ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2580/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 08.09.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale pentru privarea îndelungată de bun prin nesoluționarea în termen a notificării nr. x/04.10.2001 și lăsarea în nelucrare timp de 10 ani după emiterea Dispoziției nr. 939/30.01.2009 a dosarului întocmit în baza Legii 10/2001, cu cheltuieli de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, art. 1349, 1357, C. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 05.02.2021, prima instanță a calificat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, drept apărare de fond și a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de aceeași parte, reținând, în fundamentarea acestei din urmă soluții, că, în raport cu obiectul cererii: obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru nesoluționarea dosarului privind notificarea și cu data transmiterii de către pârât a dosarului către Instituția Prefectului - 11.12.2017, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, acesta nu s-a împlinit până la data de 08.02.2020, când a fost formulată cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 2893/19.07.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul municipiul Constanța, care a fost obligat la plata către cea dintâi a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 942/18.03.2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2893 din data de 19.07.2021, formulată de reclamanta A., dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.104 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 203/C din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul Constanța prin Primar împotriva sentinței civile nr. 2893 din data de 19.07.2021, a sentinței civile nr. 942/18.03.2022 și a încheierii din 05.02.2021 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

A admis apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 2893/19.07.2021 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, care a fost schimbată în parte această sentință în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 20.000 de RON (în loc de 10.000 de RON), cu titlu de daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

S-a respins, ca nefondată, cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea în apel a cauzei și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 302,50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru), proporțional admiterii pretențiilor.

4.1 Recursul principal

Împotriva deciziei nr. 203/C din 27 septembrie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurentul-pârât că reclamanta și-a întemeiat pretenția pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii 165/2013, astfel că cererea privind acordarea daunelor morale este inadmisibilă.

Invocă cauza pilot B. și alții împotriva României și arată că CEDO a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

Arată că, raportat la temeiul juridic al acțiunii (răspundere civilă delictuală), se reține prioritatea legii speciale, impusă de respectarea principiului specialia generalibus derogant, aspect ce conturează, de asemenea, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, arată că acțiunea are două componente care justifică pretinsa tergiversare în raport de care se solicita daunele morale: soluționarea cu întârziere a notificării nr. x/01.10.2001, respectiv prin Dispoziția nr. 939/30.01.2009 și înaintarea cu întârziere, ulterior emiterii Dispoziției nr. 939/30.01.2009, a dosarului întocmit pentru acordarea de despăgubiri, respectiv 11.12.2017 - data înregistrării dosarului la Instituția Prefectului, ce avea atribuții subsecvente îndeplinirii obligațiilor recurentului.

S-a susținut că fapta ilicită, generatoare de prejudicii, constând în nesoluționarea notificării reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, a fost săvârșită de pârât încă de la momentul înregistrării notificării de restituire a imobilului, de la acea dată generându-se în sarcina recurentului obligația de a soluționa notificarea, măsură îndeplinită prin Dispoziția nr. 939/2009.

Apreciază că din această perspectivă, încă de la acel moment reclamanta cunoștea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii și persoana (entitatea) care se făcea vinovată de aceasta faptă.

Incidente în acest sens, sunt dispozițiile art. 2500, art. 2528 C. civ., astfel că, cunoscând paguba și pe acela care răspunde de ea, reclamanta putea promova acțiunea în termen de 3 ani de la data emiterii Dispoziției, conținutul art. 2528 C. civ. fiind edificator în speță.

Din aceeași perspectivă, intervenise prescripția și raportat la a doua componentă a capătului de cerere, respectiv acordarea de daune morale privind înaintarea cu întârziere, ulterior emiterii Dispoziției nr. 939/30.01.2009, a dosarului întocmit pentru acordarea de despăgubiri, respectiv 11.12.2017. Încă de la acel moment reclamanta cunoștea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii și persoana care, in opinia sa, se făcea vinovată de aceasta faptă, instanța reținând astfel că pârâtului i se impută nesoluționarea în termenul de 60 zile, respectiv transmiterea cu întârziere a documentației către Instituția Prefectului.

Din perspectiva faptei ilicite, apreciază că aceasta nu exista în sarcina recurentului, având în vedere că acesta a avut un număr mare de notificări, întemeiate pe dispozițiile Legii 10/2001, iar soluționarea acestora a presupus documentări și corespondențe, ce implică o derulare în timp, astfel că întârzierile imputate suporta justificări obiective.

Totodată conform art. 1380 C. civ., nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.

Arată că reclamanta nu a explicat în concret care este prejudiciul moral și nu a administrat nicio probă, cu toate ca sarcina probei îi revenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o scrie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauză dovedește că prestigiul, onoarea, reputația sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta recurentului.

Reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit de acestea și prejudiciul moral, în ce anume constă.

Susține că cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu să constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, în raport de art. 998 C. civ.

Consideră că reclamanta trebuia să identifice punctual inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de prejudiciul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.

Mai arată că, în speță, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condițiile în care reclamanta avea la îndemână căi de soluționare a notificărilor și respectiv obținerii executării pe cale silită, prevăzute de lege.

4.2 Recursul incident

Reclamanta a depus întâmpinare, în termen legal, formulând, totodată, și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Consideră ca decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce au fost acordate într-un cuantum diminuat, aplicându-se greșit normele de drept material referitoare la dreptul reclamantei la egalitate în fața legii și a autorităților publice, demnitatea umană și dreptul personalității, dar și dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenție) și dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenție).

Susține că, în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale întinderea acestora trebuia să se stabilească, în esență, în raport cu gravitatea vătămărilor produse, natura și intensitatea suferințelor cauzate, durata în timp a consecințelor vătămătoare.

Instanța trebuia să aibă în vedere faptul că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, de "prejudiciul moral" enorm suferit de către recurenta reclamantă, ce consta în frustrările acumulate de aceasta timp de 9 ani de la emiterea Dispoziției nr. 939/2009 până la transmiterea către Instituția Prefectului, de afectarea stării sale de sănătate fizică dar și crearea unei stări de disconfort psihic provocat, nu doar de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de faptul că, prin conduita sa, recurentul-pârât a nesocotit orice prevedere legală.

Pe de o parte, daunele morale cerute în cuantum de 50.000 RON, au fost solicitate pentru cei 9 ani în care dispoziția nu a fost înaintată pentru controlul de legalitate, rezultând o despăgubire în valoare de 5.555 RON pentru fiecare an, de întârziere a recurentei-reclamante de a beneficia de dreptul la despăgubire conferit de lege.

Pe de altă parte, printr-o simplă raportare la indicele lunar al prețurilor de consum pentru intervalul cuprins între 03.04.2009, care reprezintă momentul în care a expirat termenul de 30 de zile de contestare a dispoziției comunicate în 03.03.2009 și 11.12.2017, care reprezintă momentul în care pârâtul s-a dezînvestit prin înaintarea dosarului către Instituția prefectului, a rezultat o rată a inflației procentuală de 123.96% care, aplicată la valoarea punctelor cuprinse în Decizia de compensare nr. 53290/25.11.2022, ar genera suma de 84.734 RON.

Sub un alt aspect, consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în privința cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2000 RON, depuse la dosarul cauzei și dovedite prin două chitanțe.

Instanța de apel a respins cererea de acordare a acestora, considerând că cele două chitanțe au fost emise cu 2 ani înaintea demersului judiciar pendinte și nu pot constitui prețul serviciilor avocate de care a beneficiat reclamanta în prezenta cauză, ci probabil se referă la serviciile prestate în dosarul x/2018

Învederează că, în dosarul nr. x/2018 acțiunea fiind respinsă, nici cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 2.000 RON nu au fost aprobate. Conform înțelegerii survenite ulterior între părțile semnatare ale CAJ nr. x/2017, prestarea serviciilor juridice a fost extinsă și în prezentul dosar în baza aceluiași onorariu încasat inițial.

Consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ., dar și cele ale art. 127 și art. 128 din Statutul profesiei de avocat, singura condiție care trebuia îndeplinită fiind cea prevăzută de 452 C. proc. civ. cu privire la dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată în integritate, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 2000 RON.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin memoriul de recurs, pârâtul a susținut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, pe de o parte, din perspectiva chestiunilor de ordin procedural referitoare la admisibilitatea cererii de chemare în judecată și cele privitoare la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune iar, pe de altă parte, a reținerii eronate a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin demersul judiciar promovat la data de 08.09.2020, reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală obiectivă din dublă perspectivă, solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat atât prin nesoluționarea culpabilă a notificării adresate pârâtului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, în termenul legal, precum și prin transmiterea Dispoziției nr. 939/30.01.2009 emisă de Primarul Municipiului Constanța și a documentației aferente notificării către Instituția Prefectului Constanța abia la data de 11.12.2017, cu depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererii adresate autorității statului.

În absența unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, speciale, de natură a fi aplicat direct pretențiilor reclamantei, ambele instanțe de fond au examinat în mod corect pretenția dedusă judecății din perspectiva incidenței dispozițiilor de drept substanțial care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanței naționale evaluarea pretinselor încălcări ale dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la noțiunea de "proces echitabil" și care include și componenta examinării cererii într-un termen rezonabil, motiv pentru care în mod just s-a reținut admisibilitatea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului pârât, reglementările cuprinse în legile speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013) nu conduc la o concluzie în sensul inadmisibilității cererii, deoarece reclamanta a uzat de prevederile legii de reparație și cererea de față nu are ca izvor o eventuală nelegalitate a soluției date notificării reclamantei, ci pasivitatea autorității pârâte în emiterea unui răspuns conform legii și respectiv în luarea altor măsuri administrative la care era obligată de actele normative ce s-au succedat în aplicare.

În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanțele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecății și cea a notificării - peste 16 ani, fiind avut în vedere că notificarea depusă în data de 01.10.2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 939/30.01.2009, iar la data de 11.12.2017 pârâtul a înaintat documentația aferentă notificării către Instituția Prefectului Constanța, în vederea verificării legalității.

Sub aspectul prescripției extinctive, instanțele fondului au reținut că pârâtului îi revenea obligația de a soluționa notificarea, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea sa sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare și să se pronunțe, prin dispoziție motivată, asupra cererii prin dispoziție motivată, emisă înăuntrul aceluiași termen legal imperativ.

De asemenea, după emiterea dispoziției, pârâtul avea obligația de a o înainta cu dosarul administrativ aferent către prefect, însă acest lucru s-a realizat abia la data de 11.12.2017, acesta fiind momentul de la care se calculează termenul de prescripție extinctivă în cauză, termenul de 3 ani defipt de lege nefiind împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel că s-a respins excepția invocată în acest sens.

Nu poate fi primită alegația pârâtului în sensul că termenul de prescripție ar curge de la data emiterii Dispoziției nr. 939/2009, întrucât este vorba despre o faptă ilicită continuă, o omisiune a pârâtului de a lua toate măsurile de care era ținut în soluționarea notificării reclamantei și care a stat în pasivitate și nu a procedat la transmiterea de îndată a acestei dispoziții pentru exercitarea controlului de legalitate de către prefect, astfel că termenul de prescripție curge de la momentul încetării inacțiunii ilicite, respectiv 11.12.2017, data transmiterii dosarului administrativ.

În ceea ce privește solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării formulate de reclamantă, dar și pentru transmiterea dispoziției emise în soluționarea notificării către prefect după mai mult de 8 ani de la data la care această obligație devenise exigibilă, se constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raționamentului instanței europene pentru evaluarea unei plângeri din perspectiva incidenței art. 6 paragr. 1 din Convenție, fiind avute în dezlegările relevante ale instanței de contencios european din perspectiva respectării de către autoritățile statului a unui termen rezonabil în soluționarea unei cereri formulate de justițiabili în baza legilor naționale, cereri prin care se declanșează o procedură obligatorie, prealabilă, sesizării instanței de judecată.

Examinând rezonabilitatea duratei procedurii judiciare reclamate, instanțele de fond au realizat o analiză concretă a circumstanțelor cauzei, în raport de criteriile enunțate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părților și cel al autorităților statale competente.

În conformitate cu mecanismul Legii nr. 10/2001, persoanele care se considerau îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligația formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unității deținătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entității desemnate de lege cu soluționarea notificării în privința imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziția unităților deținătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a cererii.

Deși a fost reținută obligația autorităților române de a asigura mecanismele și resursele necesare pentru respectarea termenelor legale instituite pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul legilor de reparație, din perspectiva evaluării criteriului complexității și a conduitei autorităților, cu referire la circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluționării notificării într-un termen rezonabil ar putea fi justificată în mod obiectiv de împrejurarea că unitățile administrativ-teritoriale au fost învestite cu un număr foarte mare de notificări, fiind practic imposibil să procedeze la soluționarea tuturor acestor solicitări în termenul defipt de lege.

În schimb, cu privire la cea de-a doua componentă a daunelor morale solicitate, respectiv pentru transmiterea către prefect în vederea exercitării controlului de legalitate, a dispoziției emise și a întregului dosar administrativ constituit în vederea soluționării notificării, după 8 ani și jumătate, instanța de apel a reținut că această întârziere nu poate fi justificată în mod obiectiv de complexitatea operațiunilor administrative necesar a fi efectuate în acest scop.

Este adevărat că, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, persoanei îndreptățite i se recunoaște dreptul de a se adresa instanței competente, întrucât absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care poate fi cenzurat, tot în condițiile procedurii speciale.

Cu toate acestea, în speța pendinte situația este diferită, întrucât reclamanta a solicitat daune morale inclusiv pentru transmiterea către prefect a Dispoziției nr. 939/2009 emise în soluționarea notificării abia în anul 2017, în acest sens instanța de apel reținând în mod just că nu există nicio justificare obiectivă, câtă vreme în această a doua parte a procedurii pârâtul era ținut să efectueze o simplă operațiune administrativă.

Așadar, sub aspectul examinării conduitei reclamantei, din perspectiva posibilității acesteia de a uzita de acele mecanisme de natură a permite valorificarea deplină a drepturilor reclamate, astfel cum pretinde pârâtul, Înalta Curte constată că, în mod just instanțele fondului au reținut că instanța de contencios european a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzând cerințelor art. 35 alin. (1) din Convenție (Cauza Sabin Popescu împotriva României).

Așadar, în contextul circumstanțial reținut în cauză, se vădește a fi corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că fapta omisivă imputată pârâtului, de a nu transmite dispoziția dată în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 către prefect, pentru exercitarea controlului de legalitate, într-un termen rezonabil, ci după mai bine de 8 ani de la emiterea acesteia, îmbracă caracter ilicit, astfel încât răspunderea civilă delictuală a acestuia poate fi angajată.

Referitor la susținerile recurentului-pârât care vizează faptul că reclamanta nu a explicat în concret care este prejudiciul moral și nu a administrat nicio probă pentru a justifica suma pretinsă, Înalta Curte are în vedere că a doua faptă imputată a fost încadrată în sfera ilicitului civil. Or, în acest context, ceea ce este de stabilit în recursul de față este doar problema existenței unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a putea a se verifica dacă poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, de vreme ce chestiunea legată de întinderea (evaluarea) acestuia constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, oricum subsidiară clarificării celei dintâi. Așadar, modalitatea în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită stare de fapt nu poate constitui motiv de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile interne, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei lezate.

Or, din această perspectivă, semnalând distincția dintre dovada existenței prejudiciului moral și întinderea acestuia din urmă, care nu poate fi stabilită matematic, ci îndeosebi pe considerente de echitate, instanța de apel a concluzionat just că fapta ilicită ce a constat în omisiunea de a transmite către prefect dispoziția emisă de către pârât, mai bine de 8 ani, partea neinvocând o împrejurare obiectivă care să justifice întinderea extrem de mare a inacțiunii, este de natură să conducă, per se, la concluzia prejudicierii unuia dintre atributele esențiale ale persoanei, nemaifiind necesar a se dovedi existența unui prejudiciu efectiv încercat de reclamantă.

De altfel, statuările instanței de apel sunt corecte, în contextul în care reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe răspunderea obiectivă a pârâtului, pentru nerespectarea unui termen rezonabil de soluționare a notificării, respectiv prin netransmiterea dispoziției deja emise, împreună cu dosarul administrativ, către prefect. De aceea, față de perioada îndelungată de pasivitate, reclamantei nu i se putea pretinde demonstrarea unei acțiuni ilicite a pârâtului, pentru a se putea aprecia asupra justeței pretențiilor acesteia.

Față de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că nu poate primi recursul pârâtului, cu atât mai mult cu cât toate criticile formulate în această cale de atac au fost expuse și prin memoriul de apel, primind deja dezlegare din partea instanței de control judiciar.

Prin recursul incident, reclamanta subscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critici cu privire la întinderea prejudiciului, precum și referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și solicitarea de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale prin raportarea la suma rezultată din împărțirea sumei pretinse la durata stării de pasivitate a pârâtului sau în funcție de indicele lunar al prețurilor de consum, Înalta Curte reține că susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

De altfel, susținerile reclamantei în sensul că decizia atacată a fost dată cu "aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce au fost acordate într-un cuantum diminuat, aplicându-se greșit normele de drept material referitoare la dreptul reclamantei la egalitate în fața legii și a autorităților publice, demnitatea umană și dreptul personalității, dar și dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenție) și dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenție)", sunt generice, fără a fi formulate argumente concrete cu privire la pretinsele greșeli imputate instanței de apel și la dispozițiile de drept substanțial a căror încălcare se invocă.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, reclamanta a mai susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., întrucât în mod greșit instanța nu a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a procedat la evaluarea probatoriilor administrate sub aspectul cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată și a conchis că cele două chitanțe atestând plata unui onorariu avocațial nu sunt apte a face dovada efectuării unor cheltuieli cu procesul de față (pentru argumentele expuse în decizia recurată, a căror reluare nu se impune).

Or, revine instanței de fond atribuția de cenzurare a probatoriului și de apreciere asupra faptelor ce stau la baza pretențiilor părții, rezultatul raționamentului logico-juridic realizat de instanța de apel în privința cererii privind cheltuielile de judecată în acea etapă procesuală nefiind supus cenzurii instanței de recurs din perspectiva temeiniciei sale.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (dacă se consideră că normele din C. proc. civ. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată au natura unor norme de drept substanțial pentru cererea accesorie în discuție), se observă că nu se poate susține că au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., câtă vreme aceste dispoziții nu pot fi analizate cu ignorarea art. 451 și a art. 452 din același cod cu privire la cheltuielile necesare pentru buna desfășurare a procesului, ce trebuie dovedite că au fost efectuate în legătură cu procesul pendinte.

Or, tocmai absența acestei conexiuni a fundamentat soluția de respingere a cererii privind cheltuielile de judecată, astfel încât nu se identifică o încălcare a legii în acest registru.

În consecință, constatând că motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele părți litigante, nu este incident, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanța prin Primar și recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 203/C din 27 septembrie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.