ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2702/2024

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, a solicitat constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanța, B-dul x nr. 205, format din dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren și dreptul de folosință asupra terenului, în suprafață de 19.660 mp, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5505/15.05.2019, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Constanța, având în vedere dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 C. proc. civ. și valoarea obiectului pricinii.

Prin încheierea nr. 2277/02.10.2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a tribunalului și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1843/26.11.2019 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 29/CA/04.12.2019, Curtea de Apel Constanța a soluționat conflictul ivit între Secțiile I civilă și a II-a civilă ale Tribunalului Constanța, stabilind competența de soluționarea a cauzei în favoarea secției I civile.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 06.01.2010, sub nr. x/2019**.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 371 din 22.02.2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a respins acțiunea formulată.

Prin decizia civilă nr. 26 C din 18 februarie 2021, Curtea Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul civil formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 371 din 26.02.2020 și încheierii din data de 22.02.2020, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța - prin primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat ales.

Prin decizia nr. 2186 din 26 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

A casat decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 24/C din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local Constanța nr. 313/2.08.2004.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța - prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Al Municipiului Constanța, împotriva încheierii de ședință din 12.02.2020.

A admis apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 371/26.02.2020 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul Constanța - prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat că reclamanta are un drept de superficie asupra imobilului situat în Constanța, bd. x, format din dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 5.749 mp, identificat ca "lotul 1" prin raportul de expertiză tehnică judiciară topo-cadastrală întocmit de către expertul B. la 22.11.2022, și din dreptul de proprietate asupra construcțiilor C16, C17, C18, C19, C20, C21 și "cabină poartă" edificate pe acest teren, identificate prin același raport de expertiză.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat intimatul pârât Municipiul Constanța la plata către apelanta reclamantă a sumei de 9.872,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, în apel și în recurs, proporțional cu pretențiile admise.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât Municipiul Constanța a sumei de 3.309,80 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, proporțional cu pretențiile admise.

A compensat aceste cheltuieli de judecată până la concurența sumei mai mici și a obligat intimatul-pârât Municipiul Constanța la plata către apelanta-reclamantă a diferenței de 6.562,91 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 24/C din 31 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., precum și pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța.

6.1. Recursul formulat de reclamanta S.C. A. SRL

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat, în esență, următoarele argumente:

Consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ. 1864, restrângând dreptul de proprietate al reclamantei doar asupra unora dintre construcțiile viabile, edificate pe terenul din Municipiul Constanța, B-dul x nr. 205, iar nu cu privire la toate construcțiile existente pe terenul respectiv, la momentul soluționării prezentei cauze.

Arată că dreptul său de superficie a fost constituit prin Decizia nr. 354/03.08.1990.

Dreptul de superficie presupune existența a două drepturi ce aparțin unor persoane diferite, fiecare dintre ele având un drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcțiile și dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.

Situația imobilului litigios se circumscrie ipotezei în care reclamanta este titulara unui drept de superficie, constituit din dreptul de proprietate asupra construcțiilor descrise în procesul-verbal de licitație publică din 11.09.2013 și dreptul de folosință asupra terenului pe care sunt amplasate.

În baza acordului exprimat prin adresa nr. x/19.06.1990 a Primăriei Municipiului Constanța, cât și a actelor ulterioare, de vânzare-cumpărare și respectiv adjudecare, reclamanta este în prezent unica titulară a dreptului de proprietate asupra tuturor construcțiilor edificate de către fosta C., pe terenul litigios, astfel cum aceste construcții au fost identificate prin cele două rapoarte de expertiză (topografică și imobiliară) efectuate în faza de rejudecare a apelului.

Deși instanța de apel a apreciat în mod corect că "pieirea construcțiilor este o situație de fapt care trebuie analizată în concret", totuși nu a aplicat acest principiu, limitând dreptul reclamantei de proprietate doar cu privire la anumite construcții existente pe teren. Or, potrivit doctrinei, superficiarul poate să înstrăineze construcția, odată cu aceasta transmițându-se și dreptul de folosință asupra terenului, adică exact ceea ce s-a întâmplat în situația reclamantei.

Instanța de casare a menționat în mod expres că "așa cum a arătat și recurenta, prin aceste acte juridice succesive nu s-a transmis decât ceea ce vânzătoarele aveau în patrimoniul lor, dobândit în mod legal, respectiv dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosință cu privire la suprafața de teren de 19.660 mp, aferentă acestora".

Reclamanta nu a solicitat instanței de judecată constituirea unui drept de superficie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, astfel încât acest act să ia naștere la data pronunțării și să fie reglementat de dispozițiile legale în vigoare, ci aceasta a cerut în mod expres ca instanța să dispună constatarea existenței unui drept de superficie asupra imobilului din Constanța, format din dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe acest teren și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 19.660 mp, drept născut în patrimoniul antecesoarei sale - C. prin emiterea de către Prefectura Județului Constanța a Deciziei nr. 354/03.08.1990.

Mai susține că Prefectura Constanța a instituit în mod legal dreptul de administrare cu privire la teren în favoarea antecesoarei sale, Antrepriza construcții-reparații "Litoral", iar aceasta l-a transmis în mod legal reclamantei, prin acte succesive perfectate în formă autentică, odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe acest teren. Scopul dării în administrare, menționat în decizia de atribuire, a fost acela "al amplasării unei stații de utilaj transport și a unei baze de producție D.".

Pentru construcțiile edificate pe teren și care există și astăzi, acest drept de administrare constituit inițial reprezintă, prin efectele sale, un adevărat drept de folosință, care a fost transmis odată cu construcțiile către recurentă.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. de la 1864, atunci când a limitat dreptul reclamantei de proprietate asupra construcțiilor existente pe terenul din litigiu, în raport de dispozitivul sentinței civile nr. 4650/02.05.2018.

În al doilea rând, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1204. art. 1226 alin. (1) C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ., cât și a dispozițiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., ignorând voința părților de la momentul adjudecării imobilului de către societatea recurentă.

Astfel, reclamanta a făcut dovada faptului că prin Decizia nr. 354/03.08.1990, inclusiv prin actele care au stat la baza emiterii acesteia și care fac parte integrantă din ea, a fost exprimat acordul Municipiului Constanța, în calitate de proprietar al terenului, la constituirea dreptului de folosință în favoarea fostei C. pentru terenul de 19.660 mp. Pretențiile sunt fundamentate pe Decizia nr. 354/03.08.1990, prin care acest drept de superficie a fost constituit în favoarea autoarei sale C., cât și pe actele ulterioare de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor și a dreptului de folosință asupra terenului de la aceasta până la reclamantă. În fiecare dintre aceste acte succesive de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor se face mențiune expresă și cu privire la transmiterea dreptului de folosință asupra terenului de 19.660 mp aferent construcțiilor vândute.

În calitate de proprietar al terenului, Municipiului Constanța îi sunt opozabile toate convențiile ulterioare prin care dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului aferent acestora este transmis în mod succesiv, fără să fie necesar acordul expres al acestuia la perfectarea lor și fără să fie necesar ca proprietarul terenului să fie parte în aceste convenții, din moment ce acesta deja constituise cu mult înainte un asemenea drept de superficie. În raport de aceasta situație de fapt, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1226 alin. (1) C. civ. ce prevăd că:

"Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul", coroborate cu cele ale art. 1225 alin. (1) C. civ., potrivit cu care:

"Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale".

În mod evident, recurenta-reclamantă a cumpărat, în urma unei licitații publice, derulată în cadrul unei proceduri de insolvență, toate construcțiile proprietatea debitoarei în insolvență, E. S.R.L., amplasate pe terenul din Constanța, B-dul x nr. 205, a achitat în mod cert prețul pentru toate construcțiile, indiferent de starea acestora, iar E. S.R.L., prin lichidatorul judiciar F., i-a transmis dreptul de proprietate, cât și posesia asupra tuturor construcțiilor deținute la adresa respectivă, astfel cum existau la data organizării licitației.

Consideră că instanța de apel trebuia să aibă în vedere acordul de voință al părților, în sensul că s-a ofertat de către debitoarea E. S.R.L. dreptul de proprietate asupra tuturor construcțiilor, cât și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 19.660 mp aferent, iar reclamanta a licitat și a adjudecat toate construcțiile și dreptul de folosință asupra terenului.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1272 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui".

În mod evident, nu se scoteau la licitație de către lichidatorul judiciar în procedura de insolvență și nu se adjudecau de către societatea reclamantă doar o parte a construcțiilor din Constanța, B-dul x nr. 205, ci totalitatea acestor construcții, având în vedere tocmai caracterul procedurii de faliment în care se afla debitoarea E. S.R.L., construcții ce au intrat astfel în deplina proprietate și posesie a recurentei, în integralitatea lor.

În mod cert, voința societății recurente, cât și a vânzătoarei E. S.R.L., prin lichidatorul său judiciar, a fost aceea de a se transmite drepturile deținute de către aceasta asupra imobilului din litigiu, constând în dreptul de proprietate asupra tuturor construcțiile edificate pe teren, cât și dreptul de folosință aspra terenului pe care sunt situate aceste construcții.

Instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților contractante și nu poate modifica obiectul obligațiilor contractate de către părți, astfel că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Mai arată că instanța de apel a apreciat greșit că, consimțind că unele dintre construcții sunt "autodemolate", recurenta ar fi fost de acord că ele nu mai există. Raționamentul instanței de apel este contrazis de situația reală din teren, reflectată în cele două rapoarte de expertiză efectuate în faza de rejudecare, de către experții G. și H..

Instanța de apel trebuia să admită acțiunea reclamantei în parte și să constate că dreptul acesteia de folosință se întinde asupra suprafeței de 9.365 mp ocupată în prezent de construcțiile proprietatea societății reclamante, cât și cea necesară exploatării acestor construcții, astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul G.. Raționamentul instanței de apel este combătut de concluziile clare ale acestui raport de expertiză topografică, prezentate în detaliu în memoriul de recurs.

Mai susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că împărțirea construcțiilor în "viabile" și "autodemolate" determină, în mod obiectiv, limitele consimțământului în privința dobândirii lor. Or, consimțământul clar al societății reclamante a fost dat în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra tuturor construcțiilor situate pe terenul în suprafață de 19.660 mp, iar nu doar pentru o parte din aceste construcții, astfel cum în mod eronat a interpretat instanța de apel clauzele procesului-verbal de adjudecare.

În acest fel, consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1204 alin. (1) C. civ., în condițiile în care nu a ținut seama de valoarea și limitele consimțământului exprimat de către ambele părți la data semnării procesului-verbal de adjudecare, în sensul transmiterii dreptului de proprietate asupra tuturor construcțiilor existente pe terenul în litigiu.

E. S.R.L. a fost lichidată și radiată în anul 2020, iar în prezent nu mai există ca persoană juridică distinctă, prin urmare, nu mai poate deține bunuri mobile sau imobile în patrimoniul său. În atare situație, nu se poate pretinde că ar mai fi existat anumite bunuri în patrimoniul debitoarei E. S.R.L., în anul 2020 sau în prezent; în mod evident, prin procesul-verbal de adjudecare toate construcțiile proprietatea acesteia s-au transmis în proprietatea recurentei.

Mai arată că, în realitate, construcțiile intitulate "autodemolate" existau pe teren, atât la momentul 2013, cât și în prezent, iar voința părților a fost transmiterea dreptului de proprietate inclusiv cu privire la ele, ceea ce implica și transmiterea dreptului de folosință asupra terenului aferent și necesar folosinței acestor construcții. Folosirea termenului "autodemolate" a ajutat doar la delimitarea acestor construcții, dar nu semnifică inexistența lor, altfel nu s-ar mai justifica menționarea acestor construcții chiar intitulate "autodemolate" în cuprinsul procesului-verbal de adjudecare.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a apreciat în mod greșit natura juridică a procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, considerând în mod eronat că acesta produce efectele juridice ale unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, încălcând astfel dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, aplicabile în raport de data încheierii acestuia. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru reclamantă asupra tuturor construcțiilor enumerate în cuprinsul său, atât cele menționate ca existente, cât și cele intitulate "autodemolate", în condițiile în care este semnat de lichidatorul judiciar în urma unei licitații publice și în raport de faptul că pentru transferul dreptului de proprietate asupra acestor construcții nu era necesară perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin raportare la dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. În plus, în temeiul aceluiași proces-verbal de adjudecare i-a fost transmis inclusiv dreptul de folosință asupra terenului aferent.

Faptul că s-a adresat ulterior instanței de judecată, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016* pe rolul Judecătoriei Constanța, pentru a i se confirma, prin hotărâre judecătorească, dreptul său de proprietate asupra acestor construcții a fost cauzat de nerecunoașterea acestui drept de către Municipiul Constanța, proprietarul terenului.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că "apelanta are titlu de proprietate, constând în sentința civilă nr. 4650/02.05.2018 a Judecătoriei Constanța, care ține loc de vânzare-cumpărare, doar pentru construcțiile C 16 - C 21 și Cabina poartă. Pentru toate celelalte construcții nu are titlu de proprietate, întrucât nu le-a dobândit niciodată de la E. SRL", deși instanța de casare stabilise deja, cu caracter obligatoriu, că reclamanta a dobândit, în mod legal, dreptul de proprietate asupra tuturor construcțiilor ce au aparținut vânzătoarei E. S.R.L., iar anterior aparținuseră I. S.A. - fosta C..

Un al treilea motiv de recurs în constituie faptul că instanța de apel și-a fundamentat în mod greșit soluția pronunțată în rejudecare exclusiv pe considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 4650/02.05.2018, conferind acesteia o autoritate de lucru judecat absolută, în ciuda voinței reale a părților de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra construcțiilor din Constanța, B-dul x nr. 205, cât și a conținutului explicit al procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013 și încălcând astfel prevederile art. 35 C. proc. civ.

În acest sens, arată că această hotărâre judecătorească nu reprezintă un titlu de proprietate, prin ea însăși, asupra construcțiilor, astfel cum a reținut instanța de apel, neproducând efecte juridice absolute, ci prin aceasta doar s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce făceau obiectul titlului de proprietate, constând în procesul-verbal de adjudecare.

De asemenea, arată că aspectele de fapt constatate prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în rejudecarea apelului ar fi trebuit valorificate, în sensul confirmării existenței dreptului recurentei de proprietate asupra tuturor "construcțiilor viabile", identificate de cei doi experți, cât și asupra terenului aferent și necesar exploatării acestor construcții, în suprafață totală de 9.365 mp, determinat prin raportul de expertiza topografică efectuat de expertul B..

În raport de art. 35 C. proc. civ., instanța de apel era îndrituită să constate o anumită situație de fapt, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, legitimată deja în drept, în sensul constatării dreptului de superficie asupra imobilului din Constanța, în limitele concluziilor celor două rapoarte de expertiză, prin raportare la situația de fapt existentă la momentul pronunțării soluției.

Sentința civilă nr. 4650/02.05.2018 constituie doar un înscris ad probationem, ca și rapoartele de expertiză imobiliară și topografică efectuate în dosarul nr. x/2016, fără a avea o putere absolută în soluționarea cauzei.

Or, instanța de recurs a statuat în considerentele deciziei de casare că "celelalte critici formulate de către reclamantă privind întinderea dreptului de folosință asupra terenului în discuție, în contextul soluției de casare cu trimitere vor fi avute în vedere de instanța de apel cu ocazia rejudecării apelului", trasând astfel instanței de apel în rejudecare, în mod indirect, sarcina de a administra proba cu expertiză topografica refuzată în primul ciclu procesual, în vederea determinării întinderii dreptului său de folosință asupra terenului.

Important de reținut în prezenta cauză este răspunsul oferit de expertul topograf G. la obiectivul nr. 2 din raportul de expertiză topografică efectuat în apel, în rejudecare, răspuns prin care a determinat construcțiile viabile existente în prezent pe terenul din litigiu, cât și cel la obiectivul nr. 4 prin care a determinat suprafața de teren ocupată de aceste construcții viabile, dar și pe cea necesară exploatării lor, ca și suprafața căilor de acces pentru a se putea folosi aceste construcții de către proprietara lor de drept, în speță societatea reclamantă.

În condițiile în care terenul era și este proprietatea privată a Mun. Constanța, rezultă că s-a născut în patrimoniul autoarei sale, fosta Antrepriza construcții-montaj "Litoral", un drept de superficie asupra imobilului respectiv, format din dreptul de folosință a terenului de 19.660 mp și dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren. Mai mult, în raport de dispozitivul sentinței civile nr. 4650/02.05.2018, nu se mai poate pune în discuție legitimitatea dreptului reclamantei de proprietate asupra construcțiilor, dar se poate rediscuta întinderea acestui drept, adică exact ceea ce a dispus instanța de recurs în sarcina instanței de apel, în faza de rejudecare și ceea ce s-a lămurit prin cele două rapoarte de expertiză efectuate.

Prin această hotărâre definitivă s-a confirmat transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor din Constanța, B-dul x nr. 205, în favoarea societății reclamante, la momentul perfectării procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013 și dobândirea acestui drept de proprietate asupra respectivelor construcții în patrimoniul societății recurente, iar acest drept consfințit prin hotărâre judecătorească nu putea fi negat de către autoritatea locală și nici de către o terță persoană, neexcluzând însă posibilitatea ca și alte construcții să fie proprietatea societății recurente, conform procesului-verbal de adjudecare, chiar dacă nu sunt enumerate explicit în dispozitivul sentinței civile nr. x/02.05.2018.

În continuarea motivelor de recurs, reclamanta se raportează la constatările făcute de cei doi experți în faza rejudecării, considerând că se impunea constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanța, B-dul x nr. 205, format din:

- dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe acest teren: C 1- platformă betonată - suprafață 103 mp; C 11- platformă betonată - suprafață 60 mp; C 12- platformă betonată - suprafață 179,3847 mp; C 13 - platformă betonată - suprafață 60 mp; C 14 - platformă betonată - suprafață 176 mp; C 15 - platformă betonată - suprafață de 240 mp; C 16 - magazine - suprafață 199 mp; C 17- platformă betonată - suprafață 150 mp; C 18 - platformă betonată - suprafață 135 mp; C 19 - platformă betonată - suprafață 97 mp; C 20 - platformă betonată - suprafață 313 mp; C 21 - magazie - suprafață 40 mp; Cabină poartă - 10 mp, drept recunoscut prin sentința civilă nr. 4650/02.05.2018 pronunțată de către Judecătoria Constanta în dosar nr. x/2016 și

- dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 9.365 mp, cuprinzând terenul pe care sunt situate construcțiile viabile și asupra cărora i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 4650/02.05.2008 pronunțată în dosar. nr. x/2016, suprafața de teren necesară exploatării lor, cât și căile de acces către aceste construcții, astfel cum au fost determinate prin raportul de expertiza topografica efectuat în cauză de către dl. expert B..

Prin ultimul motiv de recurs a susținut că instanța de apel a stabilit în mod greșit proporționalitatea acordării și compensării cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acțiunea reclamantei trebuia admisă pentru suprafața de 9365 mp, iar nu doar pentru suprafața de 5794 mp, deoarece reclamanta ar câștiga procesul în proporție de 47,63 %.

În privința cheltuielilor efectuate în primul ciclu procesual și în apel în rejudecare după casare, Municipiul Constanța ar trebui să fie obligat la plata către societatea reclamantă a sumei de 13.520,96 RON. În situația admiterii acțiunii reclamantei, ca urmare a admiterii apelului și a schimbării în tot a sentinței, acesteia i se cuvin inclusiv cheltuielile efectuate în fața primei instanțe și neacordate, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat, având în vedere soluția greșită pronunțată de către prima instanță de judecată, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, i se cuvin cheltuielile efectuate în fața instanței supreme, în faza procesuală a recursului, ce nu i-au fost acordate prin decizia de casare.

În situația admiterii apelului său, cel puțin în parte, în faza de rejudecare a apelului de către instanța de recurs, în conformitate cu prev. art. 451 C. proc. civ., solicită acordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în acest dosar, atât în primul ciclu procesual, cât și faza de rejudecare a apelului de către Curtea de Apel Constanța, după soluția de casare.

6.2. Recursul formulat de pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâții au invocat, în esență, următoarele argumente:

Sub un prim aspect, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâții susțin că analiza greșită de la care pornește instanța de apel, în rejudecarea căii de atac, este aceea a analizării constituirii dreptului de superficie în favoarea autoarei reclamantei, deși obiectul cererii de chemare în judecată și solicitarea reclamantei sunt de a se constata că dreptul de superficie s-a născut prin efectul Deciziei nr. 354/1990.

Arată că prin cererea de chemare în judecată, în mod expres reclamanta nu solicită ca "instanța să dispună constatarea existenței unui drept de superficie prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, astfel încât acest drept să ia naștere la data pronunțării hotărârii instanței", ci solicită să se constate că dreptul de superficie s-a născut prin emiterea de către Prefectura Județului Constanța a Deciziei nr. 354/03.08.1990.

Or, instanța de apel reține la punctul C din decizie "existența dreptului de superficie" și modalitatea de constituite a dreptului de superficie în favoarea autoarei reclamantei, nu prin raportare la Decizia nr. 354/03.08.1990, ci arătând că dreptul de superficie a fost dobândit de autoarea reclamantei odată cu edificarea construcțiilor.

Ca atare, încălcându-se limitele analizei cererii în raport de principiul disponibilității și de prevederile art. 22 C. proc. civ., se impunea respingerea apelului, în condițiile în care este evident că ceea ce statuează instanța de apel este în sensul că dreptul de superficie nu a fost dobândit prin efectul Deciziei nr. 354/03.08.1990, astfel cum a solicitat reclamanta să se constate.

Al doilea motiv de recurs, subsumat ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., constă în modul nelegal în care instanța de apel a constatat existența în patrimoniul autoarei reclamantei a dreptului de superficie.

Plecând de la premisa reținută de instanța supremă în decizia de casare, cum că în favoarea autoarei reclamantei a fost transmis un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor, instanța de apel concluzionează, în mod eronat, asupra calificării acestui drept ca fiind un drept de superficie, dobândit la data finalizării construcțiilor.

Doctrina de specialitate și jurisprudența CEDO au statuat că dreptul de superficie nu se constituie de către instanța judecătorească, întrucât nu există temei legal în acest scop. O asemenea conduită ar însemna o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, iar instanța poate doar să constate existența unui asemenea dezmembrământ ce a fost constituit de titularul dreptului de proprietate în favoarea proprietarului construcției edificate pe terenul său.

În lipsa unor reglementări legale derivând din art. 492 C. civ., dreptul de superficie se naște prin lege, prin convenție, moștenire sau uzucapiune.

În Cauza Bock și Palade contra României, CEDO a reținut că în speța analizată de Curtea Supremă de Justiție, s-a constatat, contrar practicii judiciare constante, nașterea dreptului de superficie dintr-o simplă situație de fapt care nu a fost urmărită sau cunoscută de cei interesați, dând efect juridic aparenței de drept, care nu se încadrează în niciuna din cauzele care pot duce la nașterea dreptului de superficie, și s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate, fără ca ingerința să aibă temei în dreptul intern. Instituirea unui drept de superficie constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Nu poate fi pus semnul egalității între calitatea de constructor de bună-credință asupra edificiilor realizate pe terenul altei persoane și calitatea de superficiar, aceste noțiuni neavând aceeași valoare juridică, iar o eventuală suprapunere a acestora nu dă naștere, prin ea însăși, unui drept de superficie.

Concluzia desprinsă are la bază natura și regimul juridic statuat unitar jurisprudențial și doctrinar, sub imperiul C. civ. de la 1864, potrivit căruia dreptul de superficie nu se constituie prin simplul fapt al deținerii sau ridicării unei construcții pe terenul altuia, acest drept neputând fi constituit decât prin titlu, prescripție sau lege, în cauză nefiind confirmată niciuna dintre aceste modalități de constituire.

Construcția juridică a instanței de apel nu poate fi primită, deoarece pleacă de la un pretins acord al pârâților, manifestat prin adresa nr. x/1990, care nu se regăsește printre modalitățile legale sus-evocate, prevăzute de C. civ. de la 1864, de dobândire a proprietății și, în consecință, a dreptului de superficie, fiind un act preliminar emiterii Deciziei nr. 354/1990, ce reglementa un aviz de amplasare a "Stației de Utilaj Transport" și a "Bazei de Producție D.".

Cercetarea condițiilor în care au fost edificate construcțiile pe terenul proprietatea recurenților impunea examinarea, la momentul edificării construcțiilor, a voinței juridice interne a proprietarului terenului și constituirea unui drept de superficie în beneficiul antecesoarei apelantei, dar și a posibilității reale a Primăriei Constanta, care deținea un drept de administrare, de a se opune la edificarea respectivelor construcții în raport de circumstanțele concrete, menționate în cuprinsul Deciziei nr. 354/1990, că terenul era proprietate de stat.

În acest context, premisa constituirii dreptului de superficie, respectiv existența acordului care să fi dat naștere convenției încheiate cu proprietarul terenului având ca obiect dreptul de superficie, trebuia înlăturată atât timp cât situația juridică a regimului proprietății de la data emiterii deciziei relevă imposibilitatea obiectivă a actualului proprietar, administrator la acea dată, într-o perioadă a statului totalitar, de a contesta preluarea terenului ori de a-și exprima dezacordul la edificarea construcțiilor pe terenul său, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate urmând să aparțină tot statului.

Mai mult, în materie imobiliară nu este posibilă justificarea tehnico-juridică a dobândirii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate doar prin invocarea bunei-credințe a constructorului, atât timp cât nu poate valora, prin ea însăși, dobândirea unui drept de superficie.

Buna-credință nu poate fi creator de drept în favoarea autoarei apelantei, deoarece pe lângă faptul construirii, trebuie să se dovedească și izvorul dreptului de superficie. Or, potrivit sistemului de drept românesc, un atare drept, ca dezmembrământ al dreptului proprietarului terenului pe care se află construcția, nu poate fi constituit decât prin lege, prescripție achizitivă, legat sau prin convenția încheiată între proprietarul terenului și autorul lucrării. Prin urmare, aparența în drept nu poate valora, în sine, un mod de constituire a dreptului de superficie și nu intră în categoria acțiunilor și faptelor care ar putea justifica un atare drept, fiind astfel incompatibilă cu respectarea bunurilor pârâtei, deoarece o atare ingerință în dreptul de proprietate a pârâtei nu ar avea o bază juridică în dreptul român, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În al treilea rând, recurenții arată că modalitatea în care instanța de apel a reținut transferul dreptului de superficie în patrimoniul reclamantei se subsumează ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, cu referire la caracterul intuitu personae al dreptului de folosință dobândit de I. S.A. și încetarea dreptului de folosință, recurenții arată că, prin raportare la prevederile art. 2, art. 16, art. 18 lit. c), art. 19, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, art. 1 din H.G. nr. 834/1991, odată cu apariția Legii nr. 15/1990, pretinsul drept de folosință al autoarei reclamantei a încetat, acest drept de folosință neputându-se perpetua în timp, în condițiile în care se impunea societăților înființate parcurgerea procedurii reglementate de H.G. nr. 834/1991, în justificarea titlului cu care acestea dețin terenul, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind constitutiv de drepturi.

În patrimoniul fostelor unități de stat, care a fost preluat de către societățile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosință asupra terenurilor aferente construcțiilor în care acestea urmau să-și desfășoare activitatea, însă în cazul autoarei reclamantei situația este evident una particulară, în condițiile în care construcțiile nu fuseseră edificate.

De altfel, față de apartenența terenurilor la patrimoniul privat al UAT Constanța, eventuale demersuri ar putea fi cel mult a fi analizate în raport de O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999, texte legale care confirmă faptul că autoarea reclamantei nu mai putea fi beneficiara dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

În consecință, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005, prin care I. S.A. a vândut către E. S.R.L. "dreptul de proprietate asupra construcțiilor în suprafață construită totală de 3.086 mp" și "dreptul de folosință, pe durata existenței construcției, asupra terenului aferent construcțiilor, în suprafață de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 254 din data de 03.08.1990 a Prefecturii Județului Constanța", se impuneau a fi analizate prevederile art. 119 și art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

În raport cu aceste dispoziții legale, este deosebit de important faptul că I. S.A. a deținut un drept asupra terenului, pentru a avea un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia urma a realiza scopurile pentru care a fost înființată, iar reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice, potrivit dispozițiilor art. 124 din Legea nr. 215/2001, ce ar putea beneficia ope legis de un drept de folosință cu titlu gratuit.

Împrejurarea că I. S.A., în considerarea calității sale de societate comercială supusă prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, s-ar fi putut prevala de cuprinsul dispozițiilor H.G. nr. 450/1999 ori ale H.G. nr. 577/2002 nu înseamnă că, în mod automat, s-a transferat acest drept și succesoarei acesteia, odată cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acest drept a fost instituit de legiuitor în considerarea calității vânzătorului, pe care E. nu o deținea.

Art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 instituie o obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, care vor trebui să opteze între mai multe condiții prescrise de lege, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcții aflate în proprietatea societăților comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deținute.

Astfel, nu poate fi lipsit de relevanță, așa cum a apreciat instanța de apel, faptul că recurenții-pârâți nu aveau nicio calitate în contractul de vânzare-cumpărare, astfel că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege numai între părțile contractante. Recurenții au, prin urmare, calitatea de terți față de convenția părților, aceștia nu s-au obligat să-i transmite autoarei reclamantei un drept de folosință asupra terenului. Astfel că nici convenția, ca temei de drept a transmiterii dreptului de folosință - în cazul în care s-ar reține că a operat - și respectiv al constituirii unui drept de superficie asupra terenului, nu este incidentă în cauză.

De altfel, în practica instanței supreme s-a reținut că "suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând unei persoane, cu dreptul de proprietate asupra construcției, aparținând unei alte persoane nu dă naștere prin ea însăși unui drept de superficie, în absența unui act juridic (convenție) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziții legale pe care să se întemeieze".

Dreptul de superficie nu poate fi rezultatul nașterii direct din lege în aplicarea prevederilor art. 16 și art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Legea nr. 15/1990 nu poate constitui un temei legal pentru stabilirea ex lege a dreptului de superficie, deoarece în legislația pertinentă aplicabilă nașterii dreptului de superficie, respectiv cea aferentă C. civ. de la 1864, exista un singur caz de dobândire a dreptului de superficie, respectiv cel prevăzut de art. 30 din Codul familiei în ipoteza când ambii soți edificau o construcție pe terenul proprietatea exclusivă a celuilalt soț, din aceasta rezultând un drept de superficie al soțului neproprietar asupra terenului celuilalt soț.

Chiar analizând dispozițiile legale prevăzute la art. 16, respectiv art. 20 nu se poate reține existența unui caz similar cu cel evidențiat anterior.

Un alt motiv de recurs îl constituie și nelegala extindere a limitelor de interpretare a efectelor sentinței civile nr. 4650/2018 a Judecătoriei Constanța.

Sub un prim aspect, recurenții arată că raportat la data încheierii procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, act juridic interpretat ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, în analiza acestuia trebuie avute în vedere dispozițiile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv prevederile noului C. civ.

Conform art. 693 alin. (1) din noul C. civ., "(1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.

Art. 693 alin. (2) din C. civ. consacră modalitățile de dobândire a acestui drept: în temeiul unui act juridic, prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.

Primul mod de dobândire a dreptului de superficie este reprezentat de actul juridic, prin care proprietarul terenului încheie un contract cu o altă persoană prin care constituie dreptul de superficie în favoarea acesteia ori îi transmite nuda proprietate asupra terenului, rezervându-și dreptul de superficie. Superficiarul poate, la rândul său, să încheie un contract cu o terță persoană având ca obiect înstrăinarea dreptului de superficie. Contractul poate să fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, pur și simplu sau afectat de modalități, dar întotdeauna încheiat în formă autentică.

De altfel, chiar și în ipoteza analizării dispozițiilor vechiul C. civ., în lipsa unor reglementări legale derivând din art. 492, dreptul de superficie se naște prin lege, prin convenție, moștenire sau uzucapiune.

În oricare dintre situații, raportat la data încheierii convenției, aceasta trebuia încheiată în formă autentică, aceasta fiind și rațiunea pentru care valoarea procesului-verbal de licitație a fost interpretată ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, pentru care reclamanta a urmat ulterior procedura de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic, finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 4650/2018, prin care s-a constatat că reclamanta A. S.R.L. este proprietara construcțiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară, procedură care a vizat exclusiv construcțiile, nu și terenul.

În raport cu cele statuate în Decizia nr. 23/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concluzia instanței de apel în prezenta cauză, în sensul că este irelevant că obiectul dosarului nr. x/2016 nu a vizat și dreptul de superficie asupra terenului, este lipsită de fundament juridic.

Un alt motiv de recurs îl constituie reținerea nelegală a încetării dreptului de superficie ca efect al demolării construcțiilor sau al caracterului neviabil al acestora, prin raportare la înscrisurile administrate și constatările cuprinse în expertizele efectuate în cauză, recurenții considerând, în esență, că instanța de apel a omis a analiza chestiunea construcțiilor transmise de către I. S.A. către E. S.R.L., respectiv al construcțiilor transmise de către E. S.R.L. către A. și, în final, caracterul viabil al construcțiilor la data pronunțării deciziei.

Printr-o altă critică din recurs se susține nelegalitatea extinderii dreptului de superficie asupra unei suprafețe excedentare suprafeței de teren aferentă construcțiilor - căi de acces, recurenții considerând că întinderea dreptului de superficie al reclamantei trebuie limitată cel mult la suprafața de 934 mp, evident, exclusiv în ipoteza respingerii celorlalte motive de recurs, întrucât prin recunoașterea unui drept de folosință asupra unei suprafețe de teren neafectate de construcții, instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate al recurenților, pronunțând o hotărâre care excede chiar esenței dreptului de superficie.

O ultimă critică se referă la cele reținute de instanța de apel, în mod nelegal, cu privire la încetarea dreptului de folosință ca efect al adoptării Hotărârii Consiliului Local Constanța nr. 313/2.08.2004 și respingerea greșită, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate, critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, arată că soluția instanței de apel echivalează, în raport de argumentele reținute cu privire la inexistența unui temei de drept în raport de care să poată fi retras un drept de administrare, în contextul în care terenul nu se află în domeniul public, cu admiterea excepției de nelegalitate. Astfel, deși instanța se pronunță asupra inadmisibilității excepției, în realitate, instanța de apel reține că s-a retras un drept de administrare inexistent, incompatibil cu dreptul de folosință statuat prin decizia de casare.

Pe de o parte, instanța de apel pronunță o soluție care încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de actul administrativ individual depinzând soluționarea litigiului în fond, astfel că în cauză se impunea analiza excepției de nelegalitate și respingerea acesteia, iar nu respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, în contextul in care instanța, ca sa ajungă la concluzia inadmisibilității excepției, consideră nelegal actul în raport de calificarea dată dreptului ce a fost revocat în cuprinsul acestuia, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998 și ale dispozițiilor de casare.

Analizând legalitatea actului administrativ, chiar prin raportare la dreptul de folosință reținut în cuprinsul deciziei de casare, se impunea aceeași operațiune de recalificare a dreptului în raport de care s-a dispus revocarea, în esență, relevantă fiind voința proprietarului de retragere a acestui drept, precum și argumentele ce au stat la baza unei astfel de decizii, respectiv inexistența construcțiilor pentru care s-a emis Decizia nr. 354/1990.

Dacă s-ar considera corect raționamentul instanței, în sensul că s-a retras un drept de administrare inexistent, același raționament s-ar putea aplica și la dreptul născut prin Decizia nr. 354/1990, în sensul că dreptul de administrare la care face referire Decizia nr. 354/1990 este inexistent.

Or, constatarea existenței sau nu a dreptului de superficie, care face obiectul acestei cauze, pleacă de la premisa interpretării dreptului transmis prin Decizia nr. 354/1990 ca fiind un drept de folosință, astfel că aceeași premisă a interpretării trebuia avută în vedere și în raport de dreptul analizat în cuprinsul Hotărârii Consiliului Local Constanța nr. 313/02.08.2004, la data emiterii acestui act administrativ fiind evident că operațiunea de calificare a dreptului ca fiind drept de folosință, neproducându-se, decizia de casare neputând fi avută în vedere la data adoptării HCL nr. 313/2004.

Prin urmare, consecința soluționării cauzei fără a se ține seama de actul administrativ în raport de care se invoca excepția de nelegalitate, conduce la ideea că, între obiectul cererii de chemare în judecată și actul administrativ în raport de care se invocă excepția să existe o legătură, respectiv, necesitatea înlăturării actului din ansamblul probator să poată transpară ca fiind necesară în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Evident astfel că se impunea analiza excepției de nelegalitate și respingerea acesteia, și nu admiterea excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, care a îmbrăcat însă exact argumentele, efectele analizei și admiterii excepției de nelegalitate.

În cuprinsul referatului nr. x/22.07.2004 se face mențiune despre actul de constituire a dreptului în favoarea Antreprizei de construcții-montaj Litoral Constanța prin care s-a transmis din administrarea Primăriei Municipiului Constanța în favoarea autoarei reclamantei terenul în suprafață de 19660 mp, în vederea amplasării unei stații de utilaj transport și a unei baze de construcții D..

În consecință, prin actul administrativ menționat a încetat dreptul constituit în favoarea autoarei reclamantei.

Apreciază că, în acest context, dintr-o primă perspectivă devine irelevantă necesitatea analizei naturii dreptului în raport de considerentele deciziei de casare, în condițiile în care dreptul autoarei a încetat prin actul administrativ menționat. Dintr-o altă perspectivă, dacă se pornește de la premisa calificării dreptului statuat prin Decizia nr. 353/1990 ca fiind un drept de folosință este evident că același drept a fost retras prin HCL nr. 313/2004.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea apelului formulat de reclamantă și menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul părții adverse, prin care a invocat excepția inadmisibilității unor critici și excepția nulității unor motive de netemeinicie, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul declarat de pârâții Municipiul Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța

Recursul pârâților a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenții-pârâți au invocat: i) încălcarea principiului disponibilității și a rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrate de art. 9 și art. 22 din C. proc. civ., prin nesocotirea cadrului procesual trasat de reclamantă, care a afirmat constituirea dreptului de superficie prin efectul deciziei nr. 354/1990 a Prefecturii Județului Constanța; ii) nelegalitatea constatării existenței dreptului de superficie în patrimoniu