ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă în data de 24.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGRFP Galați - AJFP Constanța, Ministerul Tineretului și Sportului, B. și Municipiul Constanța prin primar, reprezentat de Consiliul Local Constanța, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilelor situate în Constanța, str. x: C1 - "Club Nautic", compus din construcție P+1, cu suprafață construită la sol de 292,24 mp și suprafață desfășurată de 632,78 mp; C2 - terasă și foișor, cu suprafață construită de 233,88 mp; C3 - anexă cu suprafață construită de 38,43 mp; C4 - magazie, cu suprafață construită de 29,99 mp. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința nr. 2792/15.11.2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța prin primar și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respingând, în consecință, acțiunea; a obligat-o pe reclamantă la plata, către pârâtul Municipiul Constanța, a sumei de 1.487,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 72/C/12.06.2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul reclamantei A. S.A., prin administrator C., împotriva sentinței.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 2650/09.12.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantei A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva încheierii din 05.06.2019 și a deciziei nr. 72/C/12.06.2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe care le-a casat, și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința nr. 3535/2022 din 16.11.2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul Constanța și, în consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Ministerul Tineretului și Sportului și B., ca nefondată; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 2.915,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 181/C/02.10.2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.A., prin administrator provizoriu C., împotriva sentinței.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A., prin administrator provizoriu C., a solicitat casarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de apel, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fondul pricinii, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea pricinii în primă instanță, în apel și în recurs. I. În dezvoltarea unui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea, respectiv aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normelor de drept material care stabilesc forța probantă a datelor de carte funciară. - Sub un prim aspect, precizează că un considerent esențial, care a stat la baza pronunțării soluției atacate, a fost acela că "în mod corect s-a apreciat că, in situația in care ambele părți au titluri care provin de la același autor, se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară, iar in speță doar pârâtul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra bunurilor dobandite, astfel că s-a dat in mod judicios câștig de cauză acestuia, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure, pârâtului care a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară având o situație mai favorabilă în cadrul acțiunii în revendicare." Arată, însă, că acest considerent încalcă dispozițiile art. 5 alin. (2) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din x/2014 al Agenției de Cadastru si Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, care prevăd că forța probantă a datelor de carte funciară este echivalentă cu aceea a înscrisurilor și a lucrărilor în baza cărora s-au operat înscrierile în cartea funciară, dacă aceste date sunt certificate de biroul teritorial. Menționează că, în speță, înscrierea avută în vedere de instanța de apel a operat în baza Minutei din data de 10.07.1984, încheiată între D. și B., deci între două entități juridice străine de statul român și de recurentă, motiv pentru care consideră că forța probantă a intabulării este echivalentă cu cea a Minutei respective și deci nu dovedește dobândirea proprietății de către stat, astfel cum a reținut instanța de apel, pentru simplul motiv că în cuprinsul acestui înscris sub semnătură privată nu figurează nicio mențiune privind transmiterea vreunui drept de proprietate - ci, poate, doar a unui drept de folosință -, dar nu către statul român, actul reglementând, mai exact, darea imobilului în folosința clubului de către D.. - Printr-o altă susținere, subsumată aceluiași motiv de casare, a menționat că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea, în cauză, a art. 1 din Legea nr. 29/1967, pentru a justifica teza dobândirii, în proprietatea publică a statului, a construcțiilor aflate în patrimoniul unității economice, reorganizată ca societate comercială, pentru considerentul că aceasta a încadrat "sportul și educația fizică în categoria activităților de interes național, a creat cadrul legal pentru înființarea bazelor sportive, definite prin anexa nr. 3 lit. c), ca unități fără personalitate juridică (...)". Susține, astfel, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material invocate, mai precis a art. 2 alin. (2) și (8) din Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activității de educație fizică și sport. Menționează că instanța de apel s-a mărginit să examineze numai art. 1 din această lege, care constituie expunerea unei teze generale comuniste, încălcând normele exprese și imperative din textul de lege imediat următor, care arată, în mod clar, cum anume reglementa legiuitorul comunist că se realizează, în întreprinderi și instituții (cum este antecesoarea recurentei), intervenția organelor statului în domeniul de interes național al educației fizice și sportului, sens în care redă conținutul normativ al art. 2 alin. (2) și (8) din Legea nr. 29/1967. Menționează că aceste texte de lege reglementează în concret limitele atribuțiilor sindicatelor, a Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, ale organelor și organizațiilor care activau în domeniu, fără a stabili atribuții constând în construcția de cluburi sportive, care să intre în domeniul public al statului român. Citând în mod trunchiat un text de lege cu caracter general, care nu are legătură cu problematica construcției și a proprietății clubului nautic, instanța de apel a aplicat greșit textul art. 1 și a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (2) și (8) din Legea nr. 29/1967, care fixau, în mod explicit, unele limite legale, a căror depășire nu poate constitui un mod legal de dobândire a proprietății. Sub un alt aspect, recurenta invocă și încălcarea art. 17 alin. (1) C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși, ceea ce înseamnă că nici sindicatul, nici Clubul și nici Asociația Sportivă nu puteau dobândi, în temeiul acestei legi, un drept de proprietate pe care să-1 transmită statului român și nici nu aveau atribuții legale să acționeze în sensul ca statul să dobândească direct un asemenea drept. Susține că întreaga construcție juridică privind dobândirea, de către statul român, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu este lipsită de temei legal, în sensul că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă ce arată considerentul instanței de apel. În schimb există alte texte de lege, precum cele invocate de recurentă, a căror aplicare conduce la teza contrară, potrivit căreia nu există niciun mod legal în care statul să fi dobândit în speță imobilele, în condițiile în care nu există niciun înscris doveditor care să poată fi considerat titlu al acestuia - astfel încât să se încadreze în categoria de "alt titlu", prevăzută în cazul de excepție de la art. 20 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 15/1990. Susține, în acest sens, că inclusiv această normă de drept material a fost încălcată de instanța de apel și de prima instanță, dat fiind că formularea legală "cu alt titlu" nu înseamnă "cu niciun titlu" - precum în speță -, ca efect al extrapolării în mod nepermis a unor texte de lege. Arată, cu titlu de exemplu, că nu se poate considera că orice activitate sportivă, cu privire la care nu s-a făcut nicio dovadă că ar fi obținut o performanță, ar justifica dobândirea, de către stat, a spațiului în care se desfășoară, sub pretextul că activitățile sportive ar fi de interes național. Susține că instanțele de fond au considerat în mod greșit că toate imobilele revendicate ar servi interesului sportiv național, pentru că nu se poate pretinde că s-ar încadra în acest interes național toate construcțiile enumerate în obiectul cererii, respectiv atât C1- Clubul nautic, cât și C2 - terasă și foișor, C3 - anexă și C4 - magazie. II. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat existența unor motive străine de natura cauzei, respectiv lipsa unei motivări. - Astfel, arată, sub un prim aspect, că reținerea instanței de apel potrivit căreia "legislația anterioară datei de 22 decembrie 1989 prevedea existența doar a proprietății socialiste de stat (alături de cea personală și cooperatistă, care nu sunt în discuție în cauză)" conține motive străine de natura cauzei, iar, întrucât recurenta nu a susținut contrariul acestei teze, astfel încât să ocazioneze formularea lor, își găsește aplicarea motivul de casare invocat. Mai susține că și restul considerentelor sunt în același sens, menționându-se că înainte de Revoluție nu se făcea "distincție între domeniul public și privat al proprietății de stat". Precizează că o asemenea susținere nu constituie o motivare concretă și reală a dezlegării unei probleme de drept și nu are legătură cu natura pricinii, în condițiile în care nici recurenta și nici intimații nu au invocat o asemenea chestiune, după cum nici legiuitorul nu face la art. 20 din Legea nr. 15/1990 o asemenea distincție, pentru ca instanța de apel să fi examinat, în funcție de categoria de proprietate anterioară a statului, dacă recurenta a dobândit legal dreptul de proprietate invocat. - Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, invocă lipsa unei veritabile motivări, ca urmare a reținerii, de către instanța de apel, că "având în vedere aceste considerații, în mod corect concluzia primei instanțe a fost în sensul că înscrisul denumit Acord Unic nu are natura juridică a unui titlu de proprietate pentru fosta întreprindere, reprezentând doar înscrisul ce dovedește întrunirea condițiilor legale de realizare a unor construcții aferente desfășurării de activități sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public." Precizează că reținerea conform căreia Acordul Unic nu are natura juridică a unui titlu de proprietate reprezintă o susținere inutilă și lipsită de obiect, cât timp recurenta nu a susținut că acesta este titlul său de proprietate, ci, dimpotrivă, că nu acest document este titlul invocat (și nici nu putea fi, deoarece era datat 12.03.1974, iar recurenta a arătat că a dobândit proprietatea în cadrul privatizării din anul 1990). Susține, totodată, că a invocat acest acord doar pentru a dovedi că a construit cu bună-credință și legal imobilele în litigiu, astfel cum rezultă din consemnările cuprinse în încheierea de ședință de la termenul din 26.10.2022. Nici continuarea considerentului analizat nu oferă o reală motivare a soluției, dat fiind că nu "dovedește întrunirea condițiilor legale de realizare a unor construcții aferente desfășurării de activități sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public", astfel cum a considerat instanța. Arată că aceste rețineri nu lămuresc deplin o serie de chestiuni, precum: condițiile legale de realizare a unor construcții aferente desfășurării de activități sportive - altele decât cele pentru activități nesportive -; care este competența legată de așa-zisele activități sportive ale emitentului (fostul Consiliu Popular Județean Constanța - Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Control Construcții), a cărui denumire nu indică o competență specială a sa în domeniul sportiv; de ce cuprinsul Acordului nu se referă la domeniul sportiv, ci la construcții obișnuite și la racordarea la utilități, în condițiile în care clădirile destinate practicării activităților sportive este altfel compartimentată; care anume sunt acele "activități sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public", identificate de către instanța de apel în urma examinării Acordului, împrejurare, care, în opinia recurentei, nu reprezintă o veritabilă motivare a deciziei atacate. - Subsumat aceluiași motiv de recurs, afirmă că a învestit instanța ordinară de atac cu un motiv de apel în cuprinsul căruia a arătat că, în esență, simpla lecturare a cuprinsului Acordului demonstrează că recurenta nu intenționa să edifice construcții de interes național (ci pentru interesul său și al angajaților săi), în condițiile în care statul nu i-a alocat fonduri, asistență tehnică de specialitate și nici terenul pe care să fie amplasate construcțiile, critică rămasă neexaminată de către instanța de apel. Invocă, totodată, că inclusiv considerentul potrivit căruia "referirea apelantei la dispozițiile Legii nr. 5/1978, respectiv art. 4, nu schimbă situația de fapt reținută, respectiv natura juridică a bunului înregistrat în contabilitatea E. ca fiind un bun destinat activității sportive de interes public" relevă o nemotivare a instanței de apel. În acest sens, arată că bunul nu este înregistrat în contabilitatea E. ca fiind destinat activității sportive de interes public. Evocând situația de fapt, recurenta precizează că a depus la dosar Lista de inventariere a bunurilor având o valoare de peste 1.000.000 RON aflate în patrimoniul său la momentul privatizării, pentru a demonstra că a îndeplinit condiția legală de a deveni proprietara acestor bunuri, astfel cum aceasta este reglementată de art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 15/1990 (singura condiție prevăzută de lege fiind aceea ca bunul să se afle în patrimoniul societății la data reorganizării acesteia, din unitate economică socialistă în societate comercială privatizată). Mai arată, în acest sens, și că nu a avut parte de un proces echitabil, în care să i se ia în considerare susținerile și apărările, iar acestea să fie înlăturate motivat în fapt și în drept. Susține, totodată, că reținând greșit respectiva mențiune contabilă, inexistentă, instanța de apel nu a înlăturat motivat susținerile recurentei referitoare la aplicarea în speță a art. 4 din Legea nr. 5/1978. Astfel, deși le-a reținut, instanța de apel nu le-a combătut motivat, fără a arăta de ce nu sunt aplicabile în speță, aspect care, în opinia recurentei, reprezintă o nemotivare. De asemenea, precizează că instanța de apel nu a explicitat considerentul prin care a reținut că "nu se schimbă natura juridică a bunului", în condițiile în care nimeni nu a susținut vreodată contrariul. - Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta invocă și existența unei nemotivări a considerentului potrivit căruia recurenta ar fi pierdut dreptul de proprietate "și prin necontestarea Minutei din 10.07.1984". Mai mult, în legătură cu același aspect, recurenta arată că a formulat în cererea de apel o motivare clară, în sensul că nu avea interes să conteste Minuta, pentru că aceasta nu cuprindea nicio mențiune despre transferul sau pierderea dreptului de proprietate. Așadar, arată că, din moment ce în minută nu se menționează nimic despre proprietate, nu avea ce să conteste, aspect rămas, de asemenea, nemotivat, sens în care, redă, sub forma citării, susținerile evocate în cuprinsul cererii de apel. - Sub un alt aspect, circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta susține că prin decizia recurată a fost stabilit greșit cadrul legal aplicabil cererii sale, cu ignorarea Legii de privatizare nr. 15/1990, pe care și-a întemeiat acțiunea în revendicare. În acest sens, arată că actele normative indicate de către instanța de apel (Legea nr. 18/1991, Constituția României din 1991, Legea nr. 69/1991 și Legea nr. 213/1998) nu sunt aplicabile în speță, pentru că recurenta a dobândit construcțiile, aflate în patrimoniul său în 1990, prin H.G. nr. 945/1990, H.G. nr. 1176/1990 și Legea nr. 15/1990. Așadar, fiind deja în proprietatea recurentei, bunurile nu aveau cum să intre ulterior în proprietatea statului altfel decât printr-o modalitate legală (o expropriere cu dreaptă și prealabilă despăgubire, spre exemplu). În continuare, susține că, la fel de nemotivat, instanța de apel "amestecă" mai multe moduri în care ar fi fost posibil (dar nu real și nici dovedit) ca proprietatea asupra bunurilor să revină statului, prin reținerea potrivit căreia: "contrar susținerilor apelantei, referirea primei instanțe la disp. art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 nu a fost făcută cu ignorarea temeiurilor de drept invocate de părți, ci pentru a confirma titlul legal al statului de la momentul dobândirii primare a acestor bunuri." Precizează că acest considerent nu lămurește: când a fost momentul, modalitatea legală și titlul care a stat la baza dobândirii primare a acestor bunuri (având în vedere că instanța este chemată să stabilească acel "alt titlu", menționat la art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990), cum poate fi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 temeiul legal de confirmare a unei dobândiri primare, când în acest text de lege nu se menționează nimic despre așa ceva, respectiv ce semnifică termenul de "dobândire primară". Susține că toate aceste aspecte demonstrează caracterul vădit nemotivat al aserțiunii instanței de apel, care confundă confirmarea cu reintegrarea. Menționează și că a învestit instanța de apel cu un motiv constând în neaplicarea, în speță, a respectivului text de lege, din cauza lipsei înscrisului doveditor denumit "Protocol", prevăzut de text ca înscrisul ce declanșează procedura indicată și în lipsa căruia nu se poate dovedi reintegrarea imobilelor în domeniul public al statului, motiv pe apel neanalizat de către instanța de apel, sens în care redă, sub forma citării, susținerile evocate prin cererea de apel și arată că instanța de apel a reținut în continuare aplicarea acestui text de lege, alegând să ignore lipsa Protocolului, dar de data aceasta invocând norma respectivă, nu ca mod de dobândire, ci de confirmare a unei dobândiri primare, neoferind, însă, o motivare în acest sens. - Printr-o altă critică, întemeiată inclusiv pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă existența unei lipse a judecății și a unei motivări și în ceea ce privește criticile în legătură cu existența sentinței civile nr. 5223/25.03.2003, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2001, rămasă definitivă, prin care s-a constatat că bunurile imobile revendicate în acest dosar se aflau în patrimoniul recurentei la momentul privatizării. Evocă, astfel, considerentul instanței de apel potrivit căruia "(...) raportat la disp. art. 435 alin. (2) noul C. proc. civ., intimații-pârâți au făcut dovada contrară celor statuate cu efect declarativ în litigiul anterior, motiv pentru care, în mod corect, s-a reținut că reclamanta nu se poate prevala de hotărârea judecătorească menționată pentru susținerea titlului său de proprietate asupra construcțiilor revendicate." Afirmă că acest considerent lasă nelămurită modalitatea în care intimații-pârâți au făcut dovada contrară respectivei hotărâri și cu ce probe, din moment ce la dosar nu există niciun înscris care să facă o asemenea dovadă. În legătură cu același aspect, arată că instanța de apel nu a judecat și nu a motivat înlăturarea motivului său de apel referitor la valoarea probatorie a respectivei hotărâri, recunoscută chiar de către prima instanță în motivarea sentinței, iar ulterior ignorată. Ulterior redării, sub forma citării, a motivului de apel în discuție, recurenta afirmă că instanța de apel nu a examinat și nu a judecat nici acest motiv, referitor la hotărârea judecătorească definitivă și valoarea probatorie a constatărilor sale în ceea ce privește stabilirea situației includerii bunurilor revendicate în patrimoniul recurentei la momentul privatizării. Drept urmare, recurenta afirmă că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 24 din Constituția României și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Printr-o altă critică, recurenta susține că reținerile instanței de apel privitoare la criticile sale, aduse sentinței primei instanțe în legătură cu lipsa unei veritabile comparații a titlurilor, în sensul că, "în soluționarea acțiunii în revendicare, prima instanță a utilizat procedeul comparației, urmărind și verificând istoricul dreptului în raport de susținerile ambelor părți aflate în concurs", nu lămuresc cum anume s-a utilizat procedeul comparației, în condițiile în care instanța trebuia să compare titlurile părților, iar nu, cum recunoaște instanța de apel, verificând istoricul dreptului și, mai mult decât atât, în raport de susținerile ambelor părți, iar nu de probele administrate în cauză. Arată, astfel, că instanța de apel (ca și prima instanță) a făcut simple aserțiuni, lipsite de motivare, în lipsa unei veritabile judecăți. Precizează că, din formularea acestui considerent, rezultă că prima instanță, ca și instanța de apel, nu a comparat titlurile, adică înscrisuri doveditoare, ci un istoric, și s-a bazat pe susținerile părților, iar nu pe probele administrate în cauză. Mai arată și că, în continuarea acestui considerent, instanța de apel invocă, totuși, "actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios, determinând regimul juridic al acestuia în funcție de legislația incidentă", nemotivându-și, însă, această aserțiune și fără a arăta în mod clar care anume sunt, în concret, actele juridice ce au avut ca obiect imobilul litigios și despre ce acte este vorba (pentru că nu orice acte referitoare la imobil fac dovada dreptului de proprietate), respectiv care sunt actele de proprietate care au constituit titlul statului, considerat a fî mai bine caracterizat decât cel al recurentei. Afirmă că aceste aspecte sunt pertinente, pentru că Minuta, în care nu se menționează nimic despre proprietate, și Fișa Tehnică a imobilului nu pot fi considerate titlul de proprietate al statului, iar alte acte nu au fost depuse de reprezentanții acestuia. În continuare, recurenta face trimitere la considerentul instanței de apel potrivit căruia "în urma acestei analize s-a concluzionat, pe bună dreptate, că singura parte ce justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este pârâtul Statul Român. Aceasta întrucât, după cum corect a reținut prima instanță, reclamanta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietății reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, înscriindu-se în situația de excepție menționată în text", pentru a menționa că inclusiv din cuprinsul acestuia rezultă că instanțele de fond nu au comparat titlurile, din moment ce nu se arată în motivare care este titlul statului, ci s-au limitat doar la considera că recurenta nu ar fi dobândit proprietatea întrucât s-ar fi încadrat în situația de excepție, potrivit căreia statul ar deține un "alt titlu". Mai arată recurenta că inclusiv considerentul instanței de apel conform căruia "dreptul de proprietate nu se demonstrează prin operațiunea de inventariere a acestuia în patrimoniul fostei unități economice, mai ales când dreptului invocat i se opune un alt drept, dovedit printr-un titlu care este anterior operațiunii de inventariere" ignoră total dovezile recurentei de proprietate și demonstrează necompararea probelor, fiind nemotivat. Astfel, susține că în mod greșit se reține, de către instanța de apel, că dreptul de proprietate nu se demonstrează prin operațiunea de inventariere a acestuia în patrimoniul fostei unități economice, din moment ce art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 15/1990 prevede că "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Așadar, afirmă că nu putea dovedi că bunurile s-au aflat în patrimoniul său altfel decât prin intermediul Listei de inventariere a acestora. De asemenea, mai arată și că instanța de apel nu precizează care este înscrisul doveditor al "titlului care este anterior operațiunii de inventariere", respectiv că aceasta a ignorat actele legate de dovada exercitării dreptului său de proprietate, recunoscut de Primăria Constanța și de organele fiscale competente. În consecință, susține existența unei lipse a motivării instanței de apel și din această perspectivă. - Printr-o ultimă susținere, recurenta afirmă existența unei nemotivări în legătură cu considerentul instanței de apel conform căruia "s-a dovedit utilitatea publică a bunului disputat", în condițiile în care nu există nicio dovadă a acestui aspect.

Apărări formulate în cauză - În 15.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În apărare, menționează că a fost identificat, în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, imobilul cu nr. x, denumit Baza nautică "Farul", având ca Ordonator principal Ministerul Tineretului și Sportului și administrator B.. Precizează că prima înregistrare a acestui imobil se regăsește în Anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, act normativ în prezent abrogat. De asemenea, date fiind prevederile pct. 1 și pct. 4.2 din Anexa Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 668/2014, susține că neconsemnarea, neoperarea sau nepromovarea unor acte normative de înscriere, modificare a datelor de identificare sau scoaterea unor bunuri din "Inventarul centralizat al bunurilor imobile din domeniul privat al statului" sau nedeclararea unor imobile în acest inventar, ca urmare a neactualizării acestora de către administratorii acestora, nu implică neapartenența la domeniul public/privat al statului a bunurilor în cauză. Conform prevederilor Legii nr. 213/1998 și OMFP nr. 668/2014, deținătorului dreptului real asupra unui bun imobil aflat în proprietatea Statului Român, altul decât cel de proprietate, îi revine sarcina de a clarifica regimul juridic al bunului imobil, respectiv dacă se află în proprietatea publică/privată a statului și de a-l înregistra în mod corespunzător în inventarul bunurilor proprietate publică/privată a statului, după caz. De asemenea, a mai menționat și că centralizarea bunurilor din domeniul public și privat al statului s-a realizat începând cu anul 2000, respectiv 2014, nefiind cunoscute informații anterior acestei perioade. - În 25.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Sport (succesoarea în drepturi și obligații a Ministerului Sportului), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Precizează că în data de 22 decembrie 1989 F. era în folosința secției de kaiac-canoe a B., din subordinea Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, iar în temeiul art. 30 și art. 80 alin. (9) din Legea nr. 69/2000 a fost dată intimatului B., în administrare, de către Ministerul Tineretului și Sportului. Prin H.G. nr. 1326/27.12.2001, în vigoare la acea dată, s-au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public al statului, iar baza nautică a fost inventariată ca făcând parte din domeniul public al statului, dreptul de administrare aparținând Ministerului Tineretului și Sportului, prin B.. Imobilul-clădire F. este proprietatea statului român, la fel ca și terenul aferent, dat în folosința B., iar dreptul de proprietate este înscris în cartea funciară și în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului sub nr. x-Ministerul Finanțelor Publice. Susține că dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, lege specială în raport cu Legea nr. 15/1990, întăresc situația juridică a bazelor sportive, iar dispozițiile art. 14 din Legea nr. 29/1967, abrogată de Legea nr. 69/2000, reglementează regimul cluburilor și al asociațiilor sportive, organizațiile sindicale răspunzând de activitatea asociațiilor sportive din întreprinderi. Înscrierea imobilului denumit F. în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prin Anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001, s-a realizat în baza unui titlu valabil, prin care statul a dobândit proprietatea anterior anului 1990, sub imperiul Legii nr. 29/1967, titlu consolidat ulterior prin dispozițiile Legii nr. 69/2000, ambele acte normative statuând asupra caracterului de activitate de interes național al sportului și educației fizice. De altfel, reclamanta nu a invocat nelegalitatea hotărârii de Guvern prin care bunurile revendicate au fost plasate sub regimul juridic al proprietății publice, astfel că instanța nu ar putea lipsi de efecte acest act normativ, pe cale incidentală, prin simpla constatare a lipsei temeiului includerii imobilelor litigioase în inventarul bunurilor din domeniul public al statului. Mai mult, spre deosebire de statul român și de administratorul construcției, pârâtul B., recurenta nu a efectuat niciun demers pentru înscrierea în cartea funciară a pretinsului său drept de proprietate, dobândit tot în baza legii, astfel că, în succesiunea aceluiași autor (statul comunist de dinainte de 22 decembrie 1989) și prin invocarea aceluiași mod de dobândire a proprietății, pârâtul care a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară are o situație mai favorabilă în cadrul acțiunii în revendicare. Așadar, recurenta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietății reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ci se înscrie în situația de excepție instituită prin același text de lege, întrucât baza sportivă nautică situată în Constanța, Aleea x, inventariată în contabilitatea fostei E. la data reorganizării acesteia în societate comercială, a constituit tot timpul, prin însăși natura și destinația sa, un bun de uz și interes public, al cărui regim juridic a fost și continuă să rămână incompatibil cu proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice. - În 25.01.2024, în termen legal, a formulat întâmpinare intimatul-pârât B., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, arată că, în opoziție cu cele susținute de recurentă, intabularea dreptului de proprietate al statului s-a realizat în baza unui act normativ de inventariere a bunurilor aparținând domeniului public al statului (H.G. nr. 1326/2001), iar nu în baza Minutei din 10.07.1984, cum greșit invocă aceasta. Susține că este nefondată și critica privitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1 și art. 2 alin. (2) și (8) din Legea nr. 29/1967, din moment ce instanța de apel, răspunzând criticilor reclamantei-apelante, a stabilit regimul juridic/natura juridică a bazei sportive, ce face obiectul prezentei revendicări, care, fiind proprietate de stat socialistă, avea și o destinație specială, spre deosebire de celelalte bunuri afectate procesului de producție industrială din domeniul de activitate al reclamantei. Mai arată că recurenta a redat trunchiat prevederile art. 2 alin. (2) și (8) din Legea nr. 29/1967, încercând să vehiculeze ideea că sindicatele organizate în cadrul întreprinderilor ar fi avut atribuții limitate la aspecte generale de atragere a maselor către sport și mișcare, de cultivare a talentelor și îmbunătățire a performanțelor sportive. Intimatul-pârât, făcând trimitere la prevederile art. 2, art. 14, art. 15 din acest act normativ și la anexa la acesta, menționează că D. nu era subordonată fostei întreprinderi de stat, aceasta neavând atribuții în domeniul educației fizice și a sportului, ci Sindicatului E., Consiliilor Județene, atât ale sindicatelor cât și cele pentru educație fizică și sport, UGSR și CNEFS, aspect sesizat corect de către curtea de apel. Precizează ca fiind nefondate criticile de la punctul 2 lit. a)-d) din memoriul de recurs, din moment ce s-a făcut trimitere la texte de lege incomplete. În ceea ce privește trimiterea la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, arată că noțiunea de "alt titlu" se referă la destinația bunurilor din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, iar nu la un document sau la un act ori fapt juridic. Mai precizează și că înainte de anul 1989, așa cum corect a arătat instanța de apel, nu exista decât proprietatea de stat socialistă, astfel că este exclusă teza transmiterii dreptului de proprietate printr-un titlu, în accepțiunea actuală a acestei noțiuni. Relevând situația de fapt, menționează că baza nautică a fost mereu în deținerea D., înființată, la rândul ei, în cadrul Sindicatului E., și a fost transmisă, odată cu fuziunea D. cu B., în deținerea noii constituite F.. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, baza nautică constituia baza materială pentru sportul de performanță în cadrul B., fiind eminamente un bun proprietate publică, ce nu intra în categoria bunurilor aflate în patrimoniul întreprinderii E., chiar dacă era înregistrată în contabilitatea acestei societăți (din rațiuni contabile). Precizează că toate construcțiile fac parte dintr-un tot unitar, o bază materială destinată sportului de performanță. Referitor la susținerile întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sunt, la rândul lor, nefondate. Arată că legislația și regimul juridic al bunurilor proprietate de stat anterioare Revoluției din 22 decembrie 1989 sunt definitorii și indispensabile unei juste soluționări a prezentei cauze, respectiv că Legea nr. 15/1990 nu se aplica pe un vid legislativ, dovada, în acest sens, fiind prevederile art. 20 alin. (1) din acest act normativ. În ceea ce privește motivul de recurs de la punctul 4 din cererea recurentei, arată că instanța de apel a răspuns la pretenția recurentei, de a se erija în titulara unui drept de proprietate anterior anului 1990, tocmai pe baza înscrisurilor despre care s-a făcut vorbire: Acord Unic, Minuta, Fișa Tehnică, sentința civilă și la fel a răspuns și la pretenția recurentei privitoare la deținerea, în patrimoniu, a unui drept de proprietate imperfect, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 5/1978. Menționează că recurenta a schimbat înțelesul clar al considerentelor curții de apel, prin folosirea negației în locul afirmației, în cadrul criticii de la punctul 4 lit. b), iar, în ceea ce privește critica de la punctul c), arată că baza nautică nu a fost construită de întreprindere, ci de Sindicatul E.. În ceea ce privește susținerile de la punctele 5-7 din memoriul de recurs, arată că recurenta a schimbat înțelesul vădit neechivoc al considerentului citat, respectiv că nu era nevoie să se constate un transfer de proprietate, în cuprinsul Minutei, pentru că nu era relevant, iar nimeni nu a susținut asta, ci s-a susținut, în schimb, transferul unui bun care avea o destinație specială, aspect necombătut de recurentă. În continuare, intimatul-pârât expune situația de fapt, relatând istoricul dreptului în raport de actele juridice, de regimul juridic al bunului și de legislația incidentă. Arată, contrar afirmațiilor recurentei de la pct. 7 lit. c), că instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 80 din Legea nr. 69/2000 și a răspuns, deci, la critica reclamantei-apelante, constatând că prima instanță a reținut aceste temeiuri pentru a confirma titlul legal al statului de la momentul dobândirii primare a acestor bunuri. Alegația recurentei, în sensul că reintegrarea în patrimoniul statului trebuia să se realizeze pe bază de Protocol, omite o premisă fundamentală, aceea că imobilul revendicat nu s-a aflat niciodată în patrimoniul și nici în posesia efectivă a recurentei, nici înainte de 1989 și nici după, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 80 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 69/2000, întrucât nu este îndeplinită ipoteza normei. Baza sportivă revendicată a aparținut întotdeauna sportului, grație organizației sindicale, mai întâi sportului de masă, iar ulterior anului 1984, sportului de performanță, motiv pentru care nu putea să intre în patrimoniul E. având o altă destinație și, evident, traiectorie juridică după anii 1990. Dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 sunt inaplicabile în speță, întrucât imobilele-construcții revendicate se aflau la acea dată în patrimoniul CNEFS, făcând parte din baza materială a sportului de performanță. Mai arată că ulterior, prin art. 80 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut că "se reintegrează fără plata și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, cu modificările și completările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe baza de protocol", prevedere legală care a reparat o greșeală de interpretare, pe baza căreia unele dintre societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990, cum este și recurenta, și-au arogat, de la sine putere, un drept de proprietate asupra bazei materiale pentru activitatea sportivă, aflată de facto în patrimoniul statului român, prin CNEFS, doar pe considerentul că era înregistrată în contabilitatea proprie. Cât privește criticile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., arată că în mod corect a constatat curtea de apel relativitatea efectelor sentinței nr. 5223/2003 a Judecătoriei Constanța, care, în cazul de față, se întind doar asupra drepturilor și obligațiilor părților care au participat la respectiva judecată, nicidecum asupra vreuneia dintre părțile prezentului proces, cărora nu le poate fi opusă această hotărâre decât cu forța juridică a unui simplu fapt juridic, iar nu cu forța autorității lucrului judecat. Mai arată că, în speță, a fost realizată o comparație de titluri, urmărind și verificând istoricul dreptului în raport cu susținerile ambelor părți aflate în concurs (statul român și reclamanta-recurentă), dar și cu actele juridice ce au avut ca obiect imobiul litigios, fiind determinat regimul juridic al acestuia în funcție de legislația incidentă. Precizează că, în urma acestei analize, s-a concluzionat, în mod corect, că singura parte care justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este statul român, aceasta întrucât recurenta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietății reglementat de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, înscriindu-se în situația de excepție menționată în text. Arată că nu era posibil ca aceasta bază sportivă să intre în patrimoniul E., din moment ce Sindicatul E. era o entitate juridică distinctă, în limitele legii, iar D. era subordonată atât Sindicatului E., în calitatea sa de organizație obștească cu atribuții în domeniul sportului, cât și CNEFS. Baza sportivă inventariată în contabilitatea fostei E., la data reorganizării acesteia în societate pe acțiuni, a constituit tot timpul, prin însăși natura și destinația sa, un bun de uz și interes public, al cărui regim juridic a fost și continuă să rămână incompatibil cu proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice. Susține că înscrierea imobilului denumit "F." în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prin anexa nr. 20 la H.G. nr. 1326/2001, s-a realizat în baza unui titlu valabil prin care statul a dobândit proprietatea anterior anului 1990, sub imperiul Legii 29/1967, titlu consolidat ulterior prin dispozițiile Legii nr. 69/2000, ambele acte normative statuând asupra caracterului de activitate de interes național al sportului și educației fizice. Pe baza acestor dispoziții legale, imobilul a fost înscris în cartea funciară a municipiului Constanța, având ca titular statul român, motiv pentru care, din perspectiva acțiunii în revendicare, acest intimat are o situație mai favorabilă decât cea a recurentei, care invocă, practic, același mod de dobândire.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.11.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la 22.01.2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, astfel cum se impun a fi sintetizate și structurate, recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte: i) încălcarea normei privind forța probantă a datelor de carte funciară, cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014; ii) aplicarea greșită a art. 17 alin. (1) din C. civ. și a art. 1 din Legea nr. 29/1967, precum și încălcarea art. 2 alin. (2) și (8) din aceeași lege, sub aspectul limitelor atribuțiilor organelor statului în domeniul de interes național al educației fizice și sportului; iii) reținerea greșită a existenței unui "alt titlu" în înțelesul excepției stipulate în teza finală a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum și neefectuarea unei "veritabile comparații a titlurilor"; iv) nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 5223 din 25.03.2003 a Judecătoriei Constanța, definitivă, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al autoarei recurentei asupra imobilului revendicat, la momentul privatizării. Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488, ipotezele motivării insuficiente, contradictorii și străine de natura cauzei, recurenta-reclamantă a invocat, în esență: i) argumentarea cu trimitere la regimul proprietății socialiste de stat ori la natura juridică a acordului unic din 1974 sau la legislația ulterioară anului 1990, care este străină de modul de dobândire a dreptului de proprietate afirmat în proces (Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 945/1990 și 1176/1990); ii) motivarea insuficientă și neclară în privința modului de stabilire a "activităților sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public" ori a probelor care demonstrează "utilitatea publică a bunului disputat", precum și neanalizarea susținerii conform căreia edificarea construcțiilor s-a realizat în interesul propriu al angajaților, iar nu în interes național; iii) lipsa motivării inaplicabilității art. 4 din Legea nr. 5/1978; iv) argumentația "vădit ilogică", superficială și contradictorie circumscrisă necontestării minutei din 1984 și permisiunii acordate sportivilor pentru folosirea imobilului; v) motivarea contradictorie în privința titlului de proprietate al statului și confuzia între așa-zisa "confirmare" a titlului și "reintegrarea" la care se referă art. 80 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, precum și lipsa unui răspuns la critica din apel privitoare la inexistența protocolului de predare-primire cerut de textul de lege pentru a opera reintegrarea bunului în domeniul public al statului; vi) motivarea superficială ("simple teorii generale, supoziții și speculații") a analizei comparative a titlurilor exhibate. Distinct de criticile de nelegalitate anterior sintetizate și expuse, recurenta-reclamantă a cuprins în cererea de recurs și critici din sfera controlului de temeinicie (reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt), incompatibile cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., precum este cazul aspectelor de netemeinicie consemnate la punctele 2.e) și 5.a) din memoriul de recurs, prin care s-au invocat chestiuni de fapt referitoare la includerea în obiectul derivat al revendicării a construcțiilor terasă, foișor și magazie ori la aprecierea greșită a mențiunilor din documentele contabile drept dovadă a destinației de "activitate sportivă de interes public" pentru bunul litigios. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect revendicarea de către reclamata A. S.A. a imobilului-construcții situat în Constanța, str. x (baza sportivă nautică Siutghiol), pretins dobândit în proprietate de autoarea sa, S.C. E. S.A., în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, odată cu preluarea patrimoniului fostei Întreprinderi de Prefabricate și Materiale de Construcții (E.) Constanța. Validând raționamentul judecătorului fondului (din cel de-al doilea ciclu procesual) și păstrând soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei formulate în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Tineretului și Sportului și B., instanța de apel a apreciat că singura parte care justifică un titlu de proprietate asupra bunului litigios este Statul Român, iar reclamanta nu este beneficiara modului legal de dobândire a proprietății reglementat de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, fiind incidentă situația de excepție stipulată de normă; acordul unic din 12.04.1974 nu are natura juridică a unui titlu de proprietate pentru fosta unitate economică de stat, ci reprezintă doar înscrisul care dovedește întrunirea condițiilor legale de realizare a unor construcții aferente desfășurării de activități sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public, iar necontestarea minutei din 10.07.1984 (privind fuziunea între B. și D.) face dovada organizării activității sportive distinct de activitatea întreprinderii. Devine utilă prezentului control de legalitate prezentarea principalelor chestiuni de fapt reținute de instanțele de fond, ce ies din sfera verificărilor jurisdicționale îngăduite instanței de recurs și care relevă că: Prin adresa nr. x/08.05.1974, E. (antecesoarea reclamantei) a notificat Consiliul Popular Municipal Constanța în legătură cu intenția de a construi o bază pentru sporturi nautice pe malul lacului Siutghiol. Având în vedere obiectul de activitate al fostei întreprinderi de stat, circumscris producției de materiale de construcție, preconizata bază sportivă servea în mod evident realizării unui alt obiectiv, cel al susținerii activității sportive, domeniu care constituia obiect de reglementare al Legii nr. 29/1967 cu privire la dezvoltarea activității de educație fizică și sport, act normativ care a încadrat, prin chiar art. 1, sportul și educația fizică în categoria activităților de interes național și a creat cadrul legal pentru înființarea bazelor sportive. În acest context normativ, a fost emis acordul unic nr. 166/12.04.1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Constanța pentru construirea obiectivului "Bază sportivă pentru sporturi nautice", așadar a unui ansamblu de construcții destinate realizării unui obiectiv de interes național, iar nu aferent obiectului de activitate al fostei întreprinderi de stat, actul reprezentând, în consecință, doar înscrisul ce dovedește întrunirea condițiilor legale de realizare a unor construcții aferente desfășurării de activități sportive, reglementate prin lege în sfera celor de interes public. Mai departe, prin minuta încheiată în 10.07.1984, privind fuziunea între B. și D. (fostă E., organizată ca persoană juridică distinctă), cea din urmă a pus la dispoziție baza nautică a asociației, în vederea unei bune desfășurări a activității secției nautice F.. Or, aceasta constituie dovada organizării activității sportive distinct de activitatea propriu-zisă a întreprinderii, de către o persoană juridică l