ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 568/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, anularea dispoziției nr. 19919 din 31 octombrie 2018, emise de Primarul Municipiului Constanța și obligarea pârâților la acordarea în compensare a unor terenuri din patrimoniul acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1142 din 8 mai 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar.

Prin decizia nr. 47/C din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1142 din 8 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 47/C din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin motivele de recurs încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că hotărârile pronunțate în fond și apel în prezentul litigiu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1107 din 1 martie 2012, pronunțate în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul Constanța, lămurite prin încheierea din 21 august 2013, prin care s-a stabilit, definitiv, dreptul lor la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, în principal, prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea deținătoare, iar în subsidiar, prin despăgubiri bănești conform art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Au menționat recurenții că instanța de apel, contrar limitelor învestirii, a analizat încheierea din 21 august 2013 cu trimitere la art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ. de la 1865, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea deciziei Curții Constituționale nr. 324 din 10 mai 2018, referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 281

1

alin. (1) din același cod.

Au susținut că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013, în raport de data soluționării definitive a litigiului în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Constanța, urmare căruia a fost emisă dispoziția nr. 19919 din 31 octombrie 2018 a Primarului Municipiului Constanța.

Au mai arătat recurenții că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 și art. 24 alin. (2), (3) și 4 din același act normativ, fără a aprecia asupra incidenței deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/2018, respectiv asupra caracterului disponibil, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, a terenului solicitat în compensare și fără a aprecia dacă dispoziția atacată a fost emisă cu încălcarea titlului executoriu deținut de recurenți.

Cererea de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 7 august 2020, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 8.

Prin întâmpinarea formulată, intimații Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimați și susținând că recursul este admisibil.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a reținut că decizia civilă nr. 47/C din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, nu are deschisă calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, prin rezoluția din 1 martie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 18 martie 2021, pentru discutarea admisibilității recursului.

Litigiul dedus judecății are ca obiect cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, anularea dispoziției nr. 19919 din 31 octombrie 2018 emise de Primarul Municipiului Constanța și obligarea pârâților la acordarea în compensare a unor terenuri din patrimoniul acestora.

Înalta Curte reține că, prin dispoziția a cărei anulare se solicită a fost soluționată notificarea formulată de recurenți în baza Legii nr. 10/2001, dispunându-se respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 2.449,31 mp situat în Constanța, acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele situate în Constanța, Bd. x nr. 251 și respingerea cererii privind imobilul în suprafață de 5.427,28 mp, din Constanța, Bd. x.

Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dreptul persoanei îndreptățite să atace decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care este de competența curții de apel (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor).

Conform art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menționează că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013 "Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Art. 33 din Legea nr. 165/2013 prevede obligația entităților învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în termenele stabilite. Prin art. 34 s-a stabilit procedura de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform dispozițiilor art. 35 alin. (1) din același act normativ "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării; (alin. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului."

Coroborând normele enunțate, se constată că decizia nr. 47/C din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă nu este susceptibilă de recurs, fiind supusă numai apelului.

Înalta Curte reține că prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

De asemenea, dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul legalității căilor de atac, principiu cu valoare constituțională, prevăzut în art. 129 din Constituția României, conform căruia dreptul părților interesate de a ataca hotărârile judecătorești se poate exercita numai în condițiile legii.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 47/C din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 47/C din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2021.