ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C.

proc. civ., asupra recursului de față;

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 1375/118 din 04 februarie 2013, reclamanții L.A.,

L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E.,

G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V. și intervenienții I.R., C.Ș. și C.I. au

solicitat instanței, ca prin hotărâre judecătorească, să oblige pârâții

Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța la plata

contravalorii terenului în suprafață de 802 mp situat în orașul Constanța,

(care a făcut obiectul contractului de schimb autentificat din 25 septembrie 2001)

și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au invocat dispozițiile art. 480 și art.

998 C. civ.

Pârâții Municipiul Constanța prin primar și

Consiliul Local Constanța au invocat, prin întâmpinare, excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității lor procesuale pasive în

cauză și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei au solicitat

respingerea acțiunii reclamanților.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 22

aprilie 2013 Tribunalul Constanța a respins excepțiile invocate prin

întâmpinare, iar prin sentința civilă nr. 547 din 10 martie 2014 a respins

acțiunea, ca nefondată, și cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că prin sentința civilă nr. 808 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Constanța

a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți la data de 20 decembrie

2000 și a obligat pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța, B.G.,

B. D. și SC H.S. SRL Constanța să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața

de 802 mp situată în Constanța, spre mare.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de

pârâții B. a fost admis prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a

Curții de Apel Constanța, care a respins acțiunea în revendicare opusă acestora

prin raportare la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 decembrie

2001 și la contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P.,

M.I. cu privire la terenul revendicat, iar soluția a rămas irevocabilă prin Decizia

nr. 5964 din 04 octombrie 2012 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele dosarului, tribunalul a

reținut că prin hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța

s-a aprobat schimbul de terenuri între municipiul Constanța și numitul B.S.P.,

iar prin dispoziția nr. 2208/25 septembrie 2001 emisă de Primarul municipiului Constanța,

numitul Sozanski Andrei a fost împuternicit să semneze actul ce urma să

materializeze hotărârea anterior menționată.

Prin contractul de schimb autentificat din 25

septembrie 2001 la B.N.P., M.I., Primăria municipiului Constanța a dat terenul

în suprafață de 838,95 mp situat în Constanța, către soții B.S.P. și B. L. și a

primit de la aceștia din urmă suprafața de 3.480 mp teren situat în Constanța.

Prin contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 18 decembrie 2001 la B.N.P., C.D., B.S.P. și B. L. au vândut

către B. D., căsătorită cu B.G., terenul în suprafață de 838,95 mp situat în Constanța.

S-a constatat că acțiunea în revendicare a

fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că, prin

urmare, reclamanții aveau deschisă calea legii speciale, care reglementează

atât restituirea bunului în natură, cât și măsurile reparatorii prin

echivalent.

A fost avută în vedere Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, potrivit căreia concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială, și s-a subliniat că, deși decizia menționată se referă la

revendicarea unor imobile preluate abuziv, regulă instituită în favoarea legii

speciale este aplicabilă și acțiunilor ce vizează plata contravalorii bunului,

din moment ce Legea nr. 10/2001 reglementează și măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a arătat că potrivit Deciziei nr. 33/2008,

când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu

valabil, nu mai este posibilă pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului

nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, urmează să se plătească persoanei

îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață

imobiliară a bunului; că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri

constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și că din

chiar jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să

restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești. S-a mai reținut că literatura juridică a

admis faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se

conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul

revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză

imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a

dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a

fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine

personală.

Cum reclamanții nu au recurs la procedura

instituită de legea specială, tribunalul a apreciat că acțiunea în despăgubiri

dedusă judecății în cauză nu este întemeiată.

S-a constatat, totodată, că reaua credință a

pârâților nu a fost dovedită și că la baza înstrăinărilor succesive ale

terenului în litigiu a stat hotărârea din 04 septembrie 2001 a Consiliului

Local Constanța, care nu a fost anulată în procedura reglementată de Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că se bucura de prezumția de

legalitate a oricărui act administrativ. Cum și Curtea de Apel Constanța în Decizia

nr. 379C din 27 septembrie 2011a arătat ca actele juridice subsecvente

hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța, respectiv

contractul de schimb autentificat din 25 septembrie 2001 la B.N.P., M.I. și contractul

de vânzare - cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, nu au fost anulate

prin hotărâre judecătorească, s-a apreciat că reaua credință a pârâților nu

poate fi reținută.

Cererea pârâților pentru acordarea cheltuielilor

de judecată a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada unor astfel de

cheltuieli.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții și intervenienții, care au criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

64/C din 25 iunie

2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A.,

I.M., F.M., I.A., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E. și G.T., G.I., P.M., B.D.M.,

V.D. și M.A.V. și apelanții intervenienți C.Ș. și C.I. împotriva sentinței

civile nr. 547 din 10 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, în

contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul Constanța prin primar și Consiliul

Local al Municipiului Constanța și intimata intervenientă I.R.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a

reținut următoarele:

Susținerile apelanților referitoare la

caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii de fond, inclusiv la

parțiala lor neconcordanță cu modalitatea de respingere a acțiunii stabilită în

dispozitiv, nu justifică sancțiunea reformării sentinței atacate pentru că

soluția dată apelului nu se pronunță în funcție de motivele pe care hotărârea

atacată se sprijină, ci după cum acțiunea dedusă judecății a fost corect sau

greșit soluționată. Ori, în condițiile în care hotărârea atacată în cauză a

cercetat fondul litigiului și l-a rezolvat corect, Curtea a constatat că, în

baza plenitudinii conferită de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului,

are posibilitatea

să păstreze hotărârea corectă, cu

completarea motivării ei,

deși tribunalul a expus defectuos argumentele

pentru care a apreciat că pretenția de despăgubire invocată de reclamanți nu

poate fi satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților

pârâți.

Examinând, în consecință, fondul acțiunii

reclamanților, Curtea a reținut că pretenția de despăgubire formulată în cauză

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ. și vizează

contravaloarea terenului în suprafață de 802 mp situat în Constanța, în

referire la care s-a afirmat că a aparținut în proprietate autorului

reclamanților și nu mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării

lui nelegale prin contractul de schimb pe care intimații pârâți l-au încheiat

la data de 25 septembrie 2001 cu numitul B.S.

Răspunderea civilă delictuală, ca sancțiune

de drept civil, se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii

unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conținut îl constituie

obligația civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare,

angajarea răspunderii civile presupune dovedirea celor patru condiții ce reies din

interpretarea art. 998-999 C. civ., respectiv existența unui prejudiciu

(efectul negativ suferit de o anumită persoană), existența unei fapte ilicite

(nerespectarea normelor de drept obiectiv ce a condus la atingerea dreptului

subiectiv al altei persoane), raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciu (fapta trebuie să fi provocat urmarea negativă) și existența

vinovăției celui care a cauzat dauna (imputabilitatea faptei autorului ei).

Analizând cererea de despăgubiri a

reclamanților din perspectiva îndeplinirii acestor cerințe ale legii, în

condițiile în care acțiunea în revendicare a terenului pentru care se pretind

despăgubiri a fost în mod irevocabil respinsă ca nefondată, Curtea a constatat

că elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în

persoana pârâților chemați în judecată, în sensul că în sarcina acestora nu se

poate reține săvârșirea unei fapte culpabile ce a avut drept consecință

imposibilitatea recuperării bunului litigios în natură sau prin echivalent.

Astfel, potrivit actelor dosarului, acțiunea

care a format obiectul Dosarului civil nr. 6275/2000 al Tribunalului Constanța,

având ca obiect revendicarea terenului de 1.507,40 mp situat în Municipiul

Constanța, strada Turda, de la nr. 30 spre mare, care includea și suprafața

pentru care se solicită în cauză acordarea de despăgubiri, a fost introdusă de

reclamanții apelanți la data de 20 decembrie 2000.

Ulterior acestui moment, mai exact la 25

septembrie 2001, a fost autentificat la B.N.P., M.I., contractul de schimb

încheiat de Primăria municipiului Constanța cu numiții B.S. și B. L., prin care

s-a convenit schimbul terenului în suprafață de 3.480 mp aflat în proprietatea

soților B., situat în intravilanul Municipiului Constanța, cu suprafața de

838,8 mp, amplasată tot în intravilanul Municipiului Constanța, care aparținea

patrimoniului acestui municipiu.

Contractul de schimb s-a încheiat în baza

Hotărârii din 04 septembrie 2001 a Consiliului Local Constanța, prin care au

fost însușite valorile celor două suprafețe supuse schimbului, astfel cum au

fost stabilite prin expertizele efectuate în acest scop, și s-a aprobat

schimbul terenurilor menționate și achitarea sultei de 22.520.000 lei,

reprezentând diferența de valoare dintre acestea, către B.S.P.

Așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei

civile nr. 379 din 27 septembrie 2011, prin care Curtea de Apel Constanța a

respins acțiunea în revendicare referitoare la suprafața de teren în litigiu,

litigiul purtat de reclamanți cu coschimbașul Municipiul Constanța nu era notat

în cartea funciară a imobilului la momentul perfectării schimbului, iar

contractul de schimb, ca și hotărârea Consiliului Local Constanța care l-a

precedat, nu au fost contestate de reclamanți și nici nu s-a constatat prin

hotărâre judecătorească eventuala lor nevalabilitate ca urmare a încălcării

unor norme legale.

Se impune a se avea în vedere, totodată, că

intenția de fraudare a drepturilor reclamanților și reținerea, pe cale de

consecință, a caracterului ilicit al schimbului de terenuri pe care intimații

pârâți l-au perfectat cu soții B. nu poate fi dedusă din simpla formulare a

acțiunii în revendicare pentru că, așa cum a arătat Curtea de Apel Constanța în

decizia civilă anterior menționată, nici la momentul perfectării contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, prin care soții B.S.

și L. au vândut soților B.G. și D. terenul în litigiu, deci ulterior datei la

care fusese încheiat contractul de schimb, identificarea loturilor nr. 40, 41

și 42 din fosta parcelare Ș. nu fusese realizată și nu se statuase că există

identitate între fostele loturi nr. 40 și 41 proprietatea Ș. și imobilul

(terenul) dobândit de pârâții B. de la vânzătorii B.

Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost

determinat și momentul la care s-a realizat identificarea loturilor 40 și 41

din fosta parcelare Ș. sub aspectul poziționării lor în cadrul actualului plan

cadastral al Municipiului Constanța, respectiv acela al efectuării expertizei M.E.,

depusă în dosarul respectiv la data de 2 septembrie 2002, deci ulterior

contractului de schimb perfectat de intimați cu privire la partea din suprafața

revendicată, precum și faptul că prin acțiunea introdusă în decembrie 2000,

reclamanții nu au identificat terenul revendicat, de 1.507,40 mp, decât prin

mențiunea că este situat în Constanța, de la numărul 30 spre mare (nenumerotat

în prezent).

Aspectele anterioare, asupra cărora s-a

statuat prin hotărârea care a soluționat irevocabil acțiunea în revendicare, nu

au fost contestate de reclamanți - care au susținut lipsa de utilitate a

eventualei anulări a hotărârii de consiliu local ce a precedat schimbul de

terenuri în condițiile constatării bunei credințe a terților subdobânditori B.

- și demonstrează că în sarcina intimaților pârâți nu se poate reține

săvârșirea faptei imputată în acțiune, respectiv înstrăinarea cu rea credință a

terenului litigios după introducerea acțiunii prin care li s-a cerut lăsarea

imobilului în deplină proprietate și posesie, deoarece identitatea dintre

suprafața revendicată și cea oferită coschimbașului B. nu era stabilită la

momentul perfectării contractului de schimb, iar valabilitatea acestui act

translativ de proprietate nu a fost contestată de titularii acțiunii și nici

infirmată prin hotărâre judecătorească.

Nefiind îndeplinite condițiile stabilite de

prevederile art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală a intimaților

pârâți nu poate fi antrenată și, pe cale de consecință, aceștia nu pot fi

obligați la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu

mai poate fi restituit în natură reclamanților.

În justificarea acestei concluzii se impune a

se sublinia, coroborat argumentelor precedente, și faptul că în cauză nu se

poate susține că reclamanții nu au avut și o altă posibilitate decât aceea de a

se adresa instanței cu acțiunea în revendicare pe care au introdus-o la 20

decembrie 2000. Chiar dacă la acea dată nu se punea problema opțiunii între

aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, reclamanții au cunoscut că anumite suprafețe din terenul

revendicat nu sunt „libere” și că, prin urmare, cererea întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ. depășea cadrul clasic al acțiunii în revendicare

și era necesară valorificarea dreptului de proprietate invocat și în procedura

legii speciale.

De altfel, incidența la speță a prevederilor

Legii nr. 10/2001 a fost

în mod irevocabil reținută

în considerentele Deciziei civile nr. 5964 din 04 octombrie 2012, prin care

Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția dată în apel cererii de

revendicare a imobilului și a statuat că reclamanții nu au o hotărâre judecătorească

prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în

litigiu și să se fi dispus restituirea bunului și că dispozițiile art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.

Prin urmare, despăgubirea

reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, preluat abuziv

de stat în perioada anterioară anului 1990, se putea pretinde și obține în

cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr.

247/2005, respectiv Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul

soluționării litigiului de față, pentru că

în condițiile în care revendicarea nu poate

fi admisă, iar reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru bunurile

preluate abuziv de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă

potrivit legilor speciale de reparație, această soluție fiind în concordanță cu

practica Curții Europene care, în Cauza Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c.

Republicii Cehe (nr. 15574/2004 și nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat

că „nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii

speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar

dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate”.

Dispozițiile Legii nr. 247/2005, respectiv

ale Legii nr. 165/2013, reglementează un sistem unitar de evaluare și acordare

a despăgubirilor bănești stabilite în procedurile de restituire a imobilelor

preluate abuziv de stat încercând crearea unui cadru unic - legal și

instituțional - în care să se soluționeze toate situațiile în care imobilele

confiscate de stat nu mai pot fi restituite în natură și stabilind o procedură

administrativă de despăgubire, comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

Concluzia care se impune din analiza art. 1

al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate

de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcții -

indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6 martie 1945–22

decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000)

sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” - Legea nr. 18/1991), fără

distincție dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau

juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid

politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult

religios sau organizații ale comunităților naționale - O.U.G. nr. 94/2000 și

respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul

de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură, legea

prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.

Cum însăși Curtea Europeană a considerat

Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor

revendicate, se constată că acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act

normativ este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce

a aparținut autorului reclamanților, soluția fiind conformă și cu jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că, în condițiile de

modificare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia respectării dreptului de

proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. - prin Cauza

Pilot Atanasiu contra României - „proprietarul care nu deține un bun actual nu

poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat

că instanța de fond a dat o

dezlegare

corectă

raportului juridic dedus judecății, inclusiv prin

recunoașterea incidenței la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

astfel că,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca

nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții L.A., L.O.,

L.V., L.Ș.C., T.A., I.M., R.M.A., B.E.L., R.V., F.P.M., S.E., G.T., G.I., P.M.,

B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A. și intervenienții C.Ș. și C.I.

I. O primă critică de recurs vizează faptul

că, deși instanța de apel a fost învestită cu 8 motive de apel concrete, nu

le-a analizat în totalitate.

Astfel, cu privire la primele două motive de

apel, se acceptă că au fost tratate global în decizia atacată, instanța

considerând, corect, că „deși tribunalul a expus defectuos argumentele pentru

care a apreciat că pretenția de despăgubire invocată de reclamanți nu poate fi

satisfăcută prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți”,

are posibilitatea „completării motivării sentinței”.

De asemenea, motivele 3, 4 și 5 de apel au

fost analizate global, (soluția dată în apel urmând a face obiectul altor

motive de recurs, dezvoltate în continuare).

Se susține, însă, că nu au fost analizate de

către instanță criticile privind argumentația instanței de fond ce a vizat

neanularea H.C.L. din 04 septembrie 2001, sens în care se arată că decizia atacată

se referă, nu la criticile privind această hotărâre de consiliu local (ce efect

ar fi produs aceasta), ci la „valabilitatea acestui act translativ de

proprietate” - care nu a fost contestat de titularii acțiunii și nici infirmat

prin hotărâre judecătorească.

Se arată, de asemenea, că s-a invocat „încălcarea

principiului echității si egalității”, (motivul 7 de apel), care nu a fost

analizat. Nu se poate interpreta că s-ar fi răspuns la acest de motiv de apel,

pentru că, de fapt, instanța de apel a ajuns tot la soluția inadmisibilității

unei astfel de acțiuni, reținând: „prin urmare, despăgubirea reclamanților

pentru terenul imposibil de restituit . se putea pretinde și obține în cadrul

normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.”

Nu a fost analizat nici motivul 8 de apel,

care, în esență, trebuia să răspundă la următoarea problemă: dacă nu s-a făcut

notificare în baza Legii nr. 10/2001, revendicantul bunului înstrăinat în

timpul procesului de revendicare poate sau nu mai poate primi contravaloarea

bunului.

II. Motivarea hotărârii instanței de apel

este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), sens în care se susțin

următoarele:

a) La pct. 7 din decizia Curții de apel se

arată că: „analizând cererea de despăgubiri a reclamanților, Curtea constată că

elementele acestei forme de răspundere civilă nu sunt îndeplinite în persoana pârâților

chemați în judecată .”

O primă concluzie, din această formulare,

este aceea că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză, (pentru că

răspunderea pentru despăgubiri nu o au acești

pârâți, coroborând și cu motivarea de la pct.

8), în sensul că despăgubirile nu s-ar putea acorda decât conform legii

speciale (deci, de la Statul Român).

b) Plecând de la același pasaj de la pct. 7,

conform căruia instanța de apel intră în analiza de fond a condițiilor

răspunderii civile delictuale, motivarea Curții de apel de la pct. 8 este total

contradictorie, contrară acestei analize, deoarece se pretinde că „era necesară

valorificarea dreptului de proprietate și în procedura legii speciale”. „Prin

urmare, despăgubirea reclamanților . se putea pretinde și obține în cadrul

normativ special creat prin Legea nr. 10/2001.”

III. Se invocă, la pct-le expuse în

continuare, motivul de recurs bazat pe „încălcarea sau aplicarea greșită a

legii”, motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

sens în care se susține greșita aplicare a instituției „acțiunii în revendicare”

și a efectelor acesteia; confuzia între acțiunea în revendicare și Legea nr. 10/2001;

analiza elementelor răspunderii civile delictuale; motivarea Deciziei nr. 64/C

din 25 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța prin invocarea considerentelor Deciziei

civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța; incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 asupra prezentei cauze; încălcarea principiului

echității și egalității; încălcarea art. 66, alin. (1) din Constituția

României.

Sintetizând toate criticile și argumentele

aduse în susținerea acestui motiv de recurs, se rețin următoarele:

Teoria în ceea ce privește acțiunea în

revendicare este veche, nu a apărut odată cu Legea nr. 10/2001, modificată și

republicată.

Greșit, Curtea de Apel nu a observat problema

dedusă judecății, lăsând să se înțeleagă că, „acțiunea în revendicare este o

noțiune complet diferită de răspunderea civilă delictuală”. Or, interdependența

dintre cele două noțiuni este esențială.

Art. 480 C. civ. reglementează dreptul de

proprietate, drept fundamental ce trebuie respectat, în funcție de situația

concretă, fie bunul în materialitatea lui este redobândit de titularul său, fie

contravaloarea acelui bun, contravaloare care asigură garantarea și respectul

proprietății.

Acest mecanism funcționează în teoria clasică

a revendicării. Nu Legea nr. 10/2001 a „inovat” în materie și a creat această

soluție (obținerea contravalorii bunului revendicat), ci Legea nr. 10/2001 este

o aplicare a principiilor de drept comun care guvernau acțiunea în revendicare.

Prin urmare, atât în revendicarea clasică, cât

și în legea specială, mecanismul esențial este același:

- bunul se lasă în deplină proprietate și

posesie/se restituie în natură reclamantului;

- dacă bunul nu ajunge în materialitatea lui

la solicitant, atunci acesta este în drept să primească contravaloarea bunului

(despăgubiri).

Nu există nici o interdicție legală ca cea

de-a doua finalitate să se realizeze doar în procedura legii speciale și nu ca

efect al acțiunii în revendicare introdusă anterior Legii nr. 10/2001.

Decizia Curții de Apel Constanța ignoră

problema de principiu, fără a se putea înțelege exact dacă acest mecanism al

apărării dreptului de proprietate, prin acțiunea în revendicare ce comportă

soluții concrete, diferite, (bunul sau contravaloarea bunului) este sau nu

premisa teoretică de la care se pleacă.

În consecință, analiza acțiunii și a

apelului, (pe fond), viza tocmai rezolvarea acestei probleme: dreptul de

proprietate, apărat prin acțiunea în revendicare, are sau nu ca finalitate

obținerea contravalorii bunului, (dacă acesta, din varii motive, nu poate fi

lăsat în deplină proprietate și posesie efectivă revendicantului).

Decizia Curții de Apel Constanța susține că „despăgubirea

reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, se putea obține în

cadrul normativ special creat prin Legea nr. 10/2001”, ceea ce încalcă teoria dreptului

de proprietate, a acțiunii în revendicare, (expusă la motivul III) și denotă

confuzia între revendicarea clasică și legea specială, ajungând practic la

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, chiar dacă deosebirile dintre cele două instituții

sunt ușor de depistat.

Datorită confuziei dintre efectele acțiunii în

revendicare și ale Legii nr. 10/2001 s-a ajuns și la analiza eronată a

condițiilor răspunderii civile delictuale.

Plecând de la esența dreptului de proprietate

și obligativitatea garanțiilor de apărare a acestuia, demonstrând în precedent

posibilitatea de transformare a bunului revendicat în contravaloarea bunului (atunci

când nu poate fi predat sau restituit), fundamentul acestei „dezdăunări” este

clasica instituție a răspunderii civile delictuale, și atunci trebuie urmărite

condițiile răspunderii civile delictuale.

Deoarece imposibilitatea de redobândire a

terenului nu s-a datorat exproprierii imobilului, autor (Statul Roman), ci

înstrăinării bunului în timpul procesului de revendicare după apariția Legii nr.

10/2001 de către municipiul Constanța și Consiliul Local, instanța trebuia să

analizeze faptele delictuale ale acestuia.

Se critică, în continuare motivarea

instanțelor, referitoare la faptul că efectul unei acțiuni în revendicare

clasice (contravaloarea bunului) nu ar mai funcționa, (ceea ce, în plan

juridic, înseamnă „inadmisibilitate”), deoarece era necesară valorificarea

dreptului de proprietate invocat și în procedura legii speciale, ceea ce

încalcă dispozițiile art. 45 și 46 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții în acțiuni în revendicare

existente la data apariției legii speciale nu erau condiționați de formularea

unei notificări, sau de opțiunea între a rămâne doar cu acțiunea în revendicare

(pierzând legea specială), sau a renunța la dreptul comun, utilizând doar legea

specială.

Dacă motivarea instanței de apel ar fi legală,

(„deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989

care nu se pot restitui în natură, legea prevede o singură alternativă:

despăgubiri în temeiul legii speciale”), atunci acest raționament încalcă chiar

Legea nr. 10/2001.

Dreptul de proprietate este garantat. Una din

garanțiile cele mai ferme este pentru proprietar aceea de a-și putea apăra

acest drept în justiție. Ori, din moment ce instanța pretinde că nu se poate

obține contravaloarea bunului în acțiunea în revendicare, trimițând la o altă

procedură (Legea nr. 10/2001), înseamnă că revendicantul pierde dreptul său de

proprietate (contravaloarea, pentru că imobilul nu poate fi redobândit în

materialitatea sa).

Conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru

persoanele care aveau o acțiune în revendicare introdusă deja în instanță,

aveau opțiunea de a formula și notificare în baza legii speciale. Recurgerea la

legea specială era o opțiune și nu o obligație.

Dacă revendicantul nu dorește să facă și

notificare în baza Legii nr. 10/2001, în concepția instanțelor de fond, nu ar

mai putea primi contravaloarea bunului, ci doar despăgubiri conform Legii nr. 10/2001,

dar pe care nu le poate primi, pentru că nu a făcut notificare.

Se solicită, în consecință, admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și

obligării pârâților la contravaloarea bunului, cu cheltuieli de judecată în

toate fazele procesuale.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce

urmează:

În ceea ce privește primul motiv de recurs,

expus la pct. 1 din cerere, acela că, „deși instanța de apel a fost învestită

cu 8 motive de apel concrete, aceasta nu le-a analizat în totalitate”, Înalta

Curte, structurând argumentele aduse în susținerea acestuia, apreciază că nu se

poate reține „lipsa motivării hotărârii” atacate, căci în acest caz de

nelegalitate se încadrează o asemenea critică, reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., deoarece în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motivele

și argumentele pe care se sprijină soluția dată.

Fără a reforma hotărârea primei instanțe,

instanța de apel a adoptat și motive din sentința tribunalului, dar și-a bazat

soluția și pe considerente proprii, astfel încât nu se poate reține lipsa

considerentelor de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată. Numai în

lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este

efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, de natură a atrage casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, în speță, instanța de apel a

verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, pronunțându-se pe fondul cauzei.

Faptul că instanța de apel nu a răspuns

criticilor privind „argumentația instanței de fond ce a vizat neanularea H.C.L.

din 04 septembrie 2001” sau „încălcarea principiului echității și egalității”, astfel

cum susțin recurenții, în sensul dorit de aceștia, ci potrivit propriilor

raționamente și argumentații, nu înseamnă că nu a analizat aceste motive, așa cum

în mod eronat se susține, și nu justifică admiterea acestei căi de atac,

recursul vizând dispozitivul hotărârii atacate, care cuprinde soluția corectă

dată litigiului pendinte.

Prin urmare, nu este incident motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ, care consacră nemotivarea

hotărârii judecătorești.

Înalta Curte constată că la pct. II al

cererii de recurs se invocă „motivarea contradictorie a hotărârii”, cu referire

la considerentele hotărârii, care este o ipoteză a aceluiași motiv de nelegalitate

-nemotivarea hotărârii, deoarece se aseamănă în totul cu o nemotivare, cazul

când considerentele unei decizii se contrazic între ele, astfel încât nici unul

dintre acestea nu poate fi socotit că formează fundamentul judecății.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru

acest motiv, dacă există contradicție între considerente, în sensul că din

unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, însăși susținerile recurenților nu relevă

contrarietate între considerentele deciziei Curții de Apel, care să ducă la

nemotivare în sensul arătat.

Astfel, în ceea ce privește susținerea că,

formularea expusă la pct. 7 din considerente relevă că pârâții nu au calitate

procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte constată că această chestiune de drept

a intrat în puterea lucrului judecat, urmare respingerii excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâților prin încheierea tribunalului din 22 aprilie 2013,

încheiere care nu a fost atacată cu apel, și asupra căreia, prin urmare, Curtea

de apel nu s-a pronunțat, astfel încât nu mai poate fi reiterată sub această

formă direct în recurs.

În ceea ce privește susținerea că motivarea

Curții de apel de la pct. 8 este total contradictorie, contrară analizei

făcute, deoarece se pretinde că „era necesară valorificarea dreptului de

proprietate și în procedura legii speciale”. „Prin urmare, despăgubirea

reclamanților se putea pretinde și obține în cadrul normativ special creat prin

Legea nr. 10/2001,” Înalta Curte constată că nu se încadrează în noțiunea de

motivare contradictorie ca ipoteză a nemotivării hotărârii, nemotivarea

echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce nu este cazul

în speță. În consecință, motivul invocat, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., urmează a fi respins ca nefondat.

În analiza motivului de recurs bazat pe

„încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, expus la pct. III din cererea de

recurs, Înalta Curte constată că în susținerea acestuia, recurenții în cauză au

invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea

atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a

afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea în motivul de critică

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De menționat este că, pe calea recursului nu

se judecă din nou fondul procesului, ci se judecă hotărârea, rolul instanței superioare

de control judiciar constând în a verifica dacă faptelor declarate de ea

constante, judecătorii ordinari au făcut o aplicare exactă a legii.

Se reamintește faptul că, în speță, este

dedusă judecății

pretenția de despăgubire formulată de reclamanți și întemeiată pe dispozițiile art.

480 și art. 998 C. civ., care vizează contravaloarea terenului în suprafață de

802 mp situat în mun. Constanța, str. Turda,

preluat

abuziv de stat în perioada anterioară anului 1990,

cu privire la care

s-a afirmat că a aparținut în proprietate autorului reclamanților și care nu

mai poate fi restituit în natură ca urmare a înstrăinării lui de către pârâți

în timpul procesului de revendicare pornit la data de 20 decembrie 2000.

Prin

Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia nr.

5964 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare referitoare la suprafața

de teren în litigiu.

Referitor la pretenția de despăgubire pentru

același imobil - teren, ce face obiectul litigiului pendinte pornit la data de 04

februarie 2013, s-a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 C. civ., ca sancțiune de

drept civil, care se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii

unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conținut îl constituie

obligația civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Instanța de apel a făcut o analiză completă și

complexă a condițiilor răspunderii civile delictuale și a concluzionat, în mod

corect, că nu poate fi antrenată în lipsa întrunirii cumulative a acestora, iar,

pe cale de consecință, intimații pârâți nu pot fi obligați la plata

despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi

restituit în natură recurenților reclamanți.

În condițiile în care

, în cadrul

procesului de revendicare s-a statuat că reclamanții nu au un drept la

restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului în

litigiu, neavând un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

era necesară recurgerea la procedura legii speciale edictate în materie pentru

valorificarea dreptului la despăgubiri pretins.

De altfel, Curtea de apel a reținut, în acord

cu

considerentele Deciziei nr. 5964 din 04 octombrie 2012,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția dată în apel

cererii de revendicare a imobilului, că

recurenții reclamanți au

cunoscut faptul că anumite suprafețe din terenul revendicat nu sunt „libere” și

că, prin urmare, cererea privind restiuirea în natură a imobilului pe calea

acțiunii în revendicare putea să nu aibă finalitatea urmărită, fiind necesară

valorificarea dreptului de proprietate invocat și în procedura legii speciale,

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, despăgubirea

reclamanților pentru terenul imposibil de restituit în natură, preluat abuziv

de stat în perioada anterioară anului 1990, se putea pretinde și obține în cadrul

normativ special creat prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

respectiv Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul soluționării

litigiului de față, pentru că

în condițiile în care revendicarea nu poate fi admisă,

iar reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv

de stat, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă potrivit legilor

speciale de reparație, această soluție fiind în concordanță și cu practica C.E.D.O.

Recurenții reclamanți ar fi avut dreptul la

despăgubiri pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480, 481 C. civ., numai

dacă nu ar fi avut la îndemână calea legii speciale, mai sus-menționată, care

se aplică cu prioritate litigiului în curs, potrivit principiului de drept

specialia generalibus derogant.

În condițiile în care nu au urmat această

cale și nici nu au o hotărâre anterioară de confirmare a dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul autorilor lor, recurenții

reclamanți nu au dreptul nici la această formă de revendicare întemeiată pe

dreptul comun.

Această concluzie face inutilă evaluarea

celorlalte argumente și critici aduse în susținerea acestui motiv de recurs,

care vizează considerente teoretice privind instituția

acțiunii în

revendicare și țin de modul de apreciere a raportului dintre norma specială și

dreptul comun.

Având în vedere considerentele expuse în

precedent și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va

respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanți și

de intervenienți în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.A., L.O., L.V., L.Ș.C., T.A., I.M.,

R.M.A., B.E.L., R.V., , S.E., G.T., G.I., P.M., B.D.M., V.D., M.A.V., F.M., I.A.

și de intervenienții C.Ș. și C.I. împotriva Deciziei civile nr. 64/C din 25

iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai

2015.