ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2355/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța – secția civilă, în data de 16 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanta, prin primar, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat pe str. x, Constanța, compus din construcție având regimul de înălțime de S tehnic+P+2E+M-Pod, în ceea ce privește subsolul tehnic și etajul 2 al construcției, cu cheltuieli de judecată. În drept, au invocat dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 557 alin. (3) C. civ., art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Prin cererea modificatoare depusă la data de 03 iulie 2020, reclamanții au completat cererea introductivă și au solicitat să se constate existența dreptului de proprietate al reclamanților și asupra părții din parterul clădirii extinse cu depășirea limitelor AC 2922/2002 reprezentând fosta curte interioară în suprafață de 52 mp, precum și să se constate că nu a mai fost edificat etajul 1 al extinderii autorizate prin AC nr. 292/05.09.2020. Prin întâmpinarea depusă la data de 30 iulie 2020, pârâții au invocat excepția nulității cererii, excepția inadmisibilității cererii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 10218 din 13 noiembrie 2020, Judecătoria Constanța – secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Pe rolul Tribunalului Constanța, cauza a fost înregistrată, la data de 04 decembrie 2020, sub același număr de dosar, iar la termenul de judecată din data de 09 februarie 2021, tribunalul a respins, ca nefondată, excepția nulității cererii de chemare în judecată și a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității acțiunii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 979 din 11 martie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți, a respins cererea reclamanților, ca nefondată și a respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Decizia pronunțată în apel Împotriva acestei soluții au declarat apel principal atât reclamanții A. și B., cât și pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul Municipiului Constanța. Prin decizia nr. 182/C din 18 noiembrie 2021, Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a admis apelul principal declarat de pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul Municipiului Constanța, împotriva sentinței civile nr. 979 din 11 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că au fost obligați reclamanții către pârâtul Municipiul Constanța la plata sumei de 1.487,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat); a menținut celelalte dispoziții; a respins apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat; a respins apelul incident formulat de pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul Municipiului Constanța, ca nefondat; a obligat intimații-reclamanți către apelanții-pârâți la plata sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii introductive astfel cum a fost modificată și de admitere a apelului principal declarat de Municipiul Constanța și de Primarul Municipiului Constanța și trimiterea cauzei pentru soluționarea acțiunii introductive astfel cum a fost modificată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenții au arătat că instanța de apel, prin respingerea căii de atac și prin aprecierile relative la data la care au fost realizate lucrările ce au făcut obiectul acțiunii în constatare, a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, fără să fie învestită în acest sens, instanța a reținut, în mod total nelegal, contrar mențiunilor din documentația cadastrală existentă la OCPI, că lucrările ce fac obiectul acțiunii nu au realizate anterior datei de 01.08.2001 și fără să administreze vreo probă în acest sens, a reținut că o parte din lucrări ar fi fost realizate în anul 2010, iar altele în intervalul dintre 28.10.2016-06.06.2018, întemeindu-și această concluzie pe înscrisuri străine cauzei, respectiv pe nota de constatare nr. x/06.06.2018 și pe întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/2019. Astfel, au fost încălcate principiul oralității, nemijlocirii, dreptului la apărare și respectarea limitelor investirii conform principiului disponibilității, aceasta întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere reconvențională prin care să se conteste valabilitatea întabulării și a mențiunilor legate de data realizării lucrărilor la imobil, nu a administrat probe cu privire la o altă dată a edificării și nici nu a pus în discuția contradictorie a părților aceste aspecte. Încheierea de actualizare a întabulării reține că imobilul situat în str. x (unde se găsesc lucrările ce fac obiectul cauzei) a fost executat anterior datei de 01.08.2001, iar în baza acestei înceheiri au solicitat instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 raportat la dispozițiile art. 557 alin. (3) din C. civ., să constate existența dreptului de proprietate asupra unor lucrări înglobate în respectivul imobil, lucrări în legătură cu care s-a ivit o contestație din partea Primarului Municipiului Constanta. Cu toate acestea, instanța a reținut o altă dată de efectuare a lucrărilor, bazându-se pe procesul-verbal de contravenție nr. x/28.10.2016, pe întâmpinarea depusă de către reclamanți în dosarul nr. x/2019 și pe nota de constatare nr. x/2018. Or, în procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/28.10.2016 se menționează doar faptul executării unor lucrări fără a deține autorizate de construire și data constatării faptei care nu este data efectuării lucrărilor. Întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/2019 nu poate fi considerată probă, iar mențiunea din acea întâmpinare la care face referire instanța de apel este doar o greșeală de dactilografiere fiind vorba de anul 2000 și nu 2010. Nota de constatare nr. x/2018 nu poate reprezenta o proba în acest dosar, fiind întocmită de Primărie în sensul valorificării acesteia pentru acțiunea în demolare ce face obiectul dosarului nr. x/2019, care a fost suspendat în apel, nefiind soluționat definitiv. Instanța nu se putea referi la alte înscrisuri decât cele emanate de la OCPI și de la Serviciul Public de Impozite și Taxe pentru a reține data realizării lucrărilor pentru care s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate, orice alte înscrisuri analizate încălcând dispozițiile procedurale referitoare la dreptul la apărare, oralitate, nemijlocire și limitele învestirii instanței. În continuare, recurenții au prezentat aspecte de fapt ale litigiului, cu privire la lucrările efectuate, extinderea lucrărilor și întabularea acestora. Referitor la motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 7/1996 raportat la dispozițiile art. 557 alin. (3) din C. civ. și ale considerentelor obligatorii ale Deciziei RIL 13/2019 . Pentru a respinge apelul, instanța a reținut că înscrierea construcției în cartea funciară în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 nu conduce la nașterea unui drept de proprietate în patrimoniul recurenților, întabularea construcției având doar efect de opozabilitate și că eventuala dobândire a dreptului de proprietate ca efect al înscrierii în cartea funciară se circumscrie dispozițiilor art. 557 alin. (4) din C. civ. care se aplicănumai după finalizarea lucrărilor de cadastru în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (1) și (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Această soluție este greșită întrucât, pe de o parte, instanța a interpretat și aplicat greșit ipoteza din art. 557 C. civ., respectiv că exista întabulată o construcție în integralitatea sa (cu toate lucrările de construcție și extindere) conform dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, legiuitorul fiind cel care a prevăzut că, prin lege, se pot reglementa și alte modalități de dobândire a dreptului de proprietate față de cele prevăzute la art. 557 alin. (1) și alin. (2) C. civ. Prin efectul legii, respectiv a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, s-a reglementat o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate pentru construcțiile care îndeplinesc criteriile expres prevăzute în normă; anterior modificării din anul 2016, o dispoziție similară art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 se găsea și în Legea nr. 50/1991, iar o situație similară a existat în Legea nr. 15/1990. Instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, reținând faptul că acestea nu pot da naștere unui drept de proprietate, ci doar ar duce la întabularea construcției cu efect de opozabilitate față de terți, în raport cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 care fac trimitere la dispozițiile art. 557 alin. (4) C. civ. care ar intra în vigoare după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială. Modalitatea de interpretare a instanței cu privire la efectele art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 nu este concordantă cu regimul întabulării reglementat de art. 23 și art. 24 din Legea nr. 7/1996. Instanța de apel poziționat interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 pe alte coordonate decât cele regăsite în decizia de RIL nr. 13/2019. În opinia recurenților, interpretarea efectelor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 este în sensul că reprezintă un mod de dobândire a proprietății, validat de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul RIL nr. 13/2019 (par. 91). Din această perspectivă, recurenții au susținut că nu poate fi reținut nici argumentul instanței potrivit cu care, câtă vreme o parte din lucrările de construcție și extindere au fost efectuate peste limitele autorizației atunci nu se poate imprima un efect constitutiv de drept dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Astfel, instanța de apel, cu rea-credință, a apreciat că efectul dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 nu poate interveni decât atunci când se respectă autorizațiile de construire, deoarece scopul urmărit de legiuitor prin introducerea acestei norme a fost tocmai reglementarea unor situații din trecut și intrarea acestora în legalitate. Au mai învederat recurenții că instanța de apel nu trebuia să analizeze dacă o parte din lucrări au fi fost efectuate fără autorizație sau cu depășirea autorizațiilor în condițiile în care întreg imobilul a fost întabulat în condițiile art. 37 alin. (2) din Lg 7/1996, iar acest text legal nu condiționează efectul de dobândire a dreptului de proprietate de existenta sau respectarea autorizațiilor de construire. Interpretarea dată de instanța de apel ignoră sensul și scopul pentru care a fost edictată norma care vizează construcții edificate înainte de 01.08.2001 fără alte specificații. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguii nec nos distingure debemus instanța de apel nu trebuia să se abțină în a imprima efect constitutiv de drept art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 pe motiv că lucrările ce fac obiectul cauzei nu aveau la bază autorizații de construire, în acest mod depășind cu cadrul procedural în care trebuia sa analizeze cauza. Concluzionând, recurenții au susținut că în situația specială a construcțiilor edificate anterior datei de 01.08.2001 pentru care se plătește impozit și există întabulare, nu este necesară obținerea unui alt titlu de proprietate asupra construcției cum este autorizația de construire, date fiind dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 și interpretarea dată acestora prin RIL 13/2019.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate fiind legală, raportat la situația de fapt și la argumentația în drept a cererii de chemare în judecată (art. 35 C. proc. civ., art. 555 C. civ. și art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de casare invocate de reclamanții recurenți, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă: II.1. Prin criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că hotărârea instanței de apel conține argumente supraabundente, cu privire la data realizării lucrărilor de construcție, aspect care nu a făcut obiectul cercetării judecătorești, nesocotite fiind astfel principiile: oralității, nemijlocirii, dreptului la apărare și disponibilității- în ceea ce privește limitele învestirii instanței. Mai arată recurenții că documentația cadastrală actualizată, depusă la dosarul cauzei, reprezintă unicul mijloc de probă relevant și acesta demonstrează cu certitudine faptul că lucrările au fost realizate anterior datei de 1 august 2001. În aceste circumstanțe, referirile instanței de apel la celelalte înscrisuri probatorii sunt de natură să conducă la încălcarea principiilor evocate și a drepturilor procesuale ale reclamanților. Acest motiv de casare este nefondat. Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident, în principiu, ori de câte ori se reclamă încălcarea unei norme de procedură imperative, fie ea una de ordine publică sau privată, atât în ipoteza nulităților extrinseci, care nu intră sub incidența altor cazuri de casare, cât și în ipoteza nulităților de drept comun, condiționate de existența unei vătămări, în condițiile art. 175 C. proc. civ. se au în vedere, desigur, nu doar nulitățile exprese, în cazul cărora vătămare este legal prezumată, ci și nulitățile virtuale, în care vătămare trebuie probată de cel care o invocă, prin raportare la circumstanțe concludente ale cauzei. Așa fiind, acest motiv de casare poate și trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, însă afirmarea unei neregularități procedurale nu este suficientă pentru a determina soluția casării, ci mai trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care se prezumă, în cazul nulităților exprese și trebuie demonstrată, în cazul celor virtuale, astfel cum a fost enunțat anterior. Prin declarația de recurs formulată în prezentul proces, recurenții afirmă o încălcare a principiilor oralității, nemijlocirii și dreptului la apărare nu pentru că ar fi fost încălcate de către instanța de apel regulile referitoare la procedura administrării unor probe, așadar, nu pentru o neregularitate procedurală, ci pentru că în mod greșit, instanța ar fi apreciat cu privire la concludența acestora. Or, în recurs, doar legalitatea probei poate fi cenzurată, iar nu concludența și utilitatea acesteia ori modul în care probatoriul a fost apreciat de către instanță pentru a reține o anumită situație de fapt, instanțele de fond fiind suverane, sub acest aspect. Prin urmare, critica nu este una de nelegalitate, ci de netemeinicie, tinzând la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel și nu poate fi primită. Din perspectiva pretinsei încălcări a principiului disponibilității părților, în ceea ce privește limitele învestirii instanței și, în legătură cu acesta, a dreptului la apărare, se constată că apelul reclamanților, exercitat împotriva sentinței prin care acțiunea lor a fost respinsă în întregime, a provocat o nouă judecată asupra fondului, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză. Astfel fiind, instanța de apel a statuat, atât în fapt, cât și în drept, respectând dreptul de dispoziție al părților cu privire la obiectul și limitele procesului. Aspectul referitor la data realizării lucrărilor de construcție nu excede limitelor procesului, fiind invocată permanent de reclamanți, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul formulat. De altfel, prima instanță a statuat ea înseși cu privire la această împrejurare, iar reclamanții nu au criticat sentința pentru o pretinsă depășire a limitelor învestirii instanței, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată. În aceste circumstanțe, nu s-ar putea considera că, statuând în fapt, în sens contrar celor afirmate de reclamanți cu privire la momentul realizării lucrărilor de construcție, în urma analizei și sintezei tuturor probelor administrate în condiții procedurale, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părților. Reclamanții nu doar că nu au pus în evidență vreo neregularitate procedurală, dar nici nu au probat existența vreunei vătămări, de natură să atragă sancțiunea nulității, în condițiile în care această împrejurare de fapt era una cunoscută părților, iar nu invocată pentru prima dată de către instanța de apel, în cuprinsul considerentelor, și au avut posibilitatea lămurii ei prin administrarea probelor apreciate a fi concludente. Este adevărat că instanța de apel, judecând în fond, ajunge la o altă concluzie decât aceea afirmată de reclamanți și reținută prin hotărârea primei instanțe, însă, atâta timp cât ea este una referitoare la aspecte judecate de către prima instanță de fond și este fundamentată pe probatoriul ce a fost administrat, în condițiile unei devoluțiuni integrale a apelului, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității și cu atât mai puțin a dreptului la apărare. II.2. Prin criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 7/1996 raportat la dispozițiile art. 557 alin. (3) din C. civ. și ale considerentelor obligatorii ale Deciziei RIL 13/2019 . Cu titlu preliminar, instanța de recurs relevă împrejurările de fapt esențiale în acest proces, așa cum au fost acestea suveran stabilite prin hotărârea instanței de apel, ca instanță de fond. Astfel, se reține faptul că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unei construcții compusă din 4 camere și dependințe, prin efectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.12.1987, iar ulterior, prin ordinul nr. 118/1994, emis de Prefectul județului Constanța, au dobândit în proprietate terenul aferent construcției, în suprafață de 233 mp. Prin autorizația de construire nr. x/19.05.1994, a fost autorizată construirea, pe terenul aflat în proprietatea reclamanților, a unui imobil P+1+M, la parter spațiu comercial, etaj 1 cu 1 apx3 cam, mansardă cu 1 apx3 cam. Pentru această construcție, nu s-a depus proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. În data de 26.05.1997, prin autorizația de construire nr. 614 a fost autorizată continuarea lucrărilor de construire a etajului și mansardei la construcția autorizată cu nr. x/1994, cu mențiunea că autorizația este valabilă 12 luni și că durata executării lucrărilor nu va depăși 30 de luni de la data înaintării formularului tip privind începerea lucrărilor. Nici pentru această nouă autorizație nu s-a depus la dosar dovada întocmirii procesului-verbal de recepție, conform art. 37 din Legea nr. 50/1991. Cu privire la această construcție, reclamanții au recunoscut faptul că proiectul autorizat nu a fost respectat, în sensul că au fost edificate, suplimentar, un subsol tehnic și 2 etaje, în loc de 1 etaj. În ceea ce privește construcția inițială, aceea cumpărată în anul 1987, a fost emisă autorizația de construire nr. x din 05.09.2000, prin care a fost autorizată extinderea clădirii existente (P+1+M) cu o construcție de locuit cu un regim de înălțime de P+1+M (garaj, cameră bucătărie, baie, debara, hol parter, două camere, bucătărie, baie, hol la etaj și magazie, uscătorie, hol la mansardă), lucrări pentru care durata de executare nu putea depăși 30 de luni de la data înaintării formularului tip privind începerea lucrărilor. Nici pentru această autorizație nu s-a depus la dosar dovada întocmirii procesului-verbal de recepție, reclamanții recunoscând că proiectul autorizat nu a fost respectat. În data de 28.10.2016, reclamanții au fost sancționați contravențional pentru efectuarea unor lucrări în afara celor stabilite prin autorizațiile de construire dispunându-se totodată și măsuri constând atât în sistarea executării lucrărilor de construcții cât și obținerea autorizației de construire pentru lucrările nelegal realizate, măsuri care au fost ignorate total, continuându-se executarea de lucrări diferite de cele constatate prin procesul-verbal de contravenție nr. x/28.10.2016, comportament ce a determinat autoritatea administrativă să formuleze o acțiune în justiție pentru desființarea acestor lucrări. Totodată, instanța de apel reține că, deși reclamanții au susținut că lucrările pentru care se solicită constatarea existenței dreptului de proprietate au fost realizate anterior datei de 01.08.2001, din procesul-verbal de contravenție nr. x/28.10.2016, întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/2019 și nota de constatare nr. x/06.06.2018, rezultă că o parte din lucrări au fost realizate în anul 2010, iar altele în intervalul dintre 28.10.2016 și 06.06.2018. Conform încheierii nr. 74768/15.08.2018, emisă de OCPI Constanța-BCPI Constanța, în baza actului administrativ nr. x/26.04.2018 emis de S.P.I.T Constanța și actului notarial nr. x/15.05.2018 emis de C. și D., s-a dispus admiterea cererii cu privire la imobilul cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară x UAT Constanța și s-a notat "actualizarea documentației cadastrale" și conversia numărului cadastral din x în y. A fost redescrisă construcția C1, ca fiind: S. construită la sol:230 mp; construită desfășurată: 676 mp; locuință plus spațiu comercial, S+P+2E+M, edificată în anul 2000, fără certificat de performanță energetică. Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei Constanța, Primarul Mun. Constanța a solicitat obligarea pârâtului A. la desființarea lucrărilor realizate fără a deține autorizație de construire, precum și readucerea imobilului la starea inițială, iar în caz de neconformare, autorizarea reclamantului la desființarea acestor lucrări. Prin sentința civilă nr. 828/31.01.2020, s-a admis această acțiune, iar împotriva acestei hotărâri a fost formulat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța la data de 15.05.2020, judecarea apelului fiind suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pcz. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a prezentului proces. Prin urmare, reclamanții au efectuat lucrări de construcție pe terenul ai cărui proprietari sunt, iar ulterior, și lucrări de extindere a vechii construcții dobândite prin cumpărare, cu materiale proprii, fără a respecta proiectele avizate pentru realizarea acestor lucrări și fără să poată fi întocmite procesele-verbale de recepție parțiale sau finale, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 50/1991,republicată. În anul 2018, în baza unei documentații cadastrale actualizate, construcțiile executate în anul 2000 au fost înscrise în cartea funciară x UAT Constanța, în favoarea reclamanților. În aceste circumstanțe, reclamanții solicită constatarea, pe cale judiciară, a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul propriu, atât asupra noilor construcții edificate pe terenul propriu, cât și asupra extinderii casei vechi, toate aceste lucrări fiind executate cu nerespectarea autorizatiilor de construire, susținând că au dobândit acest drept prin întăbulare în cartea funciară, în condițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Totodată, reclamanții solicită constatarea inexistenței dreptului de proprietate cu privire la lucrările de extindere neexecutate. Soluția pe care cele două instanțe de fond au dat-o litigiului este expresia unei corecte interpretări a normelor de drept material incidente și a unei judicioase aplicări a acestora la circumstanțele concrete stabilite în speță. Astfel, nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora, în ipoteza în care există "întăbulată o construcție", primesc incidență dispozițiile alin. (3) al art. 557 C. civ., care trimit la art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, iar nu cele din alin. (4) al art. 557 C. civ., care trimit la art. 888 C. civ. Este adevărat că alin. (3) al art. 557 C. civ. permite ca prin norme speciale să poată fi instituite și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate decât cele evocate generic în cuprinsul alin. (1) și (2) al aceluiași text normativ, însă, art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, nu are valoarea unei astfel de norme, pentru că nu reglementează un mod distinct de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor realizate înainte de anul 2001 și întăbulate în lipsa unei autorizații de construire, cum în mod greșit susțin recurenții, ci o condiție specială pentru realizarea întăbulării. Astfel, în raport cu art. 888 C. civ., înscrierea în cartea funciară a unui drept tabular(art. 881 alin. (2) C. civ.) se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta. Totodată, înscrisul original sau faptul juridic a cărui înscriere se solicită trebuie să îndeplinească condițiile generale limitative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996,republicată. Complementar acestor condiții generale necesare întăbulării, în diferite cazuri concrete, sunt reglementate și anumite condiții speciale. Un astfel de caz este acela al înscrierii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, indiferent de modalitatea în care acesta a fost dobândit, pentru care legea pretinde, de regulă, depunerea unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, precum și a celorlalte dispoziții legale în materie și a unei documentații cadastrale(art. 37 alin. (1). Prin excepție de la condiția specială anterior enunțată, construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, art. 37 alin. (2) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996,republicată, în redactarea valabilă la data realizării întăbulării("încheierea nr. 74768 din 15.08. 2018"), se intabulează și în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale. Așadar, art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, în temeiul căruia reclamanții au solicitat instanței recunoașterea dobândirii unui drept de proprietate asupra construcțiilor neautorizate, nu reglementează un mod distinct de dobândire a proprietății, ci o situație de excepție de la condițiile speciale de înscriere a unui astfel de drept în cartea funciară, legiuitorul oferind posibilitatea înscrierii chiar și în lipsa autorizației de construire, exclusiv în baza certificatului de atestare fiscală și a documentației cadastrale, pentru construcțiilor realizate înainte de 1 august 2001. Or, conform celor statuate în fapt prin decizia atacată, dreptul de proprietate asupra construcțiilor neautorizate realizate de recurenți înainte de 1 august 2001, a fost înscris în cartea funciară, prezumându-se astfel, prin admiterea cererii de înscriere, că atât condițiile generale, cât și condițiile speciale de înscriere au fost îndeplinite. Această înscriere nu este însă per se constitutivă de drept, în sensul celor pretinse de recurenți. Corect instanța de apel a invocat alin. (4) al art. 557 C. civ., pentru identificarea modului de dobândire a dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile, fiind instituită regula potrivit căreia doar înscrierea în cartea funciară produce efect constitutiv de drept, cu respectarea condițiilor generale prevăzute de art. 888 C. civ., anterior evocate. Or, conform art. 56 alin. (1) și (2) prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.: "(1) Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți." Efectul constitutiv al întăbulării, recunoscut de legiuitor, prin dispozițiile noului C. civ., în privința bunurilor imobile, se produce, așadar, numai în situația în care actele sau faptele juridice au fost încheiate sau, după caz, s-au săvârșit ori s-au produs după data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului C. civ., condiționat și de finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială unde este situat imobilul și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărții funciare pentru imobilul respectiv. Întrucât condiția referitoare la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială unde sunt situate imobilele în litigiu nu este îndeplinită, în speță, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate imobiliară se putea face numai în scop de opozabilitate față de terți, așa cum se stipulează prin art. 56 din Legea nr. 7/1996. Recurenții au susținut că modalitatea de interpretare a instanței de apel a efectelor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 nu este concordantă cu regimul întabulării reglementat de art. 23 și art. 24 din Legea nr. 7/1996, prin întăbularea construcției, în sensul legii, trebuind să înțelegem întăbularea dreptului de proprietate asupra construcției. Este adevărat că obiectul întăbulării îl constituie, conform art. 881 alin. (2) C. civ., " drepturile tabulare", care, potrivit art. 877 C. civ., sunt drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară(art. 551 C. civ.). Obiectul drepturilor tabulare îl constituie imobilul, așa cum este definit de art. 876 alin. (3) C. civ., respectiv de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată:" Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înțelege terenul, cu sau fără construcții, de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, aparținând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un număr cadastral unic." Prin urmare, reglementând condițiile speciale de întăbulare a construcțiilor, prin alin. (2) al art. 37 din Legea nr. 7/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile întabulării dreptului de proprietate asupra construcțiilor, evocat cu mai multă rigoare terminologică, în alin. (1) al aceluiași text normativ. Aserțiunile instanței de apel sub acest aspect, contrare celor susținute de recurenți, nu sunt, însă, de natură să afecteze valabilitatea concluziei referitoare la caracterul nefondat al pretențiilor reclamanților, conform celor anterior argumentate. Articolul 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 reglementează condiții speciale și suplimentare de înscriere a unui drept real imobiliar în cartea funciară, iar nu o modalitate distinctă de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor neautorizate realizate înainte de 1 august 2001, astfel că o înscriere realizată cu respectarea acestei norme speciale nu poate avea efect constitutiv de drept real imobiliar și nu poate reprezenta temeiul juridic al unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate. Totodată, recurenții au susținut că instanța de apel neagă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 prin Decizia nr. 13/2019, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu referire specială la paragraful 91 din considerente. Această critică este, de asemenea, neîntemeiată. Înalta Curte reamintește că problema de drept care a făcut obiectul sesizării în procedura recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019, a vizat, în esență, posibilitatea recunoașterii pe cale judiciară, în cadrul unei acțiuni în constatare întemeiate pe dispozițiile legale care reglementează accesiunea imobiliară artificială, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii, fără autorizație de construire, fiind supuse interpretării dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Așadar, s-a invocat accesiunea imobiliara ca mod de dobândire a proprietății, iar nu art. 37 alin. (2) din Legea 7/1996, precum în speța dedusă judecății, și în acest context Instanța Supremă s-a pronunțat, printr-o dezlegare de principiu și obligatorie. Mai mult decât atât, ipoteza de lucru a vizat construcțiile edificate după data de 1 august 2001, fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, astfel că tocmai prin paragraful 91, evocat de recurență, se menționează expres că toate considerațiile vizează această categorie de construcții, iar nu cele edificate anterior datei de referință, precum în prezenta cauză dedusă judecății. Cum, în prezentul proces, circumstanțele de fapt au fost diferite, iar instanțele de fond au fost chemate să interpreteze și să aplice texte normative diferite, reclamanții întemeindu-și acțiunea pe art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 7/1996 raportat la dispozițiile art. 557 alin. (3) din C. civ., nu se poate reține nicio încălcare a jurisprudenței obligatorii a Inaltei Curți de Casație și Justitie, în sensul celor susținute prin declarația de recurs. Nu se verifică, așadar, nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recurenții au renunțat la susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând instanței să verifice motivele de nelegalitate formulate prin cererea de recurs exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică niciunul dintre cazurile de casare susținute de recurenți, că decizia atacată poartă atributele legalității, instanța de apel răspunzând, corect argumentat, inclusiv argumentelor referitoare la o pretinsă ingerință în exercitarea dreptului de proprietate al reclamnților incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, Inalta Curte, va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul reclamanților, ca nefondat. În conformitate cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimaților Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar, 1.666 RON, cheltuieli de judecată în recurs, justificate prin chitanța de plată a onorariului avocațial.