incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 asupra prezentei cauze; încălcarea principiului echității și egalității; încălcarea art. 66, alin. (1) din Constituția României.

Sintetizând toate criticile și argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs, se rețin următoarele: Teoria în ceea ce privește acțiunea în revendicare este veche, nu a apărut odată cu Legea nr. 10/2001, modificată și republicată. Greșit, Curtea de Apel nu a observat problema dedusă judecății, lăsând să se înțeleagă că, „acțiunea în revendicare este o noțiune complet diferită de răspunderea civilă delictuală”. Or, interdependența dintre cele două noțiuni este esențială. Art. 480 C. civ. reglementează dreptul de proprietate, drept fundamental ce trebuie respectat, în funcție de situația concretă, fie bunul în materialitatea lui este redobândit de titularul său, fie contravaloarea acelui bun, contravaloare care asigură garantarea și respectul proprietății.

Acest mecanism funcționează în teoria clasică a revendicării. Nu Legea nr. 10/2001 a „inovat” în materie și a creat această soluție (obținerea contravalorii bunului revendicat), ci Legea nr. 10/2001 este o aplicare a principiilor de drept comun care guvernau acțiunea în revendicare. Prin urmare, atât în revendicarea clasică, cât și în legea specială, mecanismul esențial este același: - bunul se lasă în deplină proprietate și posesie/se restituie în natură reclamantului; - dacă bunul nu ajunge în materialitatea lui la solicitant, atunci acesta este în drept să primească contravaloarea bunului (despăgubiri). Nu există nici o interdicție legală ca cea de-a doua finalitate să se realizeze doar în procedura legii speciale și nu ca efect al acțiunii în revendicare introdusă anterior Legii nr. 10/2001.

Decizia Curții de Apel Constanța ignoră problema de principiu, fără a se putea înțelege exact dacă acest mecanism al apărării dreptului de proprietate, prin acțiunea în revendicare ce comportă soluții concrete, diferite, (bunul sau contravaloarea bunului) este sau nu premisa teoretică de la care se pleacă. În consecință, analiza acțiunii și a apelului, (pe fond), viza tocmai rezolvarea acestei probleme: dreptul de proprietate, apărat prin acțiunea în revendicare, are sau nu ca finalitate obținerea contravalorii bunului, (dacă acesta, din varii motive, nu poate fi lăsat în deplină proprietate și posesie efectivă revendicantului).

Decizia Curții de Apel Constanța susține că „despăgubirea reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, se putea obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001”, ceea ce încalcă teoria dreptului de proprietate, a acțiunii în revendicare, (expusă la motivul III) și denotă confuzia între revendicarea clasică și legea specială, ajungând practic la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, chiar dacă deosebirile dintre cele două instituții sunt ușor de depistat. Datorită confuziei dintre efectele acțiunii în revendicare și ale Legii nr. 10/2001 s-a ajuns și la analiza eronată a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Plecând de la esența dreptului de proprietate și obligativitatea garanțiilor de apărare a acestuia, demonstrând în precedent posibilitatea de transformare a bunului revendicat în contravaloarea bunului (atunci când nu poate fi predat sau restituit), fundamentul acestei „dezdăunări” este clasica instituție a răspunderii civile delictuale, și atunci trebuie urmărite condițiile răspunderii civile delictuale. Deoarece imposibilitatea de redobândire a terenului nu s-a datorat exproprierii imobilului, autor (Statul Roman), ci înstrăinării bunului în timpul procesului de revendicare după apariția Legii nr. 10/2001 de către municipiul Constanța și Consiliul Local, instanța trebuia să analizeze faptele delictuale ale acestuia.

Se critică, în continuare motivarea instanțelor, referitoare la faptul că efectul unei acțiuni în revendicare clasice (contravaloarea bunului) nu ar mai funcționa, (ceea ce, în plan juridic, înseamnă „inadmisibilitate”), deoarece era necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat și în procedura legii speciale, ceea ce încalcă dispozițiile art. 45 și 46 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții în acțiuni în revendicare existente la data apariției legii speciale nu erau condiționați de formularea unei notificări, sau de opțiunea între a rămâne doar cu acțiunea în revendicare (pierzând legea specială), sau a renunța la dreptul comun, utilizând doar legea specială. Dacă motivarea instanței de apel ar fi legală, („deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură, legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale”), atunci acest raționament încalcă chiar Legea nr. 10/2001.

Dreptul de proprietate este garantat. Una din garanțiile cele mai ferme este pentru proprietar aceea de a-și putea apăra acest drept în justiție. Ori, din moment ce instanța pretinde că nu se poate obține contravaloarea bunului în acțiunea în revendicare, trimițând la o altă procedură (Legea nr. 10/2001), înseamnă că revendicantul pierde dreptul său de proprietate (contravaloarea, pentru că imobilul nu poate fi redobândit în materialitatea sa). Conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru persoanele care aveau o acțiune în revendicare introdusă deja în instanță, aveau opțiunea de a formula și notificare în baza legii speciale. Recurgerea la legea specială era o opțiune și nu o obligație. Dacă revendicantul nu dorește să facă și notificare în baza Legii nr. 10/2001, în concepția instanțelor de fond, nu ar mai putea primi contravaloarea bunului, ci doar despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, dar pe care nu le poate primi, pentru că nu a făcut notificare.

Se solicită, în consecință, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și obligării pârâților la contravaloarea bunului, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: În ceea ce privește primul motiv de recurs, expus la pct. 1 din cerere, acela că, „deși instanța de apel a fost învestită cu 8 motive de apel concrete, aceasta nu le-a analizat în totalitate”, Înalta Curte, structurând argumentele aduse în susținerea acestuia, apreciază că nu se poate reține „lipsa motivării hotărârii” atacate, căci în acest caz de nelegalitate se încadrează o asemenea critică, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., deoarece în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motivele și argumentele pe care se sprijină soluția dată. Fără a reforma hotărârea primei instanțe, instanța de apel a adoptat și motive din sentința tribunalului, dar și-a bazat soluția și pe considerente proprii, astfel încât nu se poate reține lipsa considerentelor de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată. Numai în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, de natură a atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, în speță, instanța de apel a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, pronunțându-se pe fondul cauzei.

Faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor privind „argumentația instanței de fond ce a vizat neanularea H.C.L. din 04 septembrie 2001” sau „încălcarea principiului echității și egalității”, astfel cum susțin recurenții, în sensul dorit de aceștia, ci potrivit propriilor raționamente și argumentații, nu înseamnă că nu a analizat aceste motive, așa cum în mod eronat se susține, și nu justifică admiterea acestei căi de atac, recursul vizând dispozitivul hotărârii atacate, care cuprinde soluția corectă dată litigiului pendinte. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ, care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești.

Înalta Curte constată că la pct. II al cererii de recurs se invocă „motivarea contradictorie a hotărârii”, cu referire la considerentele hotărârii, care este o ipoteză a aceluiași motiv de nelegalitate -nemotivarea hotărârii, deoarece se aseamănă în totul cu o nemotivare, cazul când considerentele unei decizii se contrazic între ele, astfel încât nici unul dintre acestea nu poate fi socotit că formează fundamentul judecății. Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Or, însăși susținerile recurenților nu relevă contrarietate între considerentele deciziei Curții de Apel, care să ducă la nemotivare în sensul arătat.

Astfel, în ceea ce privește susținerea că, formularea expusă la pct. 7 din considerente relevă că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte constată că această chestiune de drept a intrat în puterea lucrului judecat, urmare respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților prin încheierea tribunalului din 22 aprilie 2013, încheiere care nu a fost atacată cu apel, și asupra căreia, prin urmare, Curtea de apel nu s-a pronunțat, astfel încât nu mai poate fi reiterată sub această formă direct în recurs. În ceea ce privește susținerea că motivarea Curții de apel de la pct. 8 este total contradictorie, contrară analizei făcute, deoarece se pretinde că „era necesară valorificarea dreptului de proprietate și în procedura legii speciale”.

„Prin urmare, despăgubirea reclamanților se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001,” Înalta Curte constată că nu se încadrează în noțiunea de motivare contradictorie ca ipoteză a nemotivării hotărârii, nemotivarea echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce nu este cazul în speță. În consecință, motivul invocat, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat. În analiza motivului de recurs bazat pe „încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, expus la pct. III din cererea de recurs, Înalta Curte constată că în susținerea acestuia, recurenții în cauză au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea în motivul de critică reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De menționat este că, pe calea recursului nu se judecă din nou fondul procesului, ci se judecă hotărârea, rolul instanței superioare de control judiciar constând în a verifica dacă faptelor declarate de ea constante, judecătorii ordinari au făcut o aplicare exactă a legii. Se reamintește faptul că, în speță, este dedusă judecății pretenția de despăgubire formulată de reclamanți și întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ., care vizează contravaloarea terenului în suprafață de 802 mp situat în mun.

Constanța, str. Turda, preluat abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990, cu privire la care s-a afirmat că a aparținut în proprietate autorului reclamanților și care nu mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării lui de către pârâți în timpul procesului de revendicare pornit la data de 20 decembrie 2000. Prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare referitoare la suprafața de teren în litigiu.

Referitor la pretenția de despăgubire pentru același imobil - teren, ce face obiectul litigiului pendinte pornit la data de 04 februarie 2013, s-a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 C. civ., ca sancțiune de drept civil, care se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conținut îl constituie obligația civilă de reparare a daunelor pricinuite. Instanța de apel a făcut o analiză completă și complexă a condițiilor răspunderii civile delictuale și a concluzionat, în mod corect, că nu poate fi antrenată în lipsa întrunirii cumulative a acestora, iar, pe cale de consecință, intimații pârâți nu pot fi obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură recurenților reclamanți.

În condițiile în care , în cadrul procesului de revendicare s-a statuat că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, neavând un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, era necesară recurgerea la procedura legii speciale edictate în materie pentru valorificarea dreptului la despăgubiri pretins. De altfel, Curtea de apel a reținut, în acord cu considerentele Deciziei nr. 5964 din 04 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția dată în apel cererii de revendicare a imobilului, că recurenții reclamanți au cunoscut faptul că anumite suprafețe din terenul revendicat nu sunt „libere” și că, prin urmare, cererea privind restiuirea în natură a imobilului pe calea acțiunii în revendicare putea să nu aibă finalitatea urmărită, fiind necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat și în procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, despăgubirea reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, preluat abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990, se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul soluționării litigiului de față, pentru că în condițiile în care revendicarea nu poate fi admisă, iar reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă potrivit legilor speciale de reparație, această soluție fiind în concordanță și cu practica C.E.D.O. Recurenții reclamanți ar fi avut dreptul la despăgubiri pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480, 481 C. civ., numai dacă nu ar fi avut la îndemână calea legii speciale, mai sus-menționată, care se aplică cu prioritate litigiului în curs, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

În condițiile în care nu au urmat această cale și nici nu au o hotărâre anterioară de confirmare a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autorilor lor, recurenții reclamanți nu au dreptul nici la această formă de revendicare întemeiată pe dreptul comun. Această concluzie face inutilă evaluarea celorlalte argumente și critici aduse în susținerea acestui motiv de recurs, care vizează considerente teoretice privind instituția acțiunii în revendicare și țin de modul de apreciere a raportului dintre norma specială și dreptul comun. Având în vedere considerentele expuse în precedent și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și de intervenienți în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., R.M.A., B.E.L., R.V., , S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A. și de intervenienții C.Ș. și C.I. împotriva Deciziei civile nr. 64/C din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2015.