ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 6 august 2019, reclamanta A. Altfel a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., să se constate că autorizația de construire nr. x/17.07.2017 eliberată de Primarul municipiului Constanța în beneficiul pârâtei, având ca obiect edificarea unui imobil D+P+4E cu destinația de locuințe colective în Constanța, b-dul x nr. 183 B, județul Constanța, pe terenul identificat cu număr cadastral x Constanța, a ieșit din perioada de valabilitate la data de 1 februarie 2019 și să se dispună desființarea lucrărilor de construire edificate pe teren în baza autorizației, cu începere de la data de 7 martie 2019, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 870 din 31 ianuarie 2020, Judecătoria Constanța, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și de caracterul de act administrativ al autorizației de construire. Prin sentința civilă nr. 429 din 15 mai 2020, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale specializate și a declinat competența în favoarea secției a II-a civile a aceleiași instanțe, reținându-se, în esență, că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f). din Legea nr. 554/2004 pentru a fi în prezența unui contencios administrativ care să determine ratione materiae competența funcțională a instanței de contencios administrativ și fiscal, niciuna dintre părți nefiind o autoritate publică. Prin încheierea nr. 557 din 22 iunie 2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis necompetența funcțională a secției și a dispus trimiterea cauzei secției I civile a tribunalului. Prin sentința nr. 1974 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției. A declinat competența de soluționare a cauzei secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și înaintează dosarul Curții de Apel Constanța. Prin sentința civilă nr. 19/C din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Constanța.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 3614 din 21 decembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtă prin întâmpinare și a respins, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 83/C din 11 mai 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. Altfel, ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. A menționat, privitor la calitatea sa procesuală activă, că a învederat instanțelor constituirea, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2000, în scopul desfășurării "unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, după caz, în interesul lor (al persoanelor fizice și/sau juridice care au luat inițiativa constituirii asociației - n.r.) personal nepatrimonial" și al promovării valorilor civice, ale democrației și statului de drept; obiectul de activitate, astfel cum a fost autorizat de instanțe, subsumat protecției calității mediului înconjurător și stopării abuzurilor în materia urbanismului și amenajării teritoriului, protejării drepturilor și intereselor legitime atât ale membrilor recurentei, dar și ale tuturor locuitorilor municipiului și județului Constanța și asigurarea respectării legii în toate domeniile de interes pentru cetățenii municipiului și județului. A susținut că justifică, în speță, calitatea procesuală activă, inclusiv în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, prevalându-se, nu în ultimul rând, de decizia civilă nr. 1207/15.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2018. În continuare, recurenta a prezentat motivele pentru care a declarat apel, reiterând argumentele prezentate în susținerea nelegalității hotărârii primei instanțe, precum și considerentele instanței de apel din decizia atacată. A susținut că hotărârea recurată este nelegală, impunându-se admiterea recursului, casarea acesteia și a hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei primei instanțe pentru analiza pe fond a acțiunii. Față de considerentul instanței de apel potrivit cu care sentința apelată nu este lovită de nulitate pentru lipsa motivării soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, prima instanță reținând, în concret, faptul că reclamanta nu afirmă și nu dovedește nicio vătămare concretă a unui drept propriu sau interes legitim privat, a precizat că își menține punctul de vedere exprimat prin apel, acela potrivit căruia acțiunea a fost analizată cu ignorarea dispozițiilor art. 36 și 37 C. proc. civ., ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, ale O.G. nr. 26/2000, precum și celor ce reglementează răspunderea civilă delictuală toate expres individualizate în cuprinsul cererii introductive de instanță. Potrivit recurentei, înlăturând critica sa de nulitate a hotărârii pronunțate de prima instanță, instanța de apel a reținut doar ignorarea de către aceasta a dispozițiilor art. 36 și 37 C. proc. civ., nu și a restului temeiurilor de drept. Prin faptul că instanța de apel a optat pentru analiza celorlalte temeiuri de drept indicate direct în calea de atac a apelului, recurenta a susținut că a fost privată de un grad de jurisdicție esențial în susținerea demersului său judiciar. A învederat că cererea de apel nu a cuprins critici referitoare la maniera în care instanța a tranșat chestiunea calității procesuale active în raport de aceste chestiuni, ci doar critici referitoare la omisiunea analizării acestora. Pe cale de consecință, instanța de apel a răspuns, pe de o parte, unor critici neformulate, iar, pe de altă parte, a lăsat nesoluționată critica referitoare la faptul că instanța s-a limitat la a analiza calitatea în raport de art. 30 și 32 C. proc. civ. și art. 28 din Legea nr. 50/1991, ignorând art. 37 C. proc. civ. și trimiterile noastre exprese la O.U.G. nr. 195/2005 și la răspunderea civilă delictuală. Cât privește considerentul potrivit cu care sunt reale criticile sale privind copierea de către prima instanță a considerentelor unei alte hotărâri, dar aceasta nu se traduce într-o lipsă a motivării, cu atât mai mult cu cât considerentele preluate privesc o analiză "în drept" aplicată pe situația de fapt din prezenta cauză, iar utilizarea unor formule consacrate sau în curs de consacrare este permisă câtă vreme se "potrivesc" cauzei soluționate, a susținut că este imposibil de înțeles cum poate fi validată copierea "la virgulă" a hotărârii pronunțate într-o altă acțiune promovată de asociație, neputând fi convinsă de faptul că prima instanță a ajuns la concluzia expusă pe baza propriei analize dacă nu a fost schimbată nici măcar ordinea cuvintelor. Referitor la considerentul potrivit cu care se pretinde că s-a dat eficiență, prin soluția pronunțată, dispozițiilor art. 36 teza a doua C. proc. civ., prin analiza calității în raport de pretențiile deduse judecății și de art. 27-32 din Legea nr. 50/1991, a reiterat că Legea nr. 50/1991 a fost invocată doar în considerarea capătului 2 de cerere accesoriu (aspect reținut și de instanța de apel), iar îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale presupune analiza tuturor celor patru condiții specifice de angajare a acesteia, începând cu fapta ilicită și nu doar analiza existenței sau inexistenței unui prejudiciu. A precizat că acțiunea este una întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu este o acțiune în contencios administrativ promovată de un organism social pentru anularea unui act administrativ. A susținut că toate și fiecare dintre argumentele opuse de instanța de apel reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei, mascate într-o pretinsă lipsă a calității procesuale active și tranșate ca atare. Incoerent din punct de vedere juridic este și considerentul potrivit cu care în raport de dispozițiile art. 36 teza I C. proc. civ. nu poate justifica în speță calitate procesuală activă, deoarece nu este parte în raportul juridic litigios, adică nu este vătămată prin inițierea lucrărilor de construire după expirarea perioadei de valabilitate a autorizației de construire, neavând sediul în respectiva zonă, nedeținând bunuri în zona edificării și nici vreun interes particular (sau personal) legat de existența sau inexistența respectivelor lucrări. Trimiterea la vătămare presupune cu necesitate existența sau inexistența unui drept vătămat, situație în care art. 36 teza a doua obligă la analiza pe fond a cauzei. Privitor la considerentul instanței de apel potrivit căruia art. 37 C. proc. civ. conferă calitate procesuală activă altor persoane decât părțile raportului juridic litigios, fără a justifica un interes personal, doar în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, iar o asemenea dispoziție legală nu ar exista, a arătat că simpla analiză a doctrinei ar fi condus instanța de apel la concluzia că textul reglementează o legitimare procesuală extraordinară, o derogare expresă de la dispozițiile comune în materia condițiilor de exercitare a acțiunii civile referitoare la calitatea procesuală a părților și la interesul personal al acestora. Dispozițiile art. 37 C. proc. civ. garantează accesul la justiție în situații în care se impune apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, ocrotirea unui interes de grup sau general. Astfel cum a reținut în mod constant doctrina, facultatea reglementată de art. 37 C. proc. civ. ar fi trebuit recunoscută chiar și în lipsa reglementării exprese, deoarece condiționarea liberului acces la justiție contravine unor principii fundamentale consacrate prin acte interne și internaționale (art. 121 din Constituție, art. 6 CEDO, art. 6 C. proc. civ., etc). Cât privește situațiile expres prevăzute de lege în care asociațiile pot acționa în lipsa invocării unui caracter personal al interesului sau al protecției unui drept personal, acestea se regăsesc în O.G. nr. 26/2000, în art. 1, art. 2 și art. 4. Potrivit recurentei, aprecierile referitoare la faptul că nu a precizat dacă sunt vătămați membrii săi trebuiau rezolvate de prima instanță în procedura regularizării, nu opuse direct în calea de atac de instanța de apel. Cu privire la acest aspect, în ciuda aprecierilor primei instanțe, și-a menținut punctul de vedere potrivit căruia vătămarea rezultată din nerespectarea reglementărilor edictate în materia urbanismului (inclusiv cele referitoare la valabilitatea autorizației de construire) este prezumată de Legea nr. 350/2001 prin art. 1, 2 și 13. A susținut și faptul că concluzia instanței de apel referitoare la faptul că nu justifică în speță calitate procesuală activă nici din perspectiva răspunderii civile delictuale nu este motivată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A invocat și excepția de nulitate a recursului, în raport de art. 489 alin. (1) si 2 C. proc. civ., arătând că deși recurenta a precizat la finalul cererii că înțelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din cod, nu a arătat în concret care dintre acestea se încadrează în fiecare dintre tezele prevăzute de textul evocat. În continuare, intimata a susținut caracterul nefondat al recursului, arătând că, în speță, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de recurentă, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază. Or, intimata a apreciat ca hotărârea îndeplinește cerința motivării sale, câtă vreme, în considerentele sale, sunt prezentate și dezvoltate argumentele pentru care instanța a reținut că A. Altfel nu se legitimează procesual activ în raport de dispozițiile art. 36 și art. 37 C. proc. civ. și față de probatoriile administrate în cauză. Împrejurarea că în considerentele hotărârii atacate, instanța nu a făcut referire la toate susținerile reclamantei nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, câtă vreme aspectele invocate de părți pot fi analizate chiar și printr-un considerent comun. În opinia intimatei, în speță, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, instanța de apel a reținut că A. Altfel nu se legitimează procesual activ în acțiunea având ca obiect desființarea unor lucrări de construire efectuate în baza unei autorizații de construire valabile. A opinat că în examinarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei prin prisma interesului personal, instanța de apel a reținut corect că sunt relevante dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991 care reglementează sesizarea instanței în vederea desființării lucrărilor de construire numai de organul care a aplicat sancțiunea contravențională, Primarul municipiului Constanța. A susținut că recurenta nu are calitate procesuală activă nici în conformitate cu dispozițiile art. 37 C. proc. civ., care conferă calitate procesuală "altor persoane" decât părțile raportului litigios, "fără a justifica un interes personal", însă numai în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege". Intimata a opinat astfel că instanța de apel, în mod corect, verificând întrunirea condițiilor de exercițiu ale acțiunii a decis că reclamanta nu se legitimează procesual activ în raport de obiectul si temeiurile juridice invocate. În ceea ce privește temeiul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata a precizat că nu a identificat printre criticile din recurs motive care ar putea fi încadrate în acest temei. Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta nu a formulat răspuns la aceasta, însă prin notele scrise depuse astăzi, 17 noiembrie 2021, a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că motivele acestuia sunt subsumate pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: - este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că a fost privată de un grad de jurisdicție în susținerea demersului judiciar prin aceea că instanța de apel a statuat greșit cu privire la motivul de apel bazat pe nulitatea sentinței primei instanțe pentru absența motivării soluției de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale active, prin ignorarea dispozițiilor art. 36 și 37 C. proc. civ., ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 și ale O.G. nr. 26/2000 și ale art. 1357 și urm. C. civ. (relative la răspunderea civilă delictuală) și a procedat la analizarea acestor temeiuri de drept direct în apel. Principiul celor două grade de jurisdicție impune, în mod necesar, ca o pricină să poată fi judecată în fond, din punct de vedere al legalității și al temeiniciei pretențiilor deduse judecății, atât de o primă instanță, cât și de o instanță de control judiciar. Acest fapt presupune existența continuității între activitatea instanței de fond și a celei chemate să exercite controlul judiciar, judecata în primă instanță și judecata instanței de control judiciar realizând în mod efectiv principiul evocat. Or, dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd, explicit, următoarele: Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, consacră caracterul devolutiv al apelului. Ca atare, în mod corect, în speță, instanța de apel, constatând că hotărârea primei instanțe conține considerentele de fapt și de drept care fundamentează soluția (analiza fiind realizată distinct pentru fiecare dintre cele două capete ale cererii de chemare în judecată) a statuat că nu poate primi critica bazată pe nemotivare pentru argumentele invocate de partea reclamantă, anume sub motiv că nu este acord cu considerentele reținute de prima instanță, pe care le apreciază a fi greșite, respectiv, sub motiv că prima instanță nu a analizat toate temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată. Aceasta, întrucât instanțele de judecată au a examina și a motiva doar argumentele pe care le apreciază a fi suficiente în susținerea soluției pronunțate și nu toate argumentele invocate de părți, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, iar instanța de apel este în drept, în aplicarea dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., potrivit cărora apelul provoacă "o nouă judecată asupra fondului", să analizeze alte argumente, astfel cum corect a reținut și a procedat instanța de apel, argumente care, în speță, vizau excepția lipsei calității procesuale active, singurul aspect asupra căruia prima instanță a dispus prin sentința apelată și care era criticat în calea de atac. Instanța de apel a reținut, totodată, în mod corect, că nu poate primi critica bazată pe nemotivare cu atât mai mult cu cât aceasta a fost formulată într-o manieră contradictorie, partea invocând, pe de o parte, absența motivării și, pe de altă parte, existența unor considerente supraabundente. Așa fiind, în considerarea analizării de către instanța de apel a argumentelor invocate de partea reclamantă relative la temeiurile de drept cu privire la care prima instanță a apreciat că nu este necesară verificarea (omisiune criticată prin apel), se dovedește a fi nefondată critica formulată prin recurs potrivit căreia a fost privată de un grad de jurisdicție în ceea ce privește judecata cererii deduse judecății. - este nefondată și critica privind nemotivarea hotărârii recurate, dedusă din împrejurarea că instanța de apel ar fi omis, la rându-i, să confirme în cuprinsul hotărârii faptul analizării calității sale procesuale active de prima instanță doar în raport cu unele dintre temeiurile de drept invocate, respectiv, faptul copierii în cuprinsul considerentelor sentinței a unor paragrafe din cuprinsul altei hotărâri judecătorești. Astfel cum s-a arătat, instanța de apel a statuat în cuprinsul hotărârii recurate asupra neanalizării de către prima instanță a unora dintre temeiurile de drept invocate de partea reclamantă și, deopotrivă, că acest fapt nu are drept consecință nulitatea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, argumentat de faptul că, în considerarea efectului devolutiv al căii de atac, acestea urmează să fie analizate de instanța de apel. Tot în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că motivarea unei hotărâri, cerință prevăzută de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu presupune originalitatea răspunsului dat de instanța de judecată fiecăruia dintre argumentele invocate de părți în apărare. În acest context, instanța de apel a statuat că în ceea ce privește motivele de drept ale unei hotărâri judecătorești este admis ca instanțele de judecată să expună raționamente juridice ce se regăsesc în cuprinsul altor hotărâri judecătorești, consacrate, astfel, în practica judiciară. Ca atare, reproducerea în cuprinsul hotărârii primei instanțe a interpretării date dispozițiilor art. 27-32 din Legea nr. 50/1991, astfel cum această interpretare a fost expusă în considerentele sentinței civile nr. 7947/28.09.2020 a Judecătoriei Constanța, astfel cum corect a statuat instanța de apel, nu este de natură să pună în discuție viciul nemotivării în drept a hotărârii primei instanțe sub motiv de plagiat și nici nu semnifică lipsa unei analize proprii a instanței asupra normelor de drept aplicabile raportului juridic. Concluzia s-a impus în considerarea faptului că reproducerea a vizat exclusiv considerentele de drept ale hotărârii apreciate de prima instanță a fi incidente raportului juridic dedus judecății, în timp ce considerentele de fapt reținute expun situația astfel cum aceasta a rezultat în baza probelor și apărărilor formulate de părțile litigante, evidențiind circumstanțele particulare ale litigiului pendinte, circumstanțe care, în opinia instanței, au impus aplicarea normelor de drept menționate, în respectiva interpretare. Cu titlu prealabil analizării criticilor întemeiate de partea reclamantă pe aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36-37 C. proc. civ., se impune constatarea că instanțele de fond, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate în cuprinsul actului de sesizare al instanței, au reținut că partea reclamantă a dedus judecății, pe calea dreptului comun, o acțiune civilă în materia disciplinei în construcții (parte a domeniului urbanismului), prin care a cerut obligarea părții pârâte la desființarea construcțiilor edificate, sub motiv că acestea ar fi fost începute după expirarea perioadei de valabilitate a autorizației de construire, nu o acțiune în materia protecției mediului. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că invocarea de către partea reclamantă a dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, act normativ în care s-a recunoscut organizațiilor neguvernamentale dreptul la acțiune în justiție în litigiile având ca obiect protecția mediului prin dispozițiile art. 20 alin. (6), apare ca nejustificată, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății nu se subsumează acestei materii, a protecției mediului. Instanța de apel a statuat că împrejurarea invocării în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a faptului că lucrările de construire afectează spații verzi nu este suficientă pentru a califica acțiunea ca fiind formulată în materia protecției mediului, în sensul de pretenție bazată pe un prejudiciu, în înțelesul dat acestei noțiunii prin dispozițiile art. 2 pct. 52 din ordonanță, anume ca reprezentând efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanți, activități dăunătoare ori dezastre. În atare condiții, criticile formulate prin recurs de partea reclamantă relative la incidența asupra raportului civil dedus judecății a dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2005 nu pot fi primite și analizate de instanța de recurs, întrucât excedează limitelor în care s-a desfășurat judecata în fond a cauzei. Pentru același motiv nu poate fi primită, în susținerea calității procesuale active, nici apărarea privind efectele deciziei nr. 1207/2018 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, întrucât în litigiul respectiv aprecierea asupra calității procesuale active a părții s-a realizat în considerarea specificului raportului juridic dedus judecății, de drept administrativ, și a caracterul special al normelor de drept aplicabile, prevăzute de art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/200 a contenciosului administrativ, relative la organismele sociale interesate, derogatorii de la dreptul comun. Așa fiind, criticile întemeiate de partea reclamantă pe aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36-37 C. proc. civ. urmează a fi analizate în considerarea calificării date acțiunii deduse judecății în litigiul pendinte la judecata în fond a cauzei, aceea de acțiune civilă în materia disciplinei în construcții. - este nefondată critica prin care partea pretinde aplicarea eronată a dispozițiilor art. 36 teza I C. proc. civ., sub motiv că nu este subiect în raportul juridic de drept material dedus judecății, respectiv, a dispozițiilor art. 36 teza a II-a C. proc. civ., sub motiv că aplicarea acestora impunea, în opinia părții, în considerarea faptului că dispozițiile art. 27-32 din Legea nr. 50/1991 au fost invocate doar în susținerea petitului doi al cererii, privitor la desființarea construcțiilor, calificarea argumentelor invocate în susținerea calității sale procesuale active drept apărări de fond și, în consecință, administrarea de probatorii pentru verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Dispozițiile art. 36 C. proc. civ. prevăd următoarele: Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Rezultă că prealabil verificării existenței sau inexistenței drepturilor și a obligațiilor afirmate (chestiuni de fond), instanța are a verifica și partea reclamantă are a dovedi identitatea sa cu subiectul activ din raportul juridic dedus în concret judecății. Or, în speță, rezultă că partea reclamantă a dedus judecății o acțiune prin care a pretins instanței civile verificarea unui raport juridic născut între alte două subiecte de drept, anume între partea pârâtă, în calitate de beneficiară a autorizației de construire, pe de o parte, și autoritatea publică emitentă a autorizației, pe de altă parte, în scopul constatării expirării perioadei de valabilitate a autorizației, cu consecința desființării construcțiilor edificate după această dată. Drepturile și obligațiile subiectelor din raportul juridic menționat sunt reglementate printr-un act normativ special, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, act normativ care prevede condițiile în care poate fi angajată răspunderea beneficiarului unei autorizații de construire pentru executarea de construcții cu nerespectarea prevederilor autorizației, precum și sancțiunile aplicabile, printre care și desființarea construcțiilor nelegal executate. În atare condiții, în mod corect instanța de apel, constatând că partea reclamantă nu este subiect în raportul juridic de drept material dedus judecății, a statuat că nu se poate prevala de dispozițiile art. 36 teza I C. proc. civ. pentru a pretinde că are calitate procesuală activă în formularea acțiunii deduse judecății. Faptul că partea reclamantă a afirmat că a dedus judecății o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și nu o acțiune în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ și că a invocat incidența dispozițiilor Legii nr. 50/1991 doar în susținerea cererii de desființare a construcțiilor nelegal executate nu este de natură să conducă la o altă calificare a acțiunii deduse judecății și să-i confere acesteia calitate procesuală activă din perspectiva dispozițiilor art. 36 teza I C. proc. civ. Totodată, susținerea părții potrivit căreia se impunea calificarea argumentelor menționate ca fiind apărări de fond, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale active, nu este fondată, întrucât dispozițiile art. 36 teza a II -a C. proc. civ. sunt clare sub acest aspect, prevăzând că doar existența drepturilor și a obligațiilor afirmate ca aparținând raportului juridic dedus judecății, nu și identitatea părților, constituie chestiuni de fond ale litigiului. - este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat restrictiv și a aplicat greșit dispozițiile art. 37 C. proc. civ., ignorând faptul că acestea instituie o legitimare procesuală extraordinară, conferind calitate procesuală activă și altor persoane care nu sunt subiecte în raportul juridic litigios, fără ca aceste persoane să fie necesar să justifice un interes personal în promovarea acțiunii civile. Dispozițiile art. 37 C. proc. civ. prevăd următoarele: În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Norma de procedură menționată, astfel cum corect afirmă partea reclamantă, garantează accesul la justiție a altor persoane, organizații, instituții sau autorități care, deși nu sunt subiectele raportului juridic dedus judecății, pot acționa în justiție în locul acestora, în considerarea scopurilor enunțate. Ceea ce omite partea reclamantă este însă ipoteza în care poate fi invocată această normă de drept de terți atunci când pretind că acționează în locul subiectelor unui anumit raport juridic, anume ca dreptul la acțiune și condițiile în care acesta poate fi exercitat să fie reglementate expres prin lege. Împrejurarea că în doctrina juridică s-au exprimat opinii în sensul că ar fi utilă recunoașterea necondiționată a dreptului la acțiune în favoarea unor terți față de raportul juridic dedus judecății, adică oricând și în orice condiții, nu este de natură, astfel cum eronat se afirmă prin recurs, să susțină critica de nelegalitate, atâta timp cât norma de drept conținută de art. 37 nu a fost modificată, iar judecătorul are obligația de a o aplica, astfel cum aceasta este edictată de legiuitor. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că invocarea de către partea reclamantă a faptului că este o organizație constituită în scopul protecției calității mediului înconjurător și a stopării abuzurilor în materia urbanismului și amenajării teritoriului și că prin acțiunea dedusă judecății apără un interes general (reprezentat de respectarea normelor legale în materie de urbanism) și, deopotrivă, drepturile și interesele legitime ale membrilor săi și ai locuitorilor localității în care se află construcțiile a căror desființare o solicită, nu se constituie într-un argument care să-i confere, în lipsa unei reglementări legale exprese, calitate procesuală activă în ceea ce privește acțiunea dedusă judecății. - este nefondată critica potrivit căreia sunt situații expres prevăzute de lege, în înțelesul dispozițiilor art. 37 C. proc. civ., situațiile statuate prin dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, norme de drept în baza cărora organismele colective pot acționa în justiție în lipsa invocării unui interes personal sau a unui drept personal. Dispozițiile art. 1, 2 și 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, contrar susținerilor părții reclamante, nu reglementează exercițiul dreptului la acțiune în justiție, motiv pentru care nu pot fundamenta critica de nelegalitate. Art. 1 din ordonanță enunță faptul că asociațiile pot desfășura activități de interes general sau în interesul unor colectivități, art. 2 enumeră scopurile în care pot fi constituite asociațiile, printre care, la lit. c), și) pe cel privind urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup, iar art. 4 conține definiția subiectul de drept denumit asociație. În atare condiții, invocarea normelor de drept menționate ca fiind în categoria acelora care prevăd cerința enunțată de dispozițiile art. 37 C. proc. civ. și care pot constitui temei de drept în baza căruia asociațiile pot formula orice acțiune în justiție se dovedește a fi nefondată. În acest sens, instanța de apel a statuat, în mod corect, că doar actul de înființare al unei asociații, emis în cadrul procedurii prevăzute de dispozițiile O.G. nr. 26/2000, nu semnifică recunoașterea dreptului la acțiune în justiție al unei asociații în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile C. proc. civ. Anume, instanța de apel a arătat că deși asociația reclamantă are ca scop protejarea și promovarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor săi și, în general, ale locuitorilor municipiului și județului Constanța, inclusiv prin sesizarea instanțelor competente, acest fapt nu semnifică recunoașterea în favoarea sa a dreptului de a formula orice acțiune în justiție, ci doar posibilitatea formulării acelor acțiuni pentru care legea îi conferă calitate procesuală, fie în temeiul dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., când acționează pentru apărarea drepturilor și a intereselor proprii, fie în temeiul art. 37 C. proc. civ., când acționează în interesul membrilor săi ori în interesul general definit prin statutul adoptat de aceștia, în baza căruia s-a înființat, în condițiile prevăzute de această normă de procedură. În considerarea apărărilor invocate de partea reclamantă din perspectiva ambelor norme de drept, instanța de apel a reținut că atunci când o entitate acționează în calitate de subiect al unui raport juridic, dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impun justificarea unui interes în formularea acțiunii, interes care, potrivit dispozițiilor art. 33 din același act normativ, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual și care presupune demonstrarea unei vătămări a unui drept recunoscut de lege. Cum partea reclamantă a pretins existența unei vătămări, instanța de apel a extins verificările cu privire și la celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 32 alin. (1) C. proc. civ. pentru exercițiul acțiunii civile pe calea dreptului comun. În contextul acestor verificări, instanța de apel a statuat că partea reclamantă, pe lângă faptul că nu se identifică cu subiectele din raportul de drept material dedus judecății, nu a probat nici faptul că ar fi titulara unui drept recunoscut și protejat de lege, care să fi fost vătămat prin conduita părții pârâte și nici nu justifică un interes legitim în promovarea acțiunii deduse judecății, în materia disciplinei în construcții, nici în nume propriu, nici în numele membrilor asociați. Concluzia s-a impus justificat și de faptul că, de principiu, statutul de victimă nu poate fi recunoscut unei asociații atâta timp cât interesele sale, raportate la scopul pentru care a fost constituită, nu sunt afectate prin conduita a cărei sancționare se cere prin acțiunea dedusă judecății. Simpla analiză a condiției vătămării nu impune concluzia, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, a recunoașterii de către instanță a existenței unui drept prevăzut de lege în persoana părții reclamante și, cu atât mai puțin, nu obliga instanța la analizarea pe fond a pretenției deduse judecății. Nici invocarea dispozițiilor art. 1, 2 și 13 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul nu este de natură să justifice calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât, astfel cum corect a reținut instanța de apel, dreptul de a acționa în temeiul acestui act normativ este supus condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 37 C. proc. civ., neputându-se prezuma vătămarea oricărei persoane prin nerespectarea reglementărilor prevăzute în materie de urbanism. Concluzia se impune și în ceea ce privește exercițiul acțiunii deduse judecății din perspectiva dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., acesta fiind subsumat, de asemenea, condițiilor prevăzute de art. 37 C. proc. civ., cum, de altminteri, a statuat instanța de apel în partea finală a considerentelor hotărârii. - este nefondată și critica potrivit căreia dispozițiile art. 37 C. proc. civ., prin condițiile impuse, restricționează liberul acces la justiție și încalcă, astfel, prevederile art. 6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 121 din Constituție și ale art. 6 C. proc. civ. Accesul liber la justiție constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să se pronunțe asupra acestei acțiuni. Principiul menționat nu presupune însă și un anumit rezultat al procedurii judiciare și, cu atât mai puțin, nu impune instanței de judecată analizarea, în abstract, a pretențiilor deduse judecății, în lipsa existenței unui drept ori interes legitim recunoscut părții sau a unei vătămări care să fi fost suferită de aceasta. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aplicabilitatea art. 6 (1) în materie civilă depinde de existența unei contestații care trebuie să se întemeieze pe un drept care să poată fi pretins, cel puțin în mod credibil, drept care să fie recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă acest drept este sau nu protejat de Convenție. Or, necontestat, partea reclamantă a avut deschis accesul la justiție în ceea ce privește acțiunea dedusă judecății, care a fost analizată de instanțele judecătorești. Împrejurarea că instanțele de judecată au constatat că partea a acționat în justiție în condițiile în care nu este titulara unui drept recunoscut de legea română și cu nerespectarea condițiilor impuse de legea procesual civilă relative la justificarea unui interes legitim în promovarea acțiunii, nu semnifică încălcarea principiului analizat. Aceasta, întrucât reglementarea dreptului la acțiune în justiție a unor terțe persoane, fără a justifica un interes personal, fie în numele subiectelor unui anumit raport juridic (care însă nu au înțeles să acționeze în baza drepturilor proprii), fie în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general este în marja de reglementare recunoscută statelor. Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente, Înalta Curte va constata că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ. și, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă.