ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2158/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, obligarea acestuia la plata sumei de 69.966 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite pe perioada soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind acordarea în natură a imobilului - teren și construcție - situat în Constanța, din 2012 până la data formulării acțiunii; obligarea pârâtului la plata sumei de 166.320 dolari, reprezentând contravaloarea pânzelor/tablourilor ce au fost deteriorate după vânzarea casei la licitație, precum și a sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea îndeplinirii obligației pârâtului de a-i acorda o locuință socială și de a soluționa cererea formulată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției și inadmisibilității capetelor 1 și 2, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în ceea ce privește petitul 2 al cererii, iar pe fond respingerea cererii. Prin încheierea din 11 februarie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în ceea ce privește petitul 2 al cererii de chemare în judecată și a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capetele 1 și 3 ale cererii.

Hotărârile instanței de fond 2.1 Prin sentința nr. 1066 din 18 iunie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte cererea reclamantului A., obligându-l pe pârâtul Primarul Municipiului Constanța la plata către acesta a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale pentru soluționarea cu întârziere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. A respins, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii pânzelor/tablourilor. A respins, în rest acțiunea, ca nefondată. L-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în sumă de 56 RON (raportat la cheltuielile efectuate de reclamant și la soluția dată cererii de ajutor public). L-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 44,62 RON, reprezentând cheltuieli de judecată raportat la cuantumul admis reclamantului și, aplicând compensarea, l-a obligat, în final, pe pârât, la plata către reclamant a sumei de 11,38 RON, cu același titlu. 2.2 Prin sentința nr. 1952 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea reclamantului de completare a hotărârii asupra fondului în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată.

Apelurile și hotărârea Curții de Apel Constanța Prin decizia nr. 41 din 26 februarie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamant împotriva sentinței nr. 1066 din 18 iunie 2020 și sentinței nr. 1952 din 3 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, ca nefondate. A admis apelul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 1066 din 18 iunie 2020, pronunțate de aceeași instanță și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca nefondat. A înlăturat dispozițiile primei instanțe cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, de 1.487,50 RON și în apel, de 1.190 RON. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 41 din 26 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția civilă a declarat recurs principal reclamantul A., în termenul legal, precum și recurs incident pârâtul Primarul Municipiului Constanța, în condițiile prevăzute de art. 491 C. proc. civ. 4.1 Recursul principal al reclamantului A. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond, prin care Primarul Municipiului Constanța a fost obligat la plata către acesta a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale pentru soluționarea cu întârziere a notificărilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001. A învederat că, prin sentința civilă nr. 2451 din 13 noiembrie 2017, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte cererea sa prin care a solicitat anularea dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, constatând calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru imobilul situat în Constanta, str. x. Prin notificărilor către Primărie, formulate conform Legii nr. 10/2001, recurentul-reclamant a arătat că nu are o locuință proprietate personală și că are nevoie de un spațiu în care să poată locui până la soluționarea cererilor sale, considerând că era îndreptățit să primească un astfel de imobil în temeiul art. 44 alin. (2) din actul normativ menționat și art. 2 lit. c) din Legea nr. 114/1996. Cum situația sa locativă nu a fost rezolvată, recurentul-reclamant a închiriat, din 2001 până în 2019, o locuință, la prețul pieței imobiliare, pentru care a achitat integralitatea veniturilor sale obținute din pensie. A susținut că Primarul Municipiului Constanța a tergiversat rezolvarea notificărilor ce i-au fost adresate în condițiile legii speciale, încălcându-i dreptul la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel că a solicitat menținerea sentinței civile nr. 1066 din 18 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă și obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 de RON, reprezentând daune morale. A afirmat că Legea nr. 10/2001 a prevăzut, la art. 25, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării. Or, abia după 15 ani Primarul Municipiului Constanța a emis dispoziția nr. 876 din 18 februarie 2016, când recurentul-reclamant a fost nevoit să promoveze o acțiune în justiție. Față de faptul că nu a obținut soluționarea procedurii administrative într-un termen rezonabil și a fost nevoie de declanșarea procedurii contencioase pentru recunoașterea drepturilor legale, recurentul-reclamant a precizat că aceasta atitudine poate fi sancționată cu plata a 25.000 RON, daune morale, A mai arătat că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 20 din Constituția României, care dau prioritate legislației europene în conceperea și elaborarea unei decizii judecătorești, Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale făcând parte din dreptul intern și trebuind respectată cu prioritate, în cazul în care stabilește un standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului. Totodată, art. 13 din Convenție impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei "plângeri" discutabile și să acorde reparații corespunzătoare, sub forma de compensații și alte forme de despăgubiri pentru orice încălcare constatată. Recurentul-reclamant a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat asupra îmbunătățirii căilor de atac în cazul duratei excesive a procedurilor, cu trimitere la termenul rezonabil de soluționare a notificărilor. A apreciat că faptul că a urmat calea justiției nu îl exonera pe Primarul Municipiului Constanța să răspundă notificărilor sale, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001. De altfel, potrivit statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Dacă aceasta refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care beneficiază justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (cauza Sandor împotriva României). În speță, instanța de fond a reținut că fapta supusă judecății intră sub incidența dispozițiilor art. 1349 C. civ., iar fapta ilicită constă în nesoluționarea în termenul legal a notificărilor, or, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii notificărilor, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora, conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată prin decizie sau dispoziție motivată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură. Astfel, având în vedere că Primarul Municipiului Constanța nu a invocat o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, în mod corect instanța de fond a constatat că acestuia îi incumbă obligația de acoperire a prejudiciului produs prin nesoluționarea notificărilor în termenul legal. 4.2 Recursul incident al pârâtului Primarul Municipiului Constanța Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că ceea ce contestă este reținerea greșită a curții de apel în sensul că nu a criticat soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Acesta a menționat că, prin apelul formulat, a combătut soluția instanței de fond referitoare la modalitatea de soluționare a capătului 3 de cerere, că prin întâmpinarea din apel a solicitat modificarea soluției primei instanțe pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune. În opinia acestuia, învestirea instanței de apel cu soluționarea căii de atac împotriva acestei încheieri interlocutorii este confirmată și de faptul că prin încheierea din 1 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a fost admisă cererea de abținere formulată de judecătorul care s-a pronunțat, prin încheierea din 11 februarie 2020, asupra excepției prescripției invocate. Recurentul-pârât a precizat, cu privire la primul capăt de cerere, prin care recurentul-reclamant a solicitat plata contravalorii chiriei pentru perioada 2012 - prezent, că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în nesoluționarea notificării reglementate de Legea nr. 10/2001, a fost săvârșită la momentul înregistrării notificării prin care s-a solicitat restituirea imobilului. Or, acesta este momentul în care recurentul-reclamant a cunoscut întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii și persoana (entitatea) pretins vinovată de această faptă. A apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2500 și art. 2528 C. civ. care se regăsesc, sub aceeași interpretare, și în cuprinsul Decretului nr. 167/1958. Chiar în ipoteza în care s-ar valida argumentul potrivit căruia cunoașterea persoanei vinovate de săvârșirea faptei s-ar fi produs la data soluționării notificării, 18.02.2016, trebuie să se țină cont de faptul că acțiunea dedusă judecății este supusă prescripției extinctive, din perspectiva dispozițiilor art. 2528 C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958. De altfel, condiția impusă prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (art. 2518 C. civ.) nu vizează cunoașterea întinderii finale a prejudiciului, întrucât recurentul-reclamant, cunoscând paguba și pe cel care răspunde de ea, putea promova oricând acțiunea, chiar și anterior emiterii dispoziției de către primar, întinderea prejudiciului având a se determina în raport de momentul introducerii acțiunii sau al pronunțării hotărârii. Referitor la daunele morale cauzate de întârzierea soluționării notificării, recurentul-pârât a solicitat să se aibă în vedere că termenul de prescripție se raportează tot la Decretul nr. 167/1958 (art. 2518 C. civ.) față de termenul de soluționare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001. A menționat că recurentul-reclamant a susținut că fapta ilicită generatoare de prejudicii a fost săvârșită la împlinirea termenului de 60 zile reglementat de Legea nr. 10/2001, prin recursul formulat inducând ideea perpetuării în timp a acesteia prin aceea că tergiversarea soluționării notificării face ca acțiunea sa să fie formulată în termen, dacă nu chiar să fie imprescriptibilă. Or, în accepțiunea recurentului-pârât, fapta ilicită reclamată presupune ca termenul de prescripție să curgă de la data la care a încetat tergiversarea, iar nu de la data la care aceasta a început să se producă, respectiv de la data la care s-ar fi împlinit termenul legal de soluționare. Recurentul-reclamant nu se poate prevala, pentru a pretinde daune morale, de perioada anterioară rămânerii definitive a dispoziției de primar, întrucât, față de momentul emiterii acesteia, 18.02.2016, a existat opțiunea sa de a o contesta. Nici durata litigiului nu îi este imputabilă recurentului-pârât, ci specificului activității judiciare și complexității cauzei, care a presupus evaluarea unor probatorii și formularea unor concluzii. Durata procesului nu poate fi apreciată ca nefiind rezonabilă, ținându-se seama de circumstanțele speței și de miza acesteia, neputându-se reține că recurentul-reclamant a suportat o diferență de tratament juridic față de ceilalți justițiabili care au fost părți în cauze ce au avut ca obiect contestații formulate în baza Legii nr. 10/2001 pe rolul instanțelor de judecată. Astfel, față de momentul soluționării notificării, prin dispoziția nr. x/18.02.2016, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19.09.2019, recurentul-pârât a susținut că operează instituția prescripției dreptului material la acțiune.

Întâmpinările și răspunsurile la acestea Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurentul-pârât a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceeași excepție a fost invocată și de recurentul-reclamant prin întâmpinarea la recursul incident declarat de recurentul-pârât. La 22 iunie 2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât. Prin rezoluția din 6 septembrie 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședința publică din 21 octombrie 2021.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în prezenta cauză instanța de judecată a fost legal învestită, raportat la atragerea în proces a Primarului Municipiului Constanța, cu cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 69.966 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite de acesta pe perioada soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind acordarea în natură a imobilului situat în Constanța (din 2012 până la data formulării acțiunii), respectiv la plata sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației pârâtului de a-i acorda o locuință socială și întârzierea soluționării notificărilor formulate pentru restituirea bunului. În motivarea acestor pretenții, reclamantul a arătat că a depus două notificări pentru acordarea de măsuri reparatorii privind imobilul care i-a fost preluat abuziv de stat, soluționate în procedura desfășurată în fața instanțelor de judecată, iar nu cea administrativă prevăzută de legea specială, precum și că, potrivit art. 44 din Legea nr. 10/2001, primăria trebuia să asigure locuințe sociale celor cărora li s-au preluat abuziv imobilele de către regimul comunist, însă, în cazul reclamantului, acesta a fost nevoit ca din 2001 și până în 2019, când i s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită, să închirieze un imobil de pe piața liberă, achitând prețul chiriei. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției, arătând, relativ la primul petit al acțiunii, că reclamantul cunoștea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii și persoana (entitatea) care se face vinovată de această faptă de la momentul înregistrării notificării. A considerat că, și dacă s-ar pleca de la premisa că persoana vinovată a fost cunoscută de la data soluționării notificării prin respingere, respectiv 18.02.2016, acțiunea reclamantului este supusă sancțiunii prescripției. Raportat la daunele morale solicitate, pârâtul a arătat că înțelege să reitereze aceleași argumente în susținerea excepției prescripției acestui capăt de cerere. Prin încheierea din 11.02.2020, tribunalul a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capetelor de cerere sus indicate și, de asemenea, excepția inadmisibilității, constatând că reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale sub forma daunelor materiale și morale, ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Pe fond, în legătură cu obligația pârâtului de a acorda o locuință socială, instanța de fond a reținut că reclamantul a figurat în evidența Biroului Imobile cu solicitarea înregistrată la Primăria Municipiului Constanța cu nr. x/06.11.2000, vizând repartizarea unei locuințe, dosarul fiind însă arhivat, constatându-se că solicitantul nu îndeplinește criteriile de repartizare a unei locuințe. Judecătorul fondului a constatat că norma invocată în cuprinsul cererii (art. 44 din Legea nr. 10/2001) nu își găsește aplicabilitatea, întrucât reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele textului. În ceea ce privește întârzierea soluționării cererii din dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța, tribunalul a considerat că față de modalitatea de soluționare a litigiului și de termenele acordate nu poate reține caracterul nerezonabil al duratei procesului. Cu referire la răspunderea civilă delictuală a primarului ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de fond a reținut, făcând trimitere la dispozițiile art. 6 și 13 din Convenție și art. 20 din Constituția României, că în condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este una dintre atribuțiile statului, realizată prin intermediul serviciului public, iar "răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție - justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială și egală pentru toți - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea și îndrumarea judecătorilor și procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție". Tribunalul a apreciat că situația juridică supusă judecății intră sub incidența dispozițiilor art. 1349 C. civ. și a statuat că sunt întrunite condițiile cerute de textul de lege. Astfel, fapta ilicită constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificărilor nr. x/06.08.2001 și y/14.02.2002 formulate de reclamant, faptă care, în forma reținută, a produs reclamantului o stare de nemulțumire și un disconfort psihic determinate de timpul lung de așteptare a soluționării notificării, a intrării în posesia imobilului sau de a primi despăgubiri, de natură a justifica repararea prejudiciului, prin acordarea de daune morale. Apelul pârâtului împotriva sentinței nr. 1066/2020 a vizat nelegalitatea soluției de obligare a sa la plata de daune morale pentru întârzierea îndeplinirii obligației de a acorda o locuință socială și pentru întârzierea soluționării cererii. Pe cale de excepție, pârâtul a susținut prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și la data la care reclamantul afirmă că s-a născut dreptul său la acțiune pentru repararea prejudiciului, învederând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției invocate prin prisma celor arătate. Acesta a susținut că, față de momentul soluționării notificării, prin decizia nr. 876/18.02.2016, cererea formulată la data de 19.09.2019 este prescrisă. Pe fond, instanța de apel a reținut că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamantul solicitând să se aplice regulile specifice răspunderii civile delictuale, arătând, totodată, că prejudiciul suferit îmbracă atât forma daunelor materiale, cât și a celor morale, ca urmare a întârzierii în soluționarea notificării și în neacordarea unei locuințe sociale. Curtea a apreciat că soluționarea notificărilor reclamantului abia în 2016 nu poate fi considerată o faptă prejudiciabilă, săvârșită cu vinovăție de către pârât în contextul confirmării ineficienței mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 și a necesității adoptării unor măsuri noi, care să asigure celeritatea soluționării cererilor rămase în procedura administrativă. De asemenea, a constatat că în cauză lipsește natura ilicită a faptei (entitățile învestite cu soluționarea notificărilor nefiind culpabile pentru nesoluționarea notificărilor doar prin trecerea termenului de recomandare stabilit prin art. 23 din forma inițială a Legii nr. 10/2001) și, totodată, raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciul reclamat. Cât privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că deși partea în cauză nu a arătat în concret norma de drept încălcată, din expunerea motivelor de recurs se deduce că nemulțumirea sa vizează faptul că instanța de apel a considerat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, din perspectiva art. 1349 C. civ., deoarece Primarul Municipiului Constanța a tergiversat rezolvarea notificărilor ce i-au fost adresate în condițiile legii speciale, încălcându-i dreptul la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil. Acesta a arătat că fapta ilicită constă în nesoluționarea în termenul legal a notificărilor, iar, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării lor, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acestora, conform art. 22, unitatea deținătoare era obligată prin decizie sau dispoziție motivată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură. A învederat că în cauză nu s-a invocat o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, așa încât în mod corect instanța de fond a constatat că pârâtului îi incumbă obligația de acoperire a prejudiciului produs prin nesoluționarea notificărilor în termen. Înalta Curte constată că motivul de recurs este încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că va respinge aserțiunile pârâtului cu privire la nulitatea acestuia, însă nu este fondat. Astfel, reține că, urmând procedura instituită de dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin formularea unor notificări adresate unității deținătoare, reclamantul a solicitat pârâtului să îi restituie în natură imobilul din Constanța, iar, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, să îi acorde măsuri reparatorii în echivalent. Conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așa cum a reținut și instanța de apel, potrivit Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța învestită are posibilitatea să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată solicitarea notificatorului. Aceasta presupunea ca reclamantul să fi promovat o acțiune prin care să solicite obligarea pârâtului la soluționarea notificării, respectiv de soluționare pe fond a notificării de către instanță. Așadar, reclamantul avea la îndemână o acțiune în temeiul legilor de restituire prin care să solicite instanței la momentul respectiv soluționarea notificării. Faptul că uzarea de o astfel de procedură judiciară conduce la prelungirea cu un interval rezonabil necesar judecării acestei cauze nu duce la necesitatea acordării de despăgubiri, mai ales că în Legea nr. 10/2001 nu există menționată vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile de soluționare a notificării. Dreptul la soluționarea notificării în 60 de zile este însoțit de un drept la acțiune, anume o acțiune de obligare a unității deținătoare la soluționarea notificării. Într-un astfel de caz, consecința, pe plan juridic, constă în aceea că lipsa unui răspuns cât privește soluționarea notificării de către organismul abilitat de lege nu poate constitui, în sine, un fapt ilicit, care să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâtului și obligarea acestuia la plata despăgubirilor pretinse de reclamant. De altfel, cum în mod corect a reținut instanța de apel, în contextul confirmării, prin prevederile Legii nr. 165/2013, a ineficienței mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 și a necesității adoptării unor măsuri noi, care să asigure celeritatea soluționării cererilor rămase în procedura administrativă, analiza notificărilor reclamantului abia în 2016 nu poate fi considerată ca fiind o faptă prejudiciabilă, săvârșită cu vinovăție de către entitatea învestită cu soluționarea acestora. Înalta Curte mai reține că, în speță, reclamantul nu a probat că în cazul său pârâtul ar fi acționat cu rea credință doar în scopul producerii de suferințe psihice, că doar cererea sa a fost soluționată cu nerespectarea termenelor de recomandare prevăzute de legile de reparație, știută fiind justificarea acestor întârzieri prin volumul mare de activitate al instituțiilor sesizate, situație reținută și de instanța de apel. Așadar, termenul de 60 de zile de soluționare instituit de legiuitor este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cu obligarea la despăgubiri a entității învestite cu soluționarea notificării, la cererea persoanei îndreptățite, numai în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu cert. În speță, însă, recurentul a pretins un asemenea prejudiciu în considerarea faptului că până la soluționarea administrativă a notificării a fost nevoit să-și asigure o locuință în temeiul unor contracte de închiriere. Or, în situația pendinte, acesta nu este îndreptățit a susține că prin întârzierea soluționării notificării prejudiciul material cauzat ar fi reprezentat de plata chiriei suportate de acesta pentru folosința unui alt imobil, întrucât, potrivit hotărârii judecătorești pronunțate în procedura inițiată conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, recurentului nu i-a fost recunoscut dreptul la restituirea bunului, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent. Înalta Curte constată astfel că, în aplicarea art. 1349 alin. (1) C. civ., în mod corect instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută o faptă prejudiciabilă în sarcina entității învestite cu analiza notificărilor, pârâtul nefiind în culpă pentru nesoluționarea acestora doar prin trecerea termenului de recomandare stabilit prin art. 23 din forma inițială a Legii nr. 10/2001, precum și existența raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciul pretins determinat de calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu. În consecință, pârâtul nu poate fi sancționat, prin obligarea sa la plata unor daune morale pentru modul în care a înțeles să soluționeze notificarea, nefiind întrunite condițiile art. 1349 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. În al doilea rând, recurentul a susținut că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pe cele ale art. 13 din Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, învederând că normele convenționale impun statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei "plângeri" discutabile și să acorde reparații corespunzătoare, sub formă de compensații și alte forme de despăgubiri pentru orice încălcare constatată. Totodată, recurentul a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat asupra îmbunătățirii căilor de atac în cazul duratei excesive a procedurilor, cu trimitere la termenul rezonabil de soluționare a notificărilor (cauza Sandor împotriva României). Înalta Curte apreciază că nu se poate reține că nesoluționarea notificării în termen ar echivala cu o încălcare a prevederilor art. 20 din Constituție, respectiv a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, împotriva refuzului entității învestite cu analiza cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 se poate declanșa controlul judecătoresc în baza Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune că orice hotărâre a unui organ administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol. Reclamantul putea solicita instanței atât cenzurarea refuzului autorității administrative de a-i analiza pretențiile fondate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, mai mult, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, chiar și soluționarea pe fond a cererii de despăgubiri, în condițiile legii. Înalta Curte mai reține că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenție pe care reclamantul o susține se referă la nerespectarea dreptului la soluționarea notificărilor într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6. Or, trebuie făcută distincția între contestația reclamantului cu privire la dreptul pretins, acela de a obține daune morale pentru prejudiciul pretins cauzat, întemeiată pe soluționarea notificărilor într-un termen nerezonabil, și împrejurarea că partea reclamantă nu a invocat lipsa unui recurs efectiv, potrivit art. 13 din Convenție, care să se impună a fi analizat. Înalta Curte observă că, din perspectiva art. 6 din Convenție, reclamantul a invocat lentoarea procedurilor administrative, iar nu a celor judiciare - după cum a arătat și în apel, considerând că soluționarea dosarului nr. x/2016 s-a făcut într-un termen rezonabil. Instanța europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor Convenției. Potrivit instanței europene, în materie civilă termenul rezonabil impus de dispozițiile art. 6 din Convenție are, de regulă, ca punct de plecare, ziua în care instanța de fond a fost învestită cu soluționarea litigiului și acoperă ansamblul derulării procedurilor judiciare în cauză, cu precizarea, care interesează situația de față, că poate cuprinde și durata procedurilor administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri. Ca atare, instanța europeană s-a raportat la definirea termenului rezonabil prin includerea în calculul lui, eventual, și a unor proceduri administrative prealabile, iar nu la stabilirea unor criterii cu referire strictă la perioada unei astfel de proceduri prealabile. În consecință, limitarea cererii reclamantului doar la perioada în care s-a desfășurat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, nu-l îndreptățește pe acesta să invoce încălcarea unor norme convenționale. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că jurisprudența CEDO în sine nu conferă părții vreun drept special dacă aceasta nu a făcut dovada încadrării pretențiilor sale în dreptul național. Or, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite în cazul reclamantului condițiile răspunderii civile delictuale, art. 1349 C. civ., raportat la motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată și probele administrate. În consecință, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile constituționale și convenționale, respectiv jurisprudența CEDO invocată de către reclamant. Referitor la recursul incident formulat, Înalta Curte reține că se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în sensul că, pe de o parte, greșit a reținut instanța de apel că nu a fost criticată de către pârât soluția primei instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, că, față de momentul soluționării notificării, prin dispoziția nr. x/18.02.2016, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19.09.2019, operează instituția prescripției dreptului material la acțiune. În cauză, instanța de apel a constatat că pârâtul nu poate reitera în calea de atac excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu argumentul că tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra acestei apărări, în realitate, încheierea din 11 februarie 2020 a Tribunalului Constanța, prin care s-a respins această excepție, nefiind apelată (pârâtul menționând că face obiectul controlului devolutiv exclusiv soluția dată capătului 3 de cerere, unicul admis în fond). La pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere limitele deduse judecății prin cererea de apel, în raport de care a făcut aplicarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, critica care vizează greșita interpretare a art. 477 C. proc. civ., text de lege care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, se încadrează, contrar susținerilor reclamantului care a invocat nulitatea recursului, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea hotărârii atacate când, prin aceasta, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nefiind invocate în cauză, ca motiv de casare, nemotivarea deciziei atacate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Înalta Curte constată că și în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că instanța de apel nu putea proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilit de apelant prin apelul principal ori incident, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. În speță, prin încheierea din 11 februarie 2020, tribunalul a reținut, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capetele de cerere sus indicate, că reclamantul a formulat notificările nr. x/6.08.2001 și nr. y/14.02.2002 și că, prin sentința civilă nr. 2451/13.11.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, definitivă prin decizia Curții de apel Constanța nr. 20/C/7.03.2019, s-a dispus anularea dispoziției nr. 876/18.02.2016 emisă de Viceprimarul mun. Constanța, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului, precum și calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile Cap. III din Legea nr. 165/2013. Astfel, a constatat că reclamantul, formulând cerere de reparație în temeiul legii speciale, nu putea pretinde daune materiale sau morale decât din momentul în care cererea a fost soluționată, respectiv când s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului și calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat acest lucru și care coincide cu momentul începerii curgerii termenului de prescripție. Cum acțiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 19.09.2019, înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de lege, excepția prescripției dreptului material la acțiune este nefondată și va fi respinsă. Verificând conținutul cererii de apel, Înalta Curte reține că pârâtul a criticat soluția prin care instanța de fond l-a obligat la plata de daune morale pentru întârzierea îndeplinirii obligației de a acorda o locuință socială și pentru întârzierea soluționării notificărilor și a arătat, în mod expres, că, invocă, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și la data la care reclamantul afirmă că s-a născut dreptul său la acțiune pentru repararea prejudiciului, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției prin prisma celor arătate. Prin urmare, pârâtul nu a învestit instanța de apel cu o critică care să vizeze soluția dată excepției în cauză, ci doar a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat în privința prescripției dreptului material la acțiune pe cele două capete de cerere cu care a fost învestită, împrejurare în raport de care în mod corect instanța de apel a considerat că nu a fost legal sesizată cu referire la soluția adoptată de tribunal prin încheierea din 11 februarie 2020. Or, faptul că prin încheierea din 1 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a fost admisă cererea de abținere formulată de judecătorul care s-a pronunțat, prin încheierea din 11 februarie 2020, asupra excepției prescripției, nu vine să confirme formularea unei căi de atac împotriva încheierii interlocutorii din 11 februarie 2020, și, prin aceasta, încălcarea limitelor devoluțiunii legale în sensul anterior prezentat, de natură a atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune a fi verificate celelalte critici formulate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, dată fiind soluția instanței de apel, confirmată de instanța de recurs. În speță, recurentul pârât a mai arătat că partea adversă nu se poate prevala de perioada anterioară rămânerii definitive a dispoziției de primar pentru a obține daune morale, precum și că durata litigiului nu îi poate fi imputabilă. Cum soluția instanței de apel a fost în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor morale pentru emiterea cu întârziere a deciziei în procedura administrativă, concluzionându-se că, în ceea ce privește durata soluționării pretențiilor din dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Constanța, față de modalitatea de soluționare a litigiului și de termenele acordate nu se poate reține caracterul nerezonabil al duratei procesului, Înalta Curte constată că motivele invocate prin recursul incident din această perspectivă sunt lipsite de interes. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondate, recursurile declarate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,