ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1650/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 20 aprilie 2018, A. a formulat, în temeiul art. 1013 și următ. C. proc. civ., ordonanță de plată prin care a solicitat obligarea U.A.T. Municipiul Constanța prin Primar la achitarea sumei de 442.804,50 RON reprezentând 30% din valoarea contractului de finanțare nerambursabil nr. 89109 din 11 iulie 2017 privind Festivalul Verii 2017, respectiv tranșa a doua, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea de modificare de acțiune din 17 mai 2018, reclamanta a arătat că înțelege a invoca, ca temei de drept al acțiunii, dispozițiile art. 192-200 C. proc. civ., ale art. 1270 C. civ., Legea nr. 350/2005, cu completările și modificările ulterioare și a solicitat obligarea U.A.T. Municipiul Constanța prin Primar la achitarea sumei de 442.804,50 RON reprezentând un procent de 30% din valoarea contractului de finanțare nerambursabil nr. 89109 din 11 iulie 2017 privind Festivalul Verii 2017, respectiv tranșa a doua, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea nr. 1041 din 28 iunie 2018, Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă, motivat de lipsa dispozițiilor privind competența specială a instanței de contencios administrativ, caz în care a reținut că revine instanței civile, determinată în raport de prevederile art. 94-95 C. proc. civ., competența de a soluționa cauza.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 3163 din 20 decembrie 2018, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța. Prin sentința nr. 370 din 13 februarie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 3163/2018 și a dispus completarea acesteia în sensul că a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantă vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. A obligat-o pe reclamanta A. la plata sumei de 952 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtul Municipiul Constanța.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 112 C din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins cererea de repunere în termen. A respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3163 din 20 decembrie 2018 pronunțată de tribunal, în contradictoriu cu U.A.T. Municipiul Constanța. A obligat-o pe apelantă la plata către intimată a sumei de 635,28 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu a fost pusă în discuția părților excepția tardivității cererii de repunere în termen, iar admiterea excepției tardivității declarării apelului a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept procesual. A arătat că hotărârea apelată a fost completată ulterior datei de 11 februarie 2019, iar prin admiterea completării dispozitivului acesteia s-a întregit hotărârea, dându-i-se un sens. Cum data de 9 februarie 2019 a fost o zi de sâmbătă, reclamanta a susținut că apelul este declarat în termenul legal, decizia din apel fiind nelegală. A considerat că atâta timp cât dispozitivul hotărârii este completat, termenul de apel curge de la momentul în care hotărârea este completă și comunicată părților, pentru că în caz contrar, norma legală este interpretată greșit și în contradicție cu celelalte norme care completează acest cadru legal. Recurenta a solicitat astfel ca instanța de recurs să constate și să lămurească aspectele deduse judecății referitoare la termenul de apel privind o hotărâre incompletă chiar în dispozitiv, prin stabilirea datei de la care curge termenul de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă U.A.T. Municipiul Constanța prin Primar s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. S-a arătat că așa cum este reținut prin decizia atacată, instanța de apel a pus în discuția părților cererea de repunere în termen formulată de reclamantă, nefiind invocată vreo excepție referitor la aceasta. În opinia intimatei-pârâte nu poate fi deci reținut motivul de recurs potrivit căruia nu a fost pusă în discuția părților excepția tardivității cererii de repunere în termen, întrucât pentru a fi în această situație, instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe asupra respectivei excepții prin decizie. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că recurenta se află într-o gravă eroare considerând că termenul de apel trebuie calculat de la data comunicării hotărârii date asupra cererii de completare formulată în temeiul art. 444 alin. (1) C. proc. civ. Prevalându-se de prevederile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat, că așa cum a reținut și instanța de apel, termenul de exercitare a căii de atac împotriva sentinței tribunalului curge de la momentul comunicării acesteia către reclamantă, independent de demersul ulterior al UAT Municipiul Constanța, respectiv cererea formulată potrivit art. 444 din cod. A solicitat a se observa că sentința a fost comunicată reclamantei la sediul ales la 8 ianuarie 2019, iar termenul de 30 de zile se împlinea la 8 februarie 2019, astfel încât apelul transmis prin fax în ziua de luni, 11 februarie 2019, în mod legal, a fost considerat tardiv. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului. A arătat că nu pot fi primite apărările formulate prin întâmpinare, motivat de faptul că hotărârea a fost completată și a căpătat un sens ce putea fi criticat numai după completarea dispozitivului și după soluționarea cererilor formulate potrivit art. 442-444 C. proc. civ., încât dosarul nu va fi trimis instanței de recurs decât după soluționarea cererilor de lămurire și completare dispozitiv. Tot în acest sens, în opinia recurentei, completarea, lămurirea și îndreptarea hotărârilor nu se pot solicita în fața instanței de control judiciar din calea de atac ci doar la instanța care a pronunțat hotărârea, potrivit art. 445 C. proc. civ., motiv pentru care o hotărâre nu poate fi atacată cu apel de două ori, având în vedere că se poate schimba atât sensul hotărârii prin completarea dispozitivului cât și conținutul acesteia.

Procedura de filtru Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 16 septembrie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: În drept, dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevăd următoarele: Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Cât privește apelul, dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ. prevăd expres atât durata termenului pentru exercitarea acestei căi de atac, cât și momentul de la care acesta începe să curgă, anume 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Fiind de strictă aplicare, incidența dispozițiilor legale menționate nu poate fi înlăturată de instanța de judecată pe cale de interpretare. La rândul lor, dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. civ. prevăd condițiile în care poate opera repunerea în termen și anume: partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. În speță, potrivit lucrărilor dosarului, Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 3163/20.12.2018, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de partea reclamantă A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța. Hotărârea judecătorească menționată a fost comunicată părții reclamante la data de 08.01.2019, care avea a exercita calea de atac a apelului în termen de 30 de zile de la comunicare, termen care s-a împlinit într-o zi lucrătoare de vineri, anume în data de 08.02.2019. Împlinindu-se într-o zi lucrătoare, nu într-o zi nelucrătoare, termenul de apel nu s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 181 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a constatat că apelul declarat de partea reclamantă, transmis fiind prin fax luni, 11.02.2019, la ora 21:20, a fost formulat cu depășirea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ. Este real că, ulterior, prin sentința civilă nr. 370/13.02.2019, Tribunalul Constanța, în temeiul dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., a admis cererea formulată de pârâtul Municipiul Constanța și a dispus completarea sentinței civile menționate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondate, cu consecința obligării părții reclamante la plata sumei de 952 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtului. Chestiunile litigioase relative la plata cheltuielilor de judecată ce au fost soluționate prin hotărârea de completare mai sus-arătată, în mod evident, sunt distincte de chestiunile litigioase subsumate fondului litigiului, care fuseseră soluționate prin sentința civilă nr. 3163/20.12.2018, caz în care susținerea părții reclamante potrivit căreia abia prin hotărârea completatoare s-ar fi dat sens sentinței civile date asupra fondului pricinii se dovedește a fi nefondată. De altminteri, indiferent de legătura care există între două astfel de hotărâri judecătorești, în lipsa unor dispoziții legale speciale, faptul pronunțării celei de-a doua hotărârii, completatoare, nu este de natură să proroge începutul termenului de declarare a apelului împotriva primei hotărâri la o dată calendaristică ulterioară, alta decât cea prevăzută de dispozițiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta, întrucât, fiecare dintre cele două hotărâri judecătorești își păstrează particularitatea, părțile interesate având deschis exercițiul unor căi de atac distincte ce pot fi exercitate separat împotriva acestora. În consecință, argumentul părții reclamante potrivit căreia apelul îndreptat împotriva sentinței civile nr. 3163/20.12.2018 a fost declarat în termenul legal, în considerarea faptului că termenul ar fi început să curgă de la data comunicării sentinței civile nr. 370/13.02.2019, se dovedește a fi eronat și contrar dispozițiilor legale mai sus arătate. În ceea ce privește cea de-a doua critică, privind omisiunea instanței de apel de a pune în discuția părților excepția tardivității cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită. Astfel, verificând cuprinsul hotărârii recurate, se observă că instanța de apel nu a reținut prin dispozitiv incidența excepției menționate în ceea ce privește solicitarea de repunere în termen care a fost formulată de partea reclamantă cu ocazia dezbaterilor orale din data de 16 septembrie 2019. Potrivit mențiunilor încheierii de dezbateri, partea reclamantă a cerut instanței de apel să constate că apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3163/20.12.2018 a fost formulat în termenul legal, întrucât, în opinia sa, acest termen nu a început să curgă de la data comunicării sentinței apelate, ci de la data la care i-a fost comunicată hotărârea prin care respectiva sentință a fost completată, apreciind, totodată, în mod contradictoriu, că același argument impune și concluzia potrivit căreia, pentru evitarea riscul decăderii, se impune repunerea sa în termenul de declarare a apelului. Considerentele hotărârii evidențiază faptul că instanța de apel a respins solicitarea de repunere în termen întrucât nu a fost formulată cu respectarea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ. care impun, imperativ, ca o astfel de cerere să se facă odată cu actul de procedură care nu a putut fi realizat în termenul legal și cu prezentarea împrejurărilor care au împiedicat efectuarea în termen a actului de procedură, ci, dimpotrivă, a fost formulată deodată cu susținerea concluziilor orale asupra excepției tardivității apelului, fapt care contravine acestor dispoziții legale. Împrejurarea că, în verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a reținut, totodată, că o cerere de repunere în termen formulată după momentul efectuării actului de procedură întârziat este deopotrivă tardivă și superfluă întrucât, astfel formulată, aceasta își pierde finalitatea urmărită de legiuitor, anume aceea de a se evalua concomitent atât punerea titularului dreptului într-o împrejurare mai presus de voința sa în respectarea termenului procedural, cât și valorificarea termenului înăuntrul căruia se mai putea exercita respectivul drept, prin efectuarea actului aparent tardiv, nu echivalează cu reținerea excepției tardivității cererii de repunere în termen, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă. În consecință, cum instanța de apel nu a reținut în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de apel incidența excepției tardivității și nu s-a pronunțat în acest sens prin dispozitivul hotărârii, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica formulată de partea reclamantă privind omisiunea punerii în discuția părților a acestei excepții. Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat. Având în vedere gradul redus de complexitate al criticilor suspuse analizei instanței de recurs, critici care au vizat doar verificarea dezlegărilor date de instanța de apel asupra unor chestiuni de ordin procesual civil, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga partea reclamantă să plătească pârâtului cheltuieli de judecată într-un cuantum redus la suma de 1000 RON. PENTRU ACESTE MOTIVE,