ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2021

Ședința publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, a solicitat constatarea dreptului de superficie asupra imobilului din Constanța, B-dul x nr. 205, format din dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren și dreptul de folosință asupra terenului, în suprafață de 19.660 mp, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 5505/15.05.2019, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Constanța, având în vedere dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k), art. 125 C. proc. civ. și valoarea obiectului pricinii.

Prin încheierea nr. 2277/02.10.2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a tribunalului și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1843/26.11.2019 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 29/CA/04.12.2019, Curtea de Apel a soluționat conflictul ivit între Secțiile I civilă și a II-a civilă ale Tribunalului Constanța, stabilind competența de soluționarea a cauzei în favoarea secției I civile.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 06.01.2010, sub nr. x/2019**.

Prin sentința civilă nr. 371 din 22.02.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a respins acțiunea formulată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 26 C din 18 februarie 2021 pronunțată de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul civil formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 371 din 26.02.2020 și încheierii din data de 22.02.2020, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța - prin primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 1190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat ales.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Se susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a actelor normative în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990 de către Prefectura Județului Constanța, apreciind că prin această decizie a fost constituit "un drept de administrare" asupra terenului în suprafața de 19.660 mp situat în Constanța, B-dul x nr. 205, iar nu un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor asupra acestui teren, fiind incident motivul de recurs reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care au arătat că dreptul de superficie a cărui recunoaștere se solicită la momentul emiterii Deciziei nr. 384/03.08.1990, în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, determinante în acest sens fiind prevederile art. 68 Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N. C. civ. potrivit cărora "dispozițiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.." În reglementarea C. civ. 1864 dreptul de superficie nu a fost menționat în mod expres, dar doctrina juridică și practica judiciară au clarificat condițiile de constituire și exercitare a acestuia, acest drept fiind consfințit prin hotărâri judecătorești, inclusiv în perioada anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Posibilitatea de a introduce o acțiune confesorie de superficie a fost consacrată doctrinar și în practica instanțelor de judecată, inclusiv în ceea ce privește perioada de aplicare a dispozițiilor C. civ. din 1864, iar în prezent este reglementată în mod expres prin prevederile art. 696 alin. (1) din noul C. civ., chiar dacă acestea nu sunt incidente în prezenta cauză.

Instanța de apel a reținut în mod greșit în pag nr. 17 din decizie, că "acest drept de administrare (specific proprietarii publice sau de stat) este diferit de dreptul de folosința pe durata existentei construcției (reglementat de Legea nr. 58/1974, de Legea nr. 4/1973 etc.) chiar dacă atributul posesiei implică și folosința acestuia.

Termenul de "administrare" nu trebuia apreciat de către instanța de apel prin raportare la definiția acestuia, conform art. 866 din noul C. civ. - Legea nr. 287/2009, în care desemnează "o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publica", ci în raport de semnificația acestui termen de la data emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990.

La data emiterii Deciziei nr. 354/1990 termenul de "administrare" era asimilat celui de "folosință" nefăcându-se nicio diferență între cele două noțiuni, tocmai în considerarea faptului că imediat după 22.12.1989 nu fuseseră încă delimitate de legiuitor proprietatea publică și cea privată și nici bunurile ce făceau parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale.

În mod greșit, instanța de apel a conchis în pag nr. 19 a deciziei pronunțate, în sensul ca "prin Decizia nr. 354/03.08.1990 s-a transmis un drept de administrare asupra terenului proprietate de stat în vederea construirii de către o unitate economică de stat a unui obiectiv necesar desfășurării activității acesteia, iar nu un drept de folosință pe durata existenței construcției."

Instanța de apel a statuat ca "dreptul de administrare asupra terenului de 19.660 mp a fost dobândit prin Decizia nr. 354/1990 după verificarea îndeplinirii condițiilor reglementate de Decretul nr. 409/1955, act normativ menționat în cuprinsul deciziei respective."

În realitate, acest așa-zis "drept de administrare" dobândit în conformitate cu dispozițiile Decretului- lege nr. 409/1995 a reprezentat un adevărat drept de folosință asupra terenului de 19.660 mp în favoarea autoarei inițiale a recurentei, Antrepriza de construcții-reparații "Litoral" devenită B. S.A., drept de folosința ajuns, prin transmiteri ulterioare succesive, în patrimoniul societății reclamante.

Pornind de la premisa greșită că terenul era proprietate publică, instanța de apel ajunge la concluzia eronată că dreptul de se a folosi acest teren de către fosta Antrepriza de construcții-reparații "Litoral" a fost constituit în baza legii. Probele administrate în cauză dovedesc că terenul aparținea proprietății private a Municipiul Constanța și că dreptul de folosință a fost născut ca urmare a acordului expres al acestuia, în favoarea Antreprizei construcții-montaj "Litoral".

Recurenta mai arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în vigoare în anul 1990, reținând eronat că terenul de 19.660 mp din Constanța B-dul x nr. 205. era "proprietate publică de stat", iar nu '"teren proprietate privată a Municipiului Constanța."

Instanța de apel a statuat în mod greșit în considerentele deciziei recurate - pag nr. 17- că "atât timp cât la data de 03.08.1991 toate terenurile erau incluse în proprietatea de stat, întrucât nu se făcuse delimitarea nici între proprietatea publică a statului și cea a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor și nici între proprietatea publică și privată a acestora, nu s-a putut considera, așa cum pretinde apelanta, că terenul de 19.660 mp era proprietate privată a Municipiul Constanța."

Se susține că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, în ceea ce privește terenul de 19.660 mp ce a făcut obiectul Deciziei nr. 354/03.08.1990, acesta nu era afectat unei utilități sau nu era destinat satisfacerii unui interes public, nici anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, la data de 20.02.1991, nici după ce a devenit aplicabil acest act normativ, astfel că el nu ar fi putut fi inclus, de principiu, conform legii, în domeniul public al Statului Român sau al Municipiului Constanta.

În mod greșit, instanța de apel motivează în pag nr. 17 din decizie, că "terenul în suprafața de 19.660 mp constituită proprietate de stat, dobândită prin Legea nr. 187/1945. Aceasta reprezenta o proprietate publică ("de stat"), întrucât până la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 și a Constituției din 1991, nu se făcea distincție între domeniul public sau privat al statului sau al unitarilor administrativ-teritoriale." Prin urmare, sintagma "proprietate de stat" menționata în Decizia nr. 354/03.08.1990 includea terenul proprietate privată a Municipiul Constanta la data de 03.08.1990 și care, prin decizia respectivă, a fost atribuit în folosință pe durata existenței construcțiilor către autoarea inițială a recurentei, B. S.A..

Instanța de apel retine în mod greșit în pag nr. 20 din decizia pronunțată că "nici chiar legiuitorul prin actele ulterioare Legii nr. 18/1991 sau Constituției din 1991 (acte care au introdus noțiunea de proprietate privată a statului și unităților administrativ-teritoriale) nu a stabilit că dreptul de administrare atribuit în conformitate cu legislația anterioară intrării în vigoare a acestor legi, se transformă într-un drept de folosință prin voința deținătorului acestuia."

Deși s-a reținut fără niciun temei că terenul din Constanța, B-dul x nr. 205, în suprafața de 19.660 mp s-ar fi aflat în proprietatea publică a Statului Roman în 1990, nici prima instanța și nici instanța de apel nu a motivat modalitatea în care acest teren a ajuns ulterior să fie în proprietatea privată a Municipiul Constanța, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse chiar de către pârâți la dosarul cauzei.

Nu există nicio hotărâre de guvern prin care acest teren ar fi fost trecut din proprietatea publică a Statului în proprietatea privată a Municipiul Constanța, astfel cum ar fi trebuit să se procedeze conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998 dacă acest teren s-ar fi aflat inițial în proprietatea publică a Statului Român.

În opinia recurentei, lipsa unei asemenea hotărâri de guvern coroborată cu situația juridică actuală a terenului din Constanța, B-dul x nr. 205 dovedesc faptul că terenul în cauză s-a aflat dintotdeauna în proprietatea privată a Mun. Constanța, ceea ce înseamnă că acesta, în calitate de proprietar, și-a exprimat în mod legal acordul în vederea constituirii dreptului de folosință asupra terenului în favoarea autoarei recurentei B. S.A..

Recurenta mai arată că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Decretului-lege nr. 409/1959 și ale Legii nr. 5/1990, în contextul în care nu a valorificat în soluționarea prezentei cauze Acordul proprietarului terenului - Municipiul Constanta - exprimat prin Adresa nr. x/1990 - în vederea transmiterii dreptului de folosință asupra terenului în suprafața de 19.660 mp din Constanta, B-dul x nr. 205 în favoarea autoarei sale Antrepriza de construcții-reparații "Litoral".

De asemenea, se arată că instanța de apel a concluzionat fără temei ca "în mod greșit susține apelanta că Municipiul Constanța și-a exprimat acordul pentru constituirea unui drept de superficie cât timp acesta, prin autorul sau, Prefectura județului Constanța a transmis un drept de administrare, diferit de cel de folosință."

Or, pentru darea în administrare a acestui teren, prin decizie a prefectului, conform legislației în vigoare la data emiterii deciziei, a existat acordul Municipiul Constanța, în calitate de proprietar al terenului, acord exprimat în mod expres prin adresa nr. x/1990.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat ca "nu are nicio relevanță faptul că Decizia nr. 354/03.08.1990 nu a fost revocată sau anulată, cât timp nu se pune problema valabilității ei, ci a modului de clarificare a dreptului transmis prin aceasta".

În mod greșit instanța de apel a concluzionat ca "decizia respectivă nu poate fi calificată ca fiind un acord în vederea constituirii unui drept de superficie, cât timp ceea ce s-a transmis la data de 03.08.1990 a reprezentat un drept de administrare în vederea amplasări unor lucrări de către o unitate economica de stat."

Esențial este faptul că pentru darea în administrare a acestui teren, prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii județului Constanța, conform legislației în vigoare la data emiterii deciziei, era necesar și a existat acordul Municipiul Constanța, în calitate de proprietar al terenului, acord exprimat în mod expres prin Adresa nr. x/1990.

În condițiile în care proprietarul terenului este o unitate administrativ-teritorială persoană juridică de drept administrativ, dar și de drept civil, chiar dacă terenul este în domeniul privat al acestuia, constituirea dreptului de superficie se poate face prin act administrativ, astfel cum a fost cazul Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Județului Constanța, act administrativ ce a devenit act juridic civil din momentul în care a intrat în circuitul juridic civil.

Recurenta susține că în prezenta cauză suntem în situația în care dreptul de superficie a fost constituit prin voința proprietarului terenului, respectiv chiar a Municipiului Constanța prin Primar, chiar dacă manifestarea sa de voință nu a îmbrăcat forma juridică a unei "convenții", ci s-a concretizat într-o decizie de dare în folosință a terenului, în vederea edificării unor construcții de către un terț pe acest teren.

La data constituirii acestui drept de superficie, persoana juridică în favoarea căreia a fost instituit, era o persoana juridică de stat, respectiv Antrepriza de construcții-reparații "Litoral", care ulterior a fost supusă procesului de privatizare și a devenit B. S.A..

Instanța de apel pretinde că "modul de constituire și de administrare a bunurilor aflate în patrimoniul unității economice de stat care s-a organizat sub forma de societăți pe acțiuni prin decizia organului administrației locale de stat (dacă era de interes local) se stabilea prin statutul și actul de înființare al societății, conform art. 16-24 din lege."

Au arătat în permanență ca B. S.A. a deținut doar atributul folosinței acestei suprafețe de teren și că exclusiv acest atribut l-a transmis prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005 către C. S.R.L., exclusiv acest drept de folosința fiind ulterior

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480, art. 489 și art. 492 C. civ. din 1864. reținând, în mod greșit, că nu a fost transmis în patrimoniul său un drept de superficie cu privire la imobilul din Constanța str. x C. Brătianu nr. 205 de la autoarea inițială, B. S.A..

Dreptul de superficie presupune existența a doua drepturi ce aparțin unor persoane diferite, fiecare dintre ele având un drept de proprietate asupra unui imobil: dreptul de proprietate al superficiarului, care are ca obiect construcțiile și dreptul de proprietate asupra terenului, care are un alt titular decât superficiarul.

Recurenta arată că a făcut dovada faptului ca prin Decizia nr. 354/03.08.1990 - inclusiv prin actele către au stat la baza emiterii acesteia și care fac parte integrantă din aceasta - a fost exprimat acordul Municipiul Constanța, în calitate de proprietar al terenului, la constituirea dreptului de folosință în favoarea fostei Antreprize de construcții-reparații "Litoral" pentru terenul de 19.660 mp.

Au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ., care permit proprietarului unui bun imobil-teren să transmită dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul unei terțe persoane și el să păstreze dreptul de proprietate asupra terenului sau să permită unei terțe persoane să edifice o construcție pe terenul său și să devină proprietarul acesteia, ci rămânând proprietarul terenului și dând voie astfel terțului constructor să folosească terenul său pe durata existenței construcției.

Instanța de apel a reținut că "din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.082005 rezultă că s-a transmis dreptul dobândit prin Decizia nr. 354/03.08.1990, în cuprinsul acesteia menționându-se chiar "terenul aferent construcțiilor în suprafața de 19.660 mp atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 354/03.08.1990", dar conchide că "faptul că vânzătorul 1-a numit "drept de folosință" nu are nicio relevanță, cât timp ceea ce s-a transmis și ceea ce se putea, de altfel, transmite, era doar dreptul stabilit prin Decizia nr. 3t54/03.08.1990, drept pe care instanța îl califică drept de administrare."

Pretențiile au fost fundamentate pe Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Județului Constanța, prin care acest drept de superficie a fost constituit în favoarea autoarei Antreprize de construcții-reparații "Litoral", cât și pe actele ulterioare de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcțiilor și a dreptului de folosință asupra terenului de la aceasta până la reclamantă, respectiv:

Este astfel greșită concluzia instanței de apel potrivit cu care "întrucât la data de 03.08.1990 s-a transmis către Antrepriza de construcții-reparații "Litoral" un drept de administrare, nu se poate reține că aceasta a dobândit un drept de folosință pentru a se considera că în patrimoniul reclamantei s-a transmis prin înstrăinările succesive, un astfel de drept ce ar reprezenta o componentă a dreptului de superficie. Superficiarul poate să înstrăineze construcția, odată cu aceasta transmițându-se și dreptul de folosința asupra terenului", adică exact ceea ce s-a întâmplat în situația societății noastre.

Dreptul de superficie se fundamenta sub imperiul C. civ. din 1864 pe dispozițiile art. 492, ce instituiau prezumția conform căreia proprietarul terenului era considerat și proprietar al construcției edificate pe acesta. Textul îngăduia proba contrară, în sensul "de a dovedi că proprietar al construcției este o altă persoana decât proprietarului terenului, ceea ce atrăgea după sine și dreptul de folosință asupra terenului pe care se afla construcția, care constituie însuși conținutul dreptului de superficie.

Existența dreptului de proprietate asupra construcției situate pe terenul altei persoane atrage după sine un drept de folosință asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.

Instanța de apel trebuia să facă distincție între momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, care se dobândește de către superficiar treptat, pe măsura incorporării materialelor în teren, și dreptul de superficie - ca drept de folosință asupra terenului, care, constituind "premisa" dreptului de a construi, se dobândește în momentul încheierii convenției. Prin urmare, la încheierea convenției, constructorul dobândește dreptul de a construi, ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de folosință asupra terenului.

Recurenta mai susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit la pag. nr. 21 din considerentele deciziei recurate că "instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei, în lipsa oricei despăgubiri acordate pârâtului, ar fi de natură să distrugă justul echilibru ce trebuie să existe între ingerință și scopul urmărit, câtă vreme pârâtul ar fi practic lipsit de dreptul de a folosi bunul și de a dispune de acesta, în lipsa oricărei despăgubiri".

Se arată de către recurentă că ulterior, Municipiul Constanța le-a perceput cu titlu de "taxa teren" o sumă anuală pentru folosința terenului, deci dreptul de superficie nu a fost unul gratuit, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că reclamanta s-ar fi prevalat în cauza de "dreptul de folosință" instituit prin dispozițiilor art. 123-124 Legea nr. 215/2001, republicată, astfel că motivarea acesteia nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza întâi Cod procedură civilă.

Nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 123-124 Legea nr. 215/2001, republicată, invocate de către intimații-pârâți, deoarece, astfel cum deja recurenta a arătat, dreptul de superficie s-a născut din anul 1990, la momentul emiterii Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Județului Constanța, deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, el fiind astfel reglementat de dispozițiile legale în vigoare la data nașterii sale.

Dreptul de folosință asupra terenului de 19.660 mp invocat de recurentă, nu se confundă cu "dreptul de folosință" prevăzut de art. 124 alin. (1) Legea nr. 215/2001 la care au făcut referire intimații-pârâți prin întâmpinare, potrivit cu care:

"consiliile locale și județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile și imobile proprietate publică sau privată locală sau județeană, după ce persoanelor juridice/fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice."

În opinia recurentei, sub acest aspect, instanța de apel ar fi trebuit să rețină concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în dosar civil nr. x/2016, raport ale cărui concluzii au fost acceptate și recunoscute inclusiv de către Municipiul Constanta, prin apărătorul său ales, în mod explicit, în fața instanței de apel.

Se mai susține că instanța de apel a făcut referire în considerentele atacate la dispoziții legale ce nu au niciun fel de legătură cu soluționarea prezentei cauze, astfel ca hotărârea pronunțată cuprinde "motive străine de natura cauzei", devenind astfel incident motivul de recurs consacrat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți Municipiul Constanța prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanta au depus întâmpinare, prin care, în raport cu susținerile recurentei, au solicitat respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 26/18.02.2021 - menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, obligarea reclamantei apelante la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

II.3. Răspuns la întâmpinare.

Reclamanta A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care solicită înlăturarea apărărilor intimaților-pârâți ca nefondate și admiterea recursul, astfel cum a fost formulat.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Un prim motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susține că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a actelor normative în vigoare la data emiterii deciziei de atribuire în folosință a terenului către autoarea inițială, Antrepriza construcții-montaj Litoral, în vederea edificării construcțiilor, decizie prin care se stipulează și acordul Municipiului Constanța, în calitatea acestuia de proprietar al terenului.

Recurenta arată că instanțele de fond au apreciat în mod greșit natura juridică a dreptului său, ca fiind un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică, iar nu un drept de folosință a unui bun proprietate privată, având ca titular unitatea administrativ-teritorială.

În continuare, susține că în mod greșit instanțele de fond au reținut aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 din perspectiva dreptului de folosință gratuită a bunului aparținând autorităților publice locale, atât timp cât solicitarea reclamantei a fost în sensul valorificării deciziei emise în anul 1990, iar nu recunoașterea dreptului reclamat prin hotărârea ce urma să se pronunțe în prezenta cauză, o eventuală hotărârea judecătorească de admitere a cererii urmând a avea caracter declarativ, iar nu constitutiv.

Acest motiv de nelegalitate, prin care se arată, în esență, pe de o parte, că greșit instanța de apel reține că este vorba despre un teren aflat în domeniul public, iar nu în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale și, pe de altă parte, că în mod eronat s-a reținut că recurenta ar avea asupra terenului un drept de administrare, iar nu de folosință, este fondat.

Astfel, așa cum susține și recurenta, instanțele de fond au reținut în mod greșit că terenul în litigiu face parte din domeniul public al Statului Român, în raport de care reclamanta ar avea doar un drept de administrare, iar nu un drept de folosință.

Cu privirre la domeniul public, Legea nr. 213/1998 prevede în art. 12 că "Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local." Dispoziții legale referitoare la dreptul de administrare se regăsesc și într-o serie de alte legi organice sau, ordinare, după caz, cum ar fi: Legea administrației publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităților regiilor autonome, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 88/1997 și prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Dispozițiile constituționale dar și cele ale legii cadru sunt cele care enumeră expres și limitativ titularii dreptului de administrare.

Pe de altă parte, domeniul privat este constituit din bunuri mobile și imobile neafectate uzului public, care aparțin statului și unităților administrativ-teritoriale și care, întocmai ca și în cazul particularilor exercită asupra lor atributele dreptului de proprietate - folosința, posesia si dispoziția -, în regim de drept comun. Aceste bunuri pot fi înstrăinate ori dobândite de către particulari pe calea uzucapiunii sau a posesiei de bună-credință, în cazul bunurilor mobile.

Constituția României, prin art. 41, ocrotește proprietatea privată indiferent de titular, astfel că statul sau unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de titulari ai bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat, beneficiază, cu unele excepții, de același regim de ocrotire ca și persoanele fizice ori persoanele juridice de drept privat, titulare ale dreptului de proprietate privată.

Instanțele de fond au reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2005 la BNP D., C. S.R.L. a dobândit de la vânzătoarea B. S.A. dreptul de proprietate asupra construcțiilor în suprafața totala de 3.086 mp descrise în contract astfel "fundații identificate în plan cadastral sub nr. corp C1 - C15, doua construcții identificate sub nr. C 16 și C 21, trei bale identificate în plan cadastral cu nr. corp clădire C17-C19, platforma beton, identificata sub nr. C 20 și anexa identificata sub C 22", construcții amplasate pe terenul situat în intravilanul Mun. Constanta, str. x, în suprafață totală de 19.660 mp conform actelor și de 19.704,84 mp, conform măsurătorilor.

În cuprinsul contractului s-a menționat în mod expres că "terenul este proprietate de stat și face parte din domeniul privat al Mun. Constanța". Imobilul din Constanța, B-dul x se identifică din punct de vedere cadastral sub nr. x.

Prin această convenție, s-a transmis cumpărătorului și dreptul de folosință, pe durata existenței construcției, asupra terenului aferent acestora, în suprafața de 19.660 mp, ce a fost atribuit în administrare vânzătoarei B. S.A. prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii Județului Constanța. Toate construcțiile erau edificate de către vânzătoare, atât cele provizorii, cât și fundațiile, astfel cum s-a menționat și în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.08.2005.

Ulterior, în anul 2010, C. S.R.L. a intrat în insolvență, în dosar nr. x/2010 al Tribunalului Constanța, iar conform sentinței civile nr. 50/12.01.2015 a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar E..

În derularea procedurii de insolvență, bunurile societății debitoare au fost scoase la vânzare, iar în cadrul licitației publice organizate la data de 11.09.2013, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost declarată adjudecatară a bunurilor-construcții situate la punctul de lucru - Organizare șantier al C. S.R.L. din Constanța, B-dul x nr. 205, pentru suma de 29.975 RON exclusiv TVA, respectiv: -C 16 - magazie, în suprafața construită de 163 mp; -C 21 - magazie, în suprafața construita de 50 mp; -C 12- Plaforma betonată, în suprafața construită de 237 mp; -C 15-Plaforma betonată, în suprafața construita de 170 mp; -C 17- Platforma betonată, în suprafața construită de 165 mp; -C 18- Platforma betonată, în suprafața construită de 119 mp; -C19 - Platforma betonată, în suprafața construită de 122 mp; -C 20-Plaforma betonată, în suprafața construită de 298 mp; - Cabina poarta - în suprafața de 7 mp; - împrejmuire est, în suprafața construită de 64 mp. De asemenea, au dobândit și dreptul de proprietate asupra fundațiilor construcțiilor corpuri C 1-C14 și C 22, ce fuseseră autodemolate și care ocupau în teren următoarele suprafețe: -C 1- fundație-150 mp; -C 2- fundație - 88 mp; -C 3- fundație-105 mp; C 4- fundație-190 mp; -C 5- fundație - 186 mp; -C 6- fundație - 141 mp; -C 7- fundație 214mp; -C 8- fundatie-64 mp;-C 9- fundație - 215 mp; -CIO- fundație - 29 mp; -F.- fundație - 59 mp; -C 13- fundație - 84 mp; C 14- fundație - 220- mp; -C 22- fundație - 17 mp.

În procesul-verbal de adjudecare s-a menționat ca "odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a transmis adjudecatarului și dreptul de folosință asupra terenului aferent, pe durata construcțiilor, în suprafață de 19.660 mp, atribuit în administrare în baza Deciziei nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii județului Constanța."

De asemenea, la data de 17.10.2013, reclamanta a încheiat cu lichidatorul judiciar E., procesul-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, în care s-a constatat achitarea integrală a prețului de către aceasta. Acest proces-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate pentru reclamantă asupra construcțiilor, prin raportare la dispozițiile art. 120 alin. (2) Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, prin sentința civila nr. 4650/02.05.2018, pronunțată de către Judecătoria Constanța în dosar nr. x/2016, s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar E., și s-a constatat că recurenta are calitatea de proprietară a construcțiilor ce au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. x/17.10.2013, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară.

La art. 1 din Decizia din 1990 (de atribuire în administrare a terenului autoarei recurentei), s-a menționat în mod expres ca "s-a transmis din administrarea Primăriei Mun. Constanța în administrarea Antreprizei construcții-reparații "Litoral" terenul proprietate de stat - în suprafață de 19.660 mp, situat în Constanța, B-dul x, identificat prin planul de situație anexat, ce face parte integrantă din prezenta decizie."

Așa cum arată și recurenta, prin aceste acte juridice succesive nu s-a transmis decât ceea ce vânzătoarele aveau în patrimoniul lor, dobândit în mod legal, respectiv dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosință cu privire la suprafața de teren de 19.660 mp, aferentă acestora.

Este necesar, deci, a se diferenția regimul juridic al dreptului de administrare, ca și componentă a dreptului de proprietate publică, de cel al dreptului de folosință, ca parte componentă a dreptului de superficie, relativ la dreptul de proprietate privată.

Așadar, ceea ce s-a transmis către autoarea recurentei este un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor asupra acestui teren, și nu un drept de administrare ce ar viza domeniul public al statului sau unităților administrativ teritoriale, atare calificare juridică regăsindu-se în toate actele juridice referitoare la imobil, încheiate ulterior anului 1990.

Mai mult decât atât, instanța de apel a stabilit terenului un regim juridic contrar Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 309/2004, potrivit căreia acesta inventariat în domeniul privat al municipiului Constanța

De altfel, se observă că reclamanta și-a îndeplinit și obligațiile fiscale cu privire la acest teren, achitând autorității locale "taxe teren" ceea ce, în rejudecare, se va verifica dacă aceasta nu reprezintă tocmai taxa datorată proprietarului pentru dreptul de folosință asupra terenului.

Or, în condițiile în care dreptul de administrare al autoarei reclamantei a fost constituit prin decizie în anul 1990, iar aceasta este proprietara construcțiilor edificate pe terenul în litigiu (calitatea de proprietar asupra construcțiilor fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă), Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanțele de fond nu au corelat natura juridică și conținutul dreptului de dobândit asupra terenului cu dispozițiile legale actuale pentru o corectă calificare a acestuia.

În plus, instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile Decretului-lege nr. 409/1959 și ale Legii nr. 5/1990, întrucât nu a valorificat, în acest context, și acordul proprietarului terenului - Municipiul Constanța - exprimat prin adresa nr. x/1990 - în vederea transmiterii dreptului de folosință asupra terenului în suprafață de 19.660 mp din Constanța, B-dul x nr. 205, în favoarea autoarei sale, Antrepriza de construcții-reparații "Litoral".

Astfel, sunt fondate criticile recurentei care au apreciat că instanțele de fond au calificat în mod greșit natura juridică a dreptului recurentei-reclamante asupra terenului, ca fiind un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate publică, fără a se raporta la situația juridică actuală a terenului, la actele normative în vigoare în prezent, ignorând însăși evidențierea acestuia în domeniul privat al municipiului Constanța, potrivit hotărârilor Consiliului Local, precum și înscrierea acestuia în cartea funciară a UAT Constanța ca aparținând domeniului privat al Municipiului Constanța.

Chiar dacă în 1990 dreptul transmis asupra terenului era intitulat drept de administrare, acest drept, în speța de față, trebuia calificat în raport cu modificările legislative survenite ulterior anului 1990, iar în cadrul acestei operațiuni de calificare juridică, instanțele de fond erau ținute să valorifice conținutul real al drepturilor transmise prin Decizia nr. 354/03.08.1990 a Prefecturii județului Constanța, iar nu să se identifice un drept corespunzător cât mai apropiat din punct de vedere terminologic în actele normative în vigoare în prezent.

Se mai susține că instanța de apel a făcut referire în considerentele deciziei recurate la dispoziții legale ce nu au niciun fel de legătură cu soluționarea prezentei cauze, astfel că, hotărârea pronunțată cuprinde "motive străine de natura cauzei", în opinia recurentei fiind incident motivul de casare consacrat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de recurs evocat, potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 Cod procedură civilă, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În conformitate cu aceste dispoziții imperative, instanța este obligată să precizeze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, să enunțe direct cele constatate și dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar dispozițiile art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă obligă judecătorii să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, exigențe îndeplinite în cauză, din acest punct de vedere (casarea deciziei recurate fiind dispusă pentru greșita calificare a dreptului de administrare asupra terenului, în temeiul motivului de recurs de la pct. 8).

În practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este, deci, necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Aceasta trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. De asemenea, motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Cum dispoziția legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, se constată că decizia recurată respectă exigențele art. 425 C. proc. civ.

Modalitatea de redactare a considerentelor decizie recurate nu echivalează cu o nepronunțare asupra fondului, așa cum susține recurenta, întrucât nu redau considerente străine de susținerile părților relevante pentru cauză, ci raționamentul instanței a fost construit pornind de la o premisă eronată a calificării dreptului de administrare asupra terenului, în raport de modificările legislative intervenite ulterior anului 1990, ceea ce a condus la o greșită soluționare a raportului juridic dedus judecății (constatarea dreptului de superficie compus din dreptul de proprietate asupra construcțiilor și drept de folosință asupra terenului).

Cum în cauză, pentru cele anterior arătate, apare ca fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, se impune admiterea prezentului recurs.

Celelalte critici formulate de reclamantă privind întinderea dreptului de folosință asupra terenului în discuție, în contextul soluției de casare cu trimitere, vor fi avute în vedere de instanța de apel cu ocazia rejudecării apelului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) și cu aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 26 C din 18 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2021.