ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3563/19.12.2014, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, reprezentat prin Primar și S.C. C. S.R.L. și a obligat reclamanții la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 657,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul pe care reclamanții l-au declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 496/30.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar apelanții au fost obligați să plătească intimatului Municipiul Constanța suma de 558 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând în principal casarea hotărârilor instanțelor de fond și trimiterea cauzei la tribunal, iar în subsidiar, casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, recurenții au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat celui dintâi, au arătat că instanța de apel în mod greșit a înlăturat ca inadmisibilă critica privind pronunțarea sentinței atacate cu nesocotirea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul incompatibilității judecătorului de primă instanță, decurgând din împrejurarea că beneficiază de un apartament tip A.N.L. pus la dispoziție de intimatul-pârât Municipiul Constanța, în calitate de proprietar al locuinței.

În acest sens, au susținut că, deși au luat cunoștință despre situația expusă ulterior pronunțării sentinței, instanța de apel a ignorat aceste argumente, reținând în sprijinul înlăturării criticii neinvocarea în fața primei instanțe a incompatibilității judecătorului, prin neformularea unei cereri de recuzare.

Recurenții au mai criticat decizia atacată pentru a nu fi cuprins temeiul de drept pe care instanța de apel și-a fondat raționamentul anterior expus, despre care au afirmat că ar contraveni textului legal care prevede cu caracter imperativ că judecătorul care are cunoștință de existența unui motiv de incompatibilitate în ceea ce-l privește are obligația de a se abține de la judecata pricinii, iar din interpretarea instanței de apel ar rezulta că abținerea este obligatorie numai în situația în care părțile cunosc starea de incompatibilitate a judecătorului și o invocă în fața sa.

Au mai arătat că judecătorul fondului era obligat moral, pentru a elimina orice suspiciuni legate de interesul propriu în soluționarea cauzei, să se abțină de la judecata acesteia, cunoscând că beneficiază de un imobil de tip A.N.L., destinat persoanelor defavorizate și că astfel beneficiază de o chirie preferențială stabilită de intimatul-pârât Municipiul Constanța.

Din această perspectivă, au susținut că finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea normelor cuprinse în art. 41-44 C. proc. civ. rezidă în respectarea dreptului oricărui justițiabil de a-i fi judecată cauza de o instanță independentă și imparțială, aptă să dovedească obiectivitate.

În final, recurenții au conchis că, prin soluția dată criticii lor, instanța de apel i-a sancționat tot pe ei, vătămați deja prin soluționarea cauzei de un judecător incompatibil, pentru "culpa" de a nu fi cunoscut "în termen" aspecte de țin de viața privată a magistratului, lăsând nesancționată, măcar prin soluționarea pe fond a criticii, omisiunea judecătorului fondului de a se abține de la soluționarea unei cauze în care se află în raporturi contractuale - inaccesibile celei mai mari părți a populației - cu partea adversă.

Circumscris cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată este nemotivată în ceea ce privește capătul de cerere prin care au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în contractele încheiate între cei doi pârâți, prin care aceștia au convenit schimbarea destinației terenurilor doar în baza acordului vânzătorului Municipiul Constanța (în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, nu și a celui de dare în plată) și cu plata eventualei diferențe de preț.

Referitor la considerentele deciziei atacate, potrivit cărora nu au dovedit modalitatea în care a fost fraudată legea prin încheierea convenției nr. 1657/2008 și că renegocierea a fost legală, scopul acesteia fiind asigurarea echivalenței prestațiilor părților contractante, recurenții au susținut că instanța de apel a refuzat să analizeze aspectele pe care le-au invocat. În acest sens, au menționat că instanța de apel, invocând principiul libertății contractuale și al echivalenței prestațiilor, nu a analizat criticile privind încălcarea legislației în materia dreptului de proprietate și atributelor acestuia, eliberării autorizației de construire și contractului de vânzare-cumpărare.

În același sens, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., au susținut că înlăturarea de către instanța de apel a criticilor referitoare la nulitatea clauzelor cuprinse în contractele pe care le-au încheiat cu pârâtul Municipiul Constanța prin trimiterea la valabilitatea unor acte anterioare (perfectate de reclamanți cu pârâta S.C. C. S.R.L.), criticate la rândul lor pentru "o nulitate" neanalizată de instanțele de fond, echivalează cu nemotivarea hotărârii atacate și cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului.

Din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel, fără să menționeze vreun temei de drept, s-a limitat să enunțe că prin schimbarea destinației terenurilor, pârâtul Municipiul Constanța, ca vânzător inițial, ar fi fost dezavantajat din punct de vedere al egalității prestațiilor, fără să-și argumenteze concluzia și ignorându-le criticile sub acest aspect, pe care nici măcar nu le-a consemnat în considerente.

Mai mult decât atât, au arătat că instanța de apel, referindu-se la echivalența prestațiilor, nu i-a lămurit asupra a ceea ce ar fi primit de la pârâtul Municipiul Constanța în schimbul celor peste 1.200.000 euro pretinși în schimbul acordului său privind schimbarea destinației terenurilor, asupra posibilității vânzătorului inițial de a mai dispune de un bun care ieșise din patrimoniul său, asupra necesității unei noi evaluări sau reevaluări a terenurilor, în condițiile în care la momentul înstrăinării acestora către prima cumpărătoare, S.C. C. S.R.L., fuseseră evaluate, iar prețul vânzării, de principiu, este cel de circulație de la momentul înstrăinării.

De asemenea, recurenții au criticat considerentele deciziei sub aspectul reținerii caracterului licit, moral, posibil și determinat al obiectului convenției nr. 1657/2008.

Sub acest aspect, au susținut că instanța de apel a ignorat existența H.C.L. Constanța nr. 285/2007 prin care fusese aprobat un nou plan urbanistic de detaliu, care modificase deja destinația terenurilor la momentul încheierii convenției nr. 1657/2008, nu doar crease premisele modificării, așa cum eronat au apreciat instanțele de fond.

Condiționarea acordului privind schimbarea destinației terenurilor de plata unei sume de bani atât de importante, cu titlu de diferență de preț, în scopul asigurării echivalenței prestațiilor părților a fost apreciată de recurenți ca fiind lipsită de fundament legal și complet neargumentată de instanța de apel.

În continuare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au criticat decizia recurată pentru lipsa de fundament legal a concluziei instanței de prim control judiciar, potrivit căreia pârâtul Municipiul Constanța ar fi fost dezavantajat din punctul de vedere al egalității prestațiilor.

Referitor la această concluzie, recurenții au mai arătat că ea este consecința ignorării de către curte a faptului că la data dobândirii lor de către S.C. C. S.R.L., terenurile fuseseră evaluate un evaluator agreat de vânzător, care nu putea înstrăina imobilele terenuri decât la valoarea lor de circulație la momentul vânzării; mai mult, au apreciat că Municipiului Constanța avea dreptul de a solicita la momentul înstrăinării terenurilor, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, întocmirea unui plan urbanistic zonal sau de detaliu în vederea schimbării destinației și valorificării acestora la un preț superior.

În continuare, recurenții au reiterat parte dintre susținerile deja expuse, criticând decizia atacată pentru maniera în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate în cauză.

La 08.08.2016, intimatul-pârât Municipiul Constanța, prin Primar, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Iar la data de 22.08.2016, și intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru incompatibilitatea judecătorului. În subsidiar, în măsura în care critica formulată sub acest aspect ar fi înlăturată, a solicitat respingerea recursului, apreciind restul criticilor dezvoltate de recurenți ca fiind nefondate. Nu a solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Părțile nu au prezentat asemenea puncte de vedere.

În ședința de la 07.03.2017, constatând că recursul nu pote fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susținerea recurenților vizând înlăturarea, de către instanța de apel, a criticii privind pronunțarea sentinței atacate cu încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul unei pretinse incompatibilități a judecătorului tribunalului, nu este fondată.

După cum în mod judicios a reținut și curtea de apel, recurenții-reclamanți nu au formulat vreo cerere de recuzare a judecătorului în faza judecății în primă instanță.

Dacă art. 41 C. proc. civ. indică situațiile de incompatibilitate absolută - incidența niciunuia nefiind afirmată în speță -, cele de la art. 42 sunt tot cazuri de incompatibilitate (așa cum rezultă din chiar denumirea marginală a textului).

Una dintre diferențele majore dintre aceste ipoteze rezidă în momentul până la care incompatibilitatea poate fi invocată: numai cea absolută poate fi ridicată în orice stare a pricinii, așa cum se prevede în art. 45 teza a II-a C. proc. civ.

Prin urmare, pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 C. proc. civ., dispoziția care permite invocarea lor în orice stare a pricinii, evocată mai sus, nu este aplicabilă; incidență au însă prevederile art. 44 C. proc. civ., care impun ca recuzarea să fie formulată înainte de începerea oricărei dezbateri și, când motivele de incompatibilitate s-au ivit sau au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, de îndată ce sunt cunoscute.

Limita în timp până la care pot fi invocate cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 42 C. proc. civ., atunci când motivele s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, nu este indicată în lege, dar ea poate fi dedusă, prin interpretarea normelor incidente.

Așa cum corect susțin recurenții, scopul reglementării tuturor cazurilor de incompatibilitate constă în asigurarea dreptului oricărui justițiabil de a-i fi judecată cauza de o instanță independentă și imparțială, aptă să dovedească obiectivitate.

Cu toate acestea, invocarea incompatibilității reglementate în art. 42 C. proc. civ. nu se poate face în orice stare a pricinii, ci doar în fața instanței în cadrul căreia judecătorul își exercită atribuțiile.

Această concluzie nu doar că se bazează pe interpretarea per a contrario a art. 45 C. proc. civ., dar ea dă sens prevederilor legale (art. 50 C. proc. civ.) și celor regulamentare (art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii), care stabilesc soluționarea cererii de recuzare de un alt complet al aceleiași instanțe - sub rezerva ipotezei art. 50 alin. (2) C. proc. civ. -, precum și modalitatea de compunere a acestuia.

Împrejurarea că recurenții ar fi aflat după pronunțarea sentinței de existența cazului de pretinsă incompatibilitate (constând în faptul că judecătorul fondului beneficiază de un apartament tip A.N.L. pus la dispoziție de Municipiul Constanța) nu permite o altă interpretare a legii decât cea expusă mai sus.

Se cuvine, în acest sens, a se sublinia că nu doar judecătorilor, ci și părților le revin obligații în derularea unui proces, așa încât autorii cererii de chemare în judecată, văzând dispozițiile art. 10 C. proc. civ., ar fi trebuit să manifeste diligență în a verifica dacă nu există vreun caz de incompatibilitate care să poată fi invocat în timp util și în condițiile reglementate de lege, anterior prezentate.

În cadrul motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au expus mai multe critici, care vizează nemotivarea deciziei atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri se vor expune, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și se vor indica argumentele pentru care s-au admis, respectiv înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Motivarea unei hotărâri nu presupune însă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, desigur, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile să influențeze soluția.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, chiar dacă a procedat la o analiză grupată a cauzelor de nulitate.

Așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului și fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentei decizii, situația de fapt presupune dobândirea de către recurenți, printr-un act de dare în plată și prin unul de vânzare-cumpărare - ambele încheiate cu societatea C. S.R.L. -, a unor terenuri, ulterior cumpărării acelorași bunuri de către societatea menționată mai sus de la Municipiul Constanța. De asemenea, instanțele de fond au reținut că în toate contractele încheiate părțile au prevăzut obligația dobânditorului dreptului real de proprietate de a respecta destinația terenurilor (acela de depozit și service pentru ambarcațiuni), precum și posibilitatea aceleiași părți de a obține schimbarea destinației, sub rezerva plății către Municipiul Constanța a unei eventuale diferențe de preț ce ar putea rezulta din reevaluare. Nu în ultimul rând, instanțele anterioare au notat calitatea recurenților de asociați în C. S.R.L., dar și faptul că, în ambele contracte pe care le-au încheiat cu aceasta din urmă, au luat act de obligația de a respecta destinația terenurilor și au declarat că înțeleg să i se substituie societății în drepturile și obligațiile ce îi reveneau. Ulterior dobândirii proprietății de către recurenți, destinația terenurilor a fost schimbată în aceea de alimentație publică și cazare, printr-o hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Constanța, iar recurenții au solicitat emiterea unei autorizații de construire. Ca efect al reevaluării, s-a stabilit o diferență de preț, consemnată într-un proces-verbal de renegociere și o convenție, atacate pentru nulitate.

În esență, reclamanții au urmărit pronunțarea unei hotărâri de anulare a unor contracte succesiv încheiate, însă în considerarea acelorași cauze de nulitate, astfel că este justificată aprecierea curții de apel potrivit căreia nu era util ca argumentele care au condus spre concluzia netemeiniciei fiecărei cauze de nulitate să fi fost reluate la analiza fiecărui contract în parte; așa fiind, este nefondată critica pe care recurenții au expus-o, vizând lipsa examinării motivelor de nulitate a contractelor încheiate între C. S.R.L. și Municipiul Constanța.

Situația de fapt reținută de către instanțele de fond relevă că recurenții, în calitatea lor de asociați ai C. S.R.L., au cunoscut, încă de când societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor, că prețul urma să fie renegociat în cazul în care destinația imobilelor achiziționate s-ar fi schimbat.

Autorii căii de atac critică decizia pronunțată în apel, cu motivarea că aceasta nu ar fi răspuns susținerilor lor, potrivit cărora legea ar fi fost fraudată prin impunerea de către Municipiul Constanța a unei obligații de renegociere a prețului.

În continuare, recurenții par a sugera că, în schimbul acestui preț renegociat, intimatul urma să fie de acord cu schimbarea destinației bunurilor.

În dezacord cu recurenții, Înalta Curte subliniază că obligația de renegociere nu a fost impusă pentru schimbarea destinației, ci în caz de schimbare a destinației, iar o asemenea abordare este pe deplin legală.

Astfel, instanța supremă reține că prin contractele pe care le încheiase cu C. S.R.L., Municipiul Constanța impusese obligația de renegociere a prețului în caz de schimbare a destinației, pe care cumpărătoarea o acceptase, iar o asemenea obligație este una propter rem, o veritabilă sarcină reală, care grevează dreptul asupra terenurilor și care, accesorie acestuia, s-a transmis odată cu bunurile către recurenți. Mai mult, ea dă expresie obligației Municipiului Constanța de a încerca să valorifice la maximum bunurile din domeniul său pe care le înstrăinează și, în egală măsură, asigură și interesele dobânditorilor de a obține schimbarea destinației terenurilor astfel achiziționate; în final, după cum în mod judicios au reținut și instanțele anterioare, obligația de renegociere are aptitudinea de a da eficiență dezideratului echivalenței prestațiilor.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că atitudinea recurenților, care prin prezentul demers judiciar încearcă să se desisteze de obligația asumată, nu poate primi protecție legală.

În aceeași ordine de idei, susținerile autorilor căii de atac, potrivit cărora în apel nu ar fi fost analizate aspecte pe care le-ar fi invocat, vizând încălcarea legislației în materia dreptului de proprietate, contractului de vânzare-cumpărare și a autorizației de construire ori vicierea propriului consimțământ, rămân la stadiul unor afirmații pur speculative, recurenții înșiși nefiind în măsură să indice un text de lege care să fi fost încălcat ori greșit aplicat.

Circumscris acelorași motive de nelegalitate, dar și celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel s-a limitat să enunțe că, prin schimbarea destinației terenurilor, Municipiul Constanța ar fi fost dezavantajat din punct de vedere al egalității prestațiilor, fără să-și argumenteze această concluzie și ignorându-le criticile sub acest aspect.

Nici această critică nu poate fi circumscrisă vreunui motiv de nelegalitate dintre cele evocate de autorii căii de atac; considerentul curții de apel ține de o apreciere a situației de fapt și, de principiu, el nu este supus cenzurii în recurs, sub rezerva ipotezei în care ar fi rezultat al unui raționament contradictoriu, dacă nu chiar inexistent. Asemenea cazuri nu se regăsesc, însă, în speță și este evident că schimbarea destinației terenurilor - din aceea de depozit și service ambarcațiuni în teren pentru unități de alimentație publică și cazare în stațiunea Mamaia - este de natură să le crească în mod semnificativ valoarea, așa încât prețul primit de către Municipiul Constanța în schimbul terenurilor cu destinația inițială este cu mult inferior celui la care s-ar tranzacționa terenurile, cu destinația astfel schimbată. De aceea, considerentul expus în decizia de apel vizând poziția dezavantajată a intimatului-pârât este unul judicios argumentat.

Așa fiind, susținerile recurenților potrivit cărora instanța de apel nu i-a lămurit asupra a ceea ce ar fi primit de la Municipiul Constanța în schimbul sumei pretinse ca efect al schimbării destinației terenurilor, asupra posibilității vânzătorului inițial de a mai dispune de un bun care ieșise din patrimoniul său, asupra necesității unei noi evaluări sau reevaluări a terenurilor, în condițiile în care, la momentul înstrăinării acestora către prima cumpărătoare, ele fuseseră evaluate, sunt aspecte care privesc negocierea purtată de părți, dar care nu conturează vreo critică de nelegalitate, nici nu se constituie în argumente de drept care să fi justificat o soluție de anulare a contractelor, în sensul urmărit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Argumentele prezentate mai sus relevă caracterul nefondat și al criticilor recurenților vizând obiectul convenției nr. 1657/2008, precum și cel doar afirmat, al unei pretinse lipse de fundament a concluziei instanței de prim control judiciar, potrivit căreia Municipiul Constanța ar fi fost dezavantajat din punctul de vedere al egalității prestațiilor.

Se cuvine subliniat că, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții nu au invocat niciun text de lege încălcat sau greșit aplicat, cu excepția art. 54 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, sens în care au evocat posibilitatea intimatului de a pretinde întocmirea unui plan urbanistic zonal sau de detaliu, în vederea schimbării destinației terenurilor și valorificării lor la un preț superior, anterior primei lor înstrăinări.

Existența unui astfel de drept nu afectează însă legalitatea deciziei atacate pe calea prezentului recurs, de vreme ce exercițiul său era la latitudinea intimatului, care nu putea fi împiedicat, în cazul în care nu-și adapta astfel conduita, să înstrăineze imobilele în modalitatea în care a făcut-o, impunând o obligație propter rem agreată de cocontractant și preluată de succesorii acestuia cu titlu particular.

Toate celelalte susțineri sunt chestiuni de fapt, prin care recurenții au criticat decizia din apel pentru maniera în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate în cauză și ele nu pot fi reevaluate în calea de atac nedevolutivă a recursului.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cum recurenții au pierdut procesul, aceștia urmează să fie obligați, la cererea intimatului Municipiul Constanța și în baza art. 451, 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata către acesta a cheltuielilor de judecată, compuse din onorariu de avocat, în cuantum de 9.439,2 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 496 din 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenții-reclamanți către intimatul-pârât Municipiul Constanța la plata sumei de 9.439,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 31 octombrie 2017.