Decizia nr. 2620/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 18400/2011 a Judecătoriei Constanța

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 7 martie 2011, sub nr. x/2011, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Eforie Nord, str. x, lotul A, format din teren în suprafață de 398,75 mp și construcția F., cu cheltuieli de judecată. În drept, au invocat prevederile art. 1073-1077 C. civ. și art. 5 din Titlul X din Legea nr. 247/2005. Prin întâmpinare, pârâții C., D. și E. au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța în soluționarea cererii de chemare în judecată și au solicitat declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Au invocat,totodată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, precum și excepția insuficientei timbrări.

Hotărârea Judecătoriei Constanța Prin sentința civilă nr. 18400 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâți prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, formându-se dosarul nr. x/2011.

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 București Prin sentința civilă nr. 15445 din 14 septembrie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Hotărârea pronunțată în regulator de competență Prin decizia nr. 849 din 20 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, formându-se dosarul nr. x/2011. La termenul de judecată din 19 iunie 2013, pârâții C., D. și E. au depus cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Eforie Nord str. x, lotul A, format din teren în suprafață de 398,75 mp și construcția F., cu cheltuieli de judecată. Prin cererea formulată la 18 septembrie 2013, reclamanții au solicitat, în ipoteza respingerii cererii principale și a admiterii cererii reconvenționale, obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor și reparațiilor aduse imobilului revendicat, evaluate la suma de 500.000 RON și recunoașterea în favoarea lor a unui drept de retenție.

Hotărârea de declinare și înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 18676 din 2 octombrie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 17 decembrie 2013, sub nr. x/2013. La termenul de judecată din 21 ianuarie 2014, pârâții-reclamanți au precizat cererea reconvențională, în sensul că au solicitat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., chemarea în judecată, în ceea ce privește cererea reconvențională, având ca obiect revendicare, a Orașului Eforie, prin primar, și obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 47,08 mp (inclusă în cea revendicată), care a format obiectul contractului de schimb încheiat în anul 2003, între pârâții A. și Orașul Eforie. La același termen de judecată, pârâții-reclamanți au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii. Prin încheierea din 21 ianuarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Orașului Eforie, prin primar. Prin încheierea din 24 iunie 2014, pronunțată în același dosar, tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei interesului în privința reclamantului B.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pentru imobilul din Eforie Nord, str. x, lot A. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului din Eforie Nord, str. x, lot A.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 147 din 9 februarie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea principală formulată de reclamanții-pârâți A. și B., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți C., D. și E., și cu pârâtul Orașul Eforie Nord, prin primar, astfel cum a fost precizată, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților-pârâți. A admis acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți C., D. și E., în contradictoriu cu reclamanții-pârâți A. și B. și pârâtul Orașul Eforie Nord, prin primar, astfel cum a fost precizată, obligându-i pe reclamanții-pârâți și pe pârâtul Orașul Eforie Nord, prin primar, să lase pârâților-reclamanți, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. x, jud. Constanța, compus din teren în suprafață de 402,86 mp și construcție S+P+1, cunoscută sub denumirea de F., imobil întabulat în CF x Eforie (CF vechi x Eforie), nr. cad. x, identificat conform raportului de expertiză în specialitatea topografie efectuat de expertul G., care face parte integrantă din sentință și i-a obligat pe reclamanții-pârâți și pe pârâtul Orașul Eforie Nord, prin primar, la plata, în favoarea pârâților-reclamanți, a sumei de 37.431,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia civilă nr. 14/C/17.02.2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, irevocabilă prin respingerea recursurilor prin decizia nr. 2033/22.03.2005 a ICCJ secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis apelul reclamantului H. prin mandatar I. și s-a dispus schimbarea în tot a sentinței civile nr. 371 din 26.04.2002, obligând pe pârâta intimată S.C. Eforie S.A. să restituie reclamantului H. imobilul situat în localitatea Eforie, str. x, format din teren de 398,75 mp și construcție cunoscută sub denumirea de F.. În cadrul considerentelor acestei decizii s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv, fiind trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, de la reclamantul H., unic moștenitor al tatălui său J., care dobândise terenul conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1938, construcția fiind edificată în baza autorizației nr. x din 24.09.1938 emisă de Primăria orașului Eforie. Prin contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 26.10.2001 de Biroul Notarial "K.", H., prin mandatar I., a transmis către reclamanta A., prin mandatar L., dreptul de proprietate litigios asupra imobilului menționându-se că, în ceea ce privește dreptul de proprietate există un litigiu ce poartă asupra fondului, ce formează obiectul dosarului nr. x/2000 aflat pe rolul Tribunalului Constanța. Prin sentința civilă nr. 7410 din 14.05.2007, pronunțată în dosar nr. x/2004 (nr. în format vechi 7811/2004), Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamanții C., D. și E. (în calitate de moștenitori ai defunctului H.) în contradictoriu cu pârâții I. și A. și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 26.10.2001 de Biroul Notarial "K.", sentință rămasă irevocabilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 245/14.02.2010 a Tribunalului Constanța. Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum și obținerea contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse acestui imobil. În ceea ce privește cererea reconvențională având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu de către pârâții-reclamanți, tribunalul a reținut că titlul acestora este reprezentat de decizia civilă nr. 14/C/17.02.2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, irevocabilă, prin care S.C. Eforie S.A. a fost obligată să restituie reclamantului H., autorul acestora, imobilul, în timp ce reclamanții-pârâți nu au făcut dovada existenței vreunui titlu în temeiul căruia ocupă imobilul în litigiu. În suprafața măsurată de 402,86 mp a terenului este inclusă și suprafața de 47,08 mp ce a făcut obiectul contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. x din 21.10.2003 de M., încheiat între pârâtul Orașul Eforie, în calitate de copermutant prim și reclamanta-pârâtă A., în calitate de copermutant secund, prin care primul a dat în deplină proprietate celui de-al doilea lotul de teren în suprafață de 47,08 mp, notat cu "B" în planul de Amplasament și Delimitare cu propunere de schimb, teren situat în localitatea Eforie nord (orașul Eforie), B-dul. x nr. 9, jud. Constanța, cu următoarele vecinătăți: Nord -x, Sud- Consiliul Local Eforie, Est- x, Vest- Consiliul Local Eforie, teren în schimbul căruia copermutantul secund A. dă în deplină proprietate copermutantului prim lotul de teren în suprafață de 47,08 mp, notat cu "A" în Planul de Amplasament și Delimitare cu propunere de schimb, din suprafața totală de 398,75 mp, situat în localitatea Eforie Nord (oraș Eforie), B-dul. x nr. 9, jud. Constanța, cu următoarele vecinătăți: Nord - vila N., Sud - Consiliul Local Eforie, Est - faleza Mării Negre, Vest - F.. Expertul judiciar a identificat, prin anexa 26 a raportului, amplasamentul terenului conform titlului de proprietate al pârâților reconvenienți, în identificarea anterioară contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. x din 21.10.2003 de M., contract care, în opinia tribunalului, nu poate fi opozabil pârâților reconvenienți, câtă vreme aceștia, în calitate de proprietari ai imobilului, nu au fost parte la încheierea actului. În consecință, a fost admisă cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu atât cu reclamanții-pârâți, cât și cu pârâtul orașul Eforie, cu obligarea de a lăsa pârâților reconvenienți în deplină proprietate și posesie imobilul, conform actului de proprietate al acestora. A fost înlăturată susținerea reclamanților-pârâți, formulată prin concluziile orale pe fondul cauzei, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pentru a promova o astfel de acțiune, pârâții reconvenienți fiind și proprietari și posesori, cu referire la sentința civilă nr. 198/15.01.2015 pronunțata de Judecătoria Constanta, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 376/07.04.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care s-a dispus evacuarea reclamantei A. din imobil, nefiind aduse dovezi în cauză privind exercitarea posesiei de către pârâții reconvenienți asupra imobilului bun litigios. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanții-pârâți și pârâtul Orașul Eforie Nord prin Primar fiind în culpă procesuală, au fost obligați la plata în favoarea pârâților-reclamanți a sumei de 37.431,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (16.274 RON+8.750 RON), taxă de timbru 1.040 RON, onorariu de expert (800 RON+1.200 RON), tribunalul apreciind că nu se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 832 din 11 octombrie 2017, decizie intermediară, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanții-pârâți A. și B. împotriva încheierii din 24 iunie 2014 și a sentinței nr. 147 din 9 februarie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și de apelantul-pârât Orașul Eforie, prin primar, împotriva sentinței nr. 147 din 9 februarie 2016, pronunțată de aceeași instanță, în contradictoriu cu intimații-pârâți-reclamanți C., D. și E. și a anulat sentința, stabilind termen pentru evocarea fondului. Prin decizia nr. 1074 din 2 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții-pârâți B. și A. și de pârâtul Orașul Eforie, prin primar, în contradictoriu cu pârâții-reclamanți C., D. și E., astfel cum a fost completată. A admis în parte cererea reconvențională precizată. I-a obligat pe reclamanții-pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie intimaților-pârâți imobilul situat în Eforie Nord str. x, lotul A, format din teren în suprafață de 398,75 mp și construcția F., în configurația rezultată în urma contractului de schimb autentificat sub nr. x din 21 octombrie 2003 de Biroul Notarului Public M., M.. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională îndreptată împotriva pârâtului Orașul Eforie, prin primar. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților-pârâți având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. I-a obligat pe reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 22.476 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin contractul de vânzare (cesiune) de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/26.10.2001 la K., I., ca mandatar al numitului H. (decedat, autorul pârâților-reclamanți din prezenta cauză) a convenit cu reclamanta-pârâtă A. cesionarea (vânzarea) dreptului de proprietate litigios asupra imobilului situat în Eforie, lot nr. x, F., jud. Constanța, compus din teren în suprafață de 398, 75 mp și construcție alcătuită din trei apartamente, pentru un preț de 30.000 de dolari SUA (USD), făcându-se mențiunea că acest imobil face obiectul unui litigiu asupra fondului dreptului de proprietate (dosar nr. x/2000 al Tribunalului Constanța). Prin decizia civilă nr. 14/C din 17.02.2003 pronunțată asupra unei cereri ce a format obiectul dosarului nr. x/2001 al Tribunalului Constanța, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a admis apelul declarat de H. (prin același mandatar) și a dispus obligarea pârâtei S.C. Eforie S.A. să restituie în natură F. (construcție și teren aferent) numitului H.. Prin sentința nr. 7410/14.05.2007 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/26.10.2001 și s-au reținut, cu putere de lucru judecat între părțile litigante și în cauza de față, următoarele considerente: autorul reclamanților a dat o procură pârâtului I. prin care îl împuternicea pe acesta să "se angajeze în, să tranzacționeze și să finalizeze vânzarea proprietății din comuna Eforie, județul Constanta, lot nr. x, proprietate ce constă într-un teren cu o casă cu trei apartamente", în baza procurii, acesta încheind un contract de (cesiune) vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/26.

Cum procura din 21.03.2000 nu făcea nicio referire la vânzarea dreptului litigios, menționare expresă care se impunea mai ales în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat era în defavoarea proprietarului, care obținea un preț mai mic, față de aspectul că bunul său era contestat în justiție, rezultă că numitul H. nu l-a mandatat pe pârâtul I. pentru vânzarea dreptului de proprietate litigios asupra imobilului, astfel că nu și-a exprimat consimțământul la încheierea contractului iar lipsa totală a consimțământului este sancționată cu nulitatea absolută a actului încheiat în dauna proprietarului dreptului transmis (drept litigios la acel moment). În plus, procura dată pârâtului I. la data de 21.03.2000 emisă pe teritoriul unui stat străin, trebuia să prezinte, pentru a produce efecte pe teritoriul României, apostila prevăzută de O.G. nr. 66/1999. Distinct de cauzele de nulitate invocate de către reclamanți, s-a reținut că, și dacă s-ar fi menținut valabilitatea contractului de (cesiune) de drepturi litigioase, pârâta A. ar fi dobândit dreptul de proprietate propriu-zis asupra imobilului situat in Eforie, lot nr. x (F.), judetul Constanța doar dacă în dosarul expres individualizat în cuprinsul actului nr. 3568/2000 al Tribunalului Constanța, numitul H. ar fi avut câștig de cauză. Or, se poate observa că, prin sentința civilă nr. 77/16.02.2001, s-a anulat acțiunea pentru lipsa calității de reprezentant, iar ulterior s-a renunțat la judecata apelului, astfel încât procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 al Tribunalului Constanta a fost pierdut. A concluzionat instanța de apel că vânzarea de drepturi litigioase este nulă absolut pentru lipsa consimțământului mandantului, care a acordat procură pentru vânzarea unui drept de proprietate consolidat, nelitigios, iar nu pentru vânzarea dreptului de proprietate în stare litigioasă, în condițiile în care vânzarea dreptului nelitigios ar fi fost una semnificativ mai avantajoasă decât vânzarea unui drept litigios. Aceste statuări se impun cu puterea lucrului judecat, în sensul art. 1.200 pct. 4 și art. 1.201 C. civ. 1864, respectiv cu prezumția absolută de adevăr atașată acestui efect specific al hotărârilor judecătorești dată fiind identitatea de părți, ca o condiție esențială a puterii lucru judecat, părțile din prezenta cauză fiind fie parte în acel litigiu, fie reprezentate de autorii lor, a căror personalitate o continuă. Instanța de apel a apreciat că nu poate opera conversiunea unui act juridic (negotium) nul absolut într-un alt act juridic, valabil, ale cărui condiții de validitate se regăsesc în întregime în acordul de voință al părților și reflectă voința reală a acestora, făcând abstracție de cauza de nulitate, ci dimpotrivă, numai în urma unei examinări atente a acesteia din urmă. Nulitatea absolută pentru inexistența consimțământului, în condițiile depășirii de către mandatar a limitelor împuternicirii sale este structural incompatibilă cu conversiunea actului nul pentru acest motiv într-un antecontract. De vreme ce s-a reținut lipsa totală a consimțământului de a vinde al pretinsului mandant (căci depășirea mandatului echivalează cu lipsa acestuia pentru operațiunea astfel efectuată, ceea ce înseamnă că nu există în realitate consimțământ din partea mandantului aparent), nu există nicio manifestare de voință, nicio intenție a mandantului care, prin conversiune, să valoreze antecontract. Conversiunea este așadar prin ipoteză exclusă. Cu alte cuvinte, de vreme ce s-a judecat irevocabil că H. nu a consimțit la vânzarea dreptului de proprietate în stare litigioasă (ci procura ar fi devenit eficace doar după câștigarea judecătorească irevocabilă a dreptului de proprietate), neexistând așadar voința de a vinde în contextul și în condițiile reținute prin contractul de vânzare (cesiune) drepturi litigioase autentificat sub nr. x/26.10.2001 la K., lipsește o manifestare de voință valabilă ce ar putea constitui suportul volitiv al conversiunii cerute de reclamanți. Așadar, dacă viciul lipsei formei autentice este compatibil cu conversiunea, lipsa ori nevalabilitatea consimțământului exprimat, în mod cert nu este, lipsind însăși premisa unui acord de voință valabil care ar putea, ulterior, să primească efectele care nu contravin regulilor imperative care invalidează vânzarea însăși. Prin urmare, a fost respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere, lipsind consimțământul necesar (art. 948 pct. 1 C. civ. 1864, aplicabil potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011). A fost admis capătul de cerere formulat de pârâții-reclamanți având ca obiect revendicarea imobilului, cumpărat de autorul pârâților-reclamanți, J., prin actul de vindere-cumpărare autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. x/1938 și pe care acesta (autorizațiune emisă de Primarul Orașului Eforie în anul 1939) a edificat o construcție cu destinație de locuință. Instanța de apel a avut în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 14/C din 17.02.2003 pronunțată asupra unei cereri ce a format obiectul dosarului nr. x/2001, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a admis apelul declarat de H. (prin același mandatar) și a dispus obligarea pârâtei S.C. Eforie S.A. să restituie în natură F. (construcție și teren aferent) numitului H.. Moștenitorii lui H. sunt C., D. și E.. Chiar dacă reclamanții au fost între timp evacuați prin efectul sentinței civile nr. 198/2015 a Judecătoriei Constanța (conform procesului-verbal de evacuare întocmit de O. la 19.05.2015), între părți încă se dispută calitatea de proprietar asupra imobilului. Ca atare, nu s-ar putea așadar susține că revendicarea a rămas fără obiect, admiterea acestei cereri, în temeiul art. 480 C. civ. 1864 (aplicabil față de art. 223 din Legea nr. 71/2011, litigiul fiind început anterior Noului C. civ.), fiind de natură a pune capăt oricărui echivoc asupra calității pârâților-reclamanți de proprietari și, în mod necesar, și de posesori asupra imobilului aflat în litigiu. Din adresa nr. x/18.02.2019 a orașului Eforie, astfel cum aceasta a fost explicitată și completată la solicitarea instanței prin adresa nr. x/26.03.2019 rezultă că orașul Eforie a efectuat lucrări de reabilitare, extindere și modernizare a promenadei turistice superioare (faleza situată peste plaja orașului Eforie) și că suprafața de 47,08 mp teren cedată în anul 2003 (de către reclamanții-pârâți A.) către orașul Eforie era chiar și la data deciziei de restituire nr. 14C/2003 a Curții de Apel Constanța parte a promenadei superioare, fiind preluată și scriptic și nu doar faptic pentru efectuarea lucrărilor de amenajare și de consolidare a falezei. În această privință, Curtea a constatat că, potrivit înscrisurilor dosarului coroborate cu faptele de notorietate publică și ca atare scutite de dovadă, potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la consolidarea falezei din Eforie prin investiții efectuate cu fonduri europene, schimbul convenit prin contractul de schimb autentificat sub nr. x/21.10.2003 la M. a avut ca scop afectarea unei părți din terenul imobilului la care se referă procesul, în configurația inițială a respectivului teren, scopului de utilitate publică al consolidării falezei din Eforie, care era - notoriu - în curs de eroziune ce putea deveni periculoasă pentru imobile, inclusiv pentru cel aparținând pârâților-reclamanți; așadar, acea parte din teren a fost supusă unei exproprieri amiabile și în schimb s-a primit o suprafață de teren echivalentă în altă parte a imobilului, motiv pentru care pârâții-reclamanți nu pot susține cu temei că această operațiune le-ar fi inopozabilă și nici pretinde partea de teren cedată orașului Eforie și care actualmente a devenit parte a domeniului public. Altfel spus, dacă o expropriere litigioasă ar fi fost indiscutabil opozabilă pârâților-reclamanți, o expropriere efectuată amiabil, prin schimb de terenuri, astfel cum Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică permite (conform, spre exemplu art. 18 alin. (2), art. 24 din lege), este de asemenea opozabilă acestora pentru identitate de rațiune (în sensul că, dacă ar fi deținut imobilul în epoca schimbului, ar fi consimțit la rândul lor acel schimb sau, alternativ, ar fi suferit exproprierea prin hotărâre judecătorească). Or, schema anexă la adresa nr. x/26.03.2019 relevă clar că suprafața cedată (A) era oricum, și în tot cazul este în prezent, parte a aleii publice, de promenadă, fiind afectată limpede scopului de utilitate publică descris anterior, iar suprafața din spatele terenului (B) este liberă de orice afectare similară și se află actualmente în componența terenului în configurația sa actuală, care nu a pierdut nimic, ci doar a suferit în finalul faptic și juridic al lucrurilor o translatare care nu este cu nimic prejudiciabilă, dimpotrivă. Totodată, dacă în cazul unei vânzări pârâții-reclamanți ar fi putut replica faptul că nu au încasat prețul (însă și în acest caz ar fi avut drept de regres în contra posesorilor neproprietari care au încasat acel preț fără drept), în cazul schimbului, ei beneficiază de o suprafață de teren egală, situată în extensia parcelei lor, beneficiind totodată de accesul deplin la faleza consolidată și care încorporează suprafața de teren cedată, pârâții-reclamanți fiind avantajați de operațiunile de consolidare a falezei care, pe de-o parte, au pus în siguranță imobilul și pe de altă parte i-au mărit valoarea de piață, prin accesul facil și sigur spre și dinspre promenada falezei mării. Ca atare, instanța de apel a admis în parte cererea reconvențională precizată și a dispus obligarea reclamanților-pârâți la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în Eforie Nord str. x lotul A, imobil format din teren în suprafață de 398,75 mp și construcție F., în configurația rezultată în urma contractului de schimb autentificat sub nr. x/21.10.2003 la M., iar nu a terenului în configurația inițială; pe cale de consecință, a fost respinsă cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu orașul Eforie, ca neîntemeiată. Reclamanții pârâți au solicitat, în subsidiar, obligarea pârâților-reclamanți la plata sumei de 500.000 RON contravaloare îmbunătățiri aduse imobilului și recunoașterea unui drept de retenție până la plata acestei sume. Statuând asupra caracterului necesar sau util al acestor îmbunătățiri, instanța de apel a avut în vedere constatarea expertului tehnic P., coroborată cu înscrisurile dosarului că lucrările de desființare a unor elemente de construcție, ca și orice intervenție asupra structurii impun existența prealabilă a unei expertize tehnice cu privire la structura de rezistență care să dea soluții de consolidare calculate și avizate științific, soluții reluate apoi într-un proiect tehnic, aprobat printr-o autorizație de construire. Or, toate aceste elemente - expertiză tehnică, proiect tehnic și autorizație tehnică - lipsesc, în aceste condiții nefiind posibilă demonstrarea științifică și obiectivă a utilității lucrărilor efectuate - dimpotrivă, expertul remarcând că prin desființarea unor pereți, aceștia nu mai au corespondență pe înălțime, ceea ce periclitează structural imobilul. Singurele probe concrete prezentate de reclamanții-pârâți cu privire la aceste lucrări efectuate constau în fotografii ale unor lucrări de consolidare a fundației și de zugrăvire a exteriorului, nefiind însă suficiente pentru a releva nici perioada, nici obiectul și natura exactă a intervențiilor efectuate, nici calitatea materialelor folosite și nici efectul lor asupra construcției din punct de vedere tehnic. Neexistând niciun document justificativ, nicio factură, niciun deviz, ci doar amintirile inerent vagi ale martorului Q., audiat în apel, care a relatat anumite categorii de lucrări efectuate, ca și expertiza tehnică ce evaluează ipotetic anumite categorii de lucrări, atrăgând însă atenția că aptitudinea lor reală de a fi necesare sau măcar utile nu poate fi evaluată fără proiect tehnic, expertiză tehnică, autorizație de construcție, proces-verbal de recepție, Curtea nu a reținut caracterul necesar/util al lucrărilor, întrucât simpla lor enumerare și chiar caracterul prima facie util nu poate înlătura concluzia că orice intervenție asupra structurii de rezistență a unui imobil fără proiect tehnic și autorizație poate fi chiar dăunătoare. După epoca lucrărilor efectuate (2003 - 2004), reclamanții-pârâți s-au aflat în posesia imobilului până în anul 2015 și au beneficiat de respectivele îmbunătățiri, aptitudinea acestora de a salvgarda substanța imobilului și după data restituirii nefiind dovedită, câtă vreme aceasta nu a fost demonstrată nici ab initio, ca urmare a manierei empirice și în esență neverificabile în care s-au efectuat lucrările. Această chestiune obiectivă nu a fost considerată o carență a expertizei tehnice în construcții, care nu poate verifica realitatea și mai ales adecvarea tehnică a lucrărilor efectuate decât pe temeiul unor documente justificative care, pe lângă faptul că sunt imperativ prevăzute de legislația în materie de urbanism și construcții civile, sunt indispensabile aprecierii caracterului necesar/util sau, dimpotrivă, nenecesar ori chiar dăunător al unor intervenții care, chiar bine intenționate, dacă nu sunt realizate cum trebuie este necesar să fie înlăturate ulterior și refăcute. Desigur, din depozițiile martorilor, coroborate cu răspunsul expertului la obiecțiuni rezultă că au fost efectuate anumite lucrări care, teoretic, ar putea fi calificate drept necesare și utile, îndeosebi la fundație și la demisol, dar o atare calificare nu poate fi făcută ipotetic și în abstract, ci cel care reclamă contravaloarea acestor îmbunătățiri trebuie să dovedească în concret și într-o manieră certă faptele generatoare ale pretenției sale (art. 10, art. 249 C. proc. civ.), reclamanții fiind finalmente în culpă pentru că nu au urmat pașii necesari și nu și-au preconstituit la vremea potrivită înscrisurile necesare, prescrise de legislația în domeniu. 8. Recursul Împotriva deciziei nr. 1074 din 2 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții B. și A.. În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 166 din același cod, care reglementează puterea de lucru judecat. În susținerea acestei critici, recurenții au menționat că instanța de apel a respins cererea privind aplicarea conversiunii actului juridic, reținând forțat că depășirea limitelor mandatului echivalează cu lipsa consimțământului. Au arătat că, pe de o parte, această concluzie eronată a curții încalcă puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7410 din 14 mai 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a reținut că "mandatul dat de H. către I. privește vânzarea dreptului de proprietate propriu zis asupra imobilului, în timp ce prin contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. x/26.10.2001, s-a realizat dreptul de proprietate litigios." În raport de aceste considerente ale sentinței civile menționate, instanța nu mai putea să analizeze condițiile conversiunii actului juridic prin prisma consimțământului părții. Pe de altă parte, recurenții au susținut că nu a existat o depășire a limitelor mandatului, față de regimul juridic al dreptului litigios. Acesta prevede că dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența și întinderea sa. Or, procesul este neterminat până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului dreptului, legea nefăcând distincție cu privire la natura acestuia sau a lucrului, fiind însă important ca dreptul, obiect al vânzării, să constituie fondul dreptului litigios asupra căruia poartă procesul. Au afirmat că, prin vânzarea efectuată, cumpărătorul se subrogă în drepturile și obligațiile vânzătorului și preia poziția acestuia în procesul aflat pe rol, scopul vânzării rămânând același (obținerea dreptului de proprietate asupra imobilului), diferența fiind că recurenții și-au asumat riscul pierderii litigiului. În raport de aceste argumente, au învederat că este de necontestat consimțământul defunctului H. cu privire la vânzarea imobilului din litigiu, astfel că nu există vreun impediment pentru aplicarea conversiunii actului juridic, definită ca principiul potrivit căruia manifestarea unei voințe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic. Conversiunea are sens și își realizează finalitatea numai dacă actul subsecvent, fiind valabil, are vocația de a-și produce efectele. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare este semnat de recurentă și de numitul I., în calitate de mandatar al defunctului H., având natura unui înscris sub semnătură privată și neexistând vreo clauză contractuală care să excludă conversiunea actului juridic. Recurenții au susținut că prețul solicitat de către defunct (30.000 USD) a fost achitat, iar de la data încheierii contractului de drepturi litigioase și până la data decesului său, acesta nu a efectuat vreun demers cu privire la anularea vânzării și nici nu i-a împiedicat să execute lucrările de îmbunătățire ale construcției, aspecte ce nasc prezumția simplă că a fost de acord cu vânzarea imobilului. Pentru aceste argumente, au învederat că a operat conversiunea actului juridic, iar contractul de drepturi litigioase are natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, impunându-se pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Printr-o altă critică, recurenții au susținut că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la admiterea acțiunii în revendicare a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ. În acest sens, au afirmat că intimații nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate pentru imobilul în configurația actuală, în condițiile în care suprafața de teren de 47,08 mp a fost obținută de către recurenți prin contractul de schimb nr. x din 21 octombrie 2013, printr-un titlu de proprietate valabil. Astfel, au arătat că situația reținută de instanță, potrivit căreia o eventuală expropriere pe cale judecătorească ar fi fost opozabilă intimaților, pentru identitate de rațiune și exproprierea amiabilă este opozabilă, contravine oricărei norme de drept, în condițiile în care contractul de schimb nr. x din 21 octombrie 2003 este un înscris autentic, valabil, care reprezintă rezultatul voinței recurenților și a Orașului Eforie Nord, astfel încât va produce efecte doar între părțile semnatare, iar nu și în ceea ce îi privește pe intimați. Recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 997 C. civ. Analizând capătul de cerere privind obligarea intimaților la plata contravalorii îmbunătățirilor, instanța de apel a reținut că, în lipsa unui proiect și a unei autorizații, nu se poate stabili caracterul necesar și util al acestora. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții au arătat că, din probele administrate (fotografii și declarații de martori), reiese că imobilul se afla într-o stare avansată de degradare, astfel că au fost necesare lucrări ample pentru ca acesta să poată fi locuit. Faptul că nu s-a prezentat un proiect și o autorizație, a fost apreciat de recurenți că nu este de natură să justifice concluzia instanței în sensul că "lucrările efectuate periclitează structural imobilul", întrucât acestea au fost efectuate cu aproximativ 17 de ani în urmă, perioadă în care imobilul nu a suferit nicio modificare la nivelul structurii. Acest aspect creează prezumția simplă că, deși nu există autorizație, lucrările au fost efectuate conform normelor legale în vigoare. Recurenții au făcut referire la expertiza întocmită în apel, susținând că expertul a identificat toate lucrările, pe care le-a apreciat ca fiind necesare și utile, având o valoare de 412.010 RON. Contravaloarea acestor lucrări nu este una derizorie, astfel încât este de necontestat sporul de valoare adus imobilului. Ca atare, au apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 997 C. civ., intimații fiind ținuți să achite cheltuielile efectuate de către recurenți, chiar și în situația în care s-ar reține reaua lor credință, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. 9. Întâmpinările Prin întâmpinarea formulată la 5 noiembrie 2021, în termenul legal, intimatul Orașul Eforie, prin primar, a arătat că nu este parte interesată în raporturile juridice referitoare la dreptul de proprietate. La rândul său, prin întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2021, în termenul procedural, intimații E., C. și D. au solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin prima critică formulată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se pretinde încălcarea de către instanța de apel, la momentul verificării valabilității conversiunii contractului de cesiune de drepturi litigioase în promisiune de vânzare, a efectelor puterii de lucru judecat ale unui considerent din cuprinsul sentinței civile nr. 7410/14.05.2007. Critica este nefondată. Astfel, conversiunea unui act juridic presupune înlocuirea actului nul cu un act juridic valabil în considerarea manifestării de voință a părților ca producătoare de efecte juridice specifice unui alt act juridic, valabil. Prin urmare, condiția premisă a acceptării unei conversiuni a actului juridic este ca actul socotit valabil să îndeplinească toate condițiile de validitate prin clauzele inserate în chiar cuprinsul actului anulat. În cauză, solicitarea recurenților ca actul de vânzare a dreptului litigios, căruia pe cale judiciară i s-a aplicat sancțiunea nulității, să fie considerat valabil ca promisiune de vânzare cumpărare pentru imobil, nu poate fi validată întrucât cauza nulității actului inițial a fost însăși lipsa consimțământului vânzătorului, împrejurare ce se răsfrânge și asupra convenției pe care recurenții reclamanți o solicită a fi recunoscută pe cale judiciară. Astfel, prin sentința civilă nr. 7410 din 14 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a reținut că mandatarul și-a depășit limitele mandatului, încheind un contract aleatoriu pentru înstrăinarea dreptului de proprietate ce făcea, la momentul vânzării, obiectul unui litigiu, deși mandatul fusese dat pentru vânzarea unui drept consolidat. Aceasta ar fi presupus ca prețul vânzării să corespundă valorii de piață, fără diminuarea generată de riscul pe care cumpărătorii și l-au asumat, de a pierde procesul, factor ce a definit contractul încheiat. În plus, s-a reținut că dosarul menționat în actul de vânzare a bunului litigios nu a avut ca rezultat pronunțarea unei soluții pe fondul dreptului, acțiunea fiind respinsă pentru lipsa calității de reprezentant a mandatarului, fiind inițiat un alt litigiu, în procedura Legii nr. 10/2001, în care a fost admisă acțiunea fostului proprietar și s-a dispus restituirea în natură a imobilului. Cesionara dreptului litigios, reclamanta din prezenta cauză, nu a figurat în acea cauză ca succesor cu titlu particular al proprietarului-cedent, pentru ca dreptul de proprietate să fie recunoscut direct în patrimoniul său, dimpotrivă, cererea sa de intervenție în interesul moștenitorilor acestuia, formulată în faza recursului în contestația la decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001, a fost respinsă întrucât contractul de cesiune privește drepturi litigioase ce formează obiectul altui dosar. În mod corect instanța de apel a apreciat că vânzarea dreptului litigios nu poate fi valabilă ca promisiune de vânzare a dreptului consolidat întrucât lipsește consimțământul vânzătorului asupra celorlate clauze ale convenției. Or, în cazul unei promisiuni de vânzare, hotărârea judecătorească ce ține loc de act de vănzare cumpărare suplinește lipsa formei autentice, fără a putea interveni asupra altor elemente de validitate ale unui transfer de proprietate convenite anterior. Prin urmare, operațiunea de conversiune a actului translativ de proprietate în obligație de a face, ar fi implicat menținerea celorlalte clauze contractuale, inclusiv a prețului. Cum deja s-a reținut lipsa consimțământului iar prețul a fost stabilit în raport cu un alt obiect al vânzării, drept litigios ce a imprimat un caracter aleatoriu contractului, denaturând voința mandantului, aceste clauze nu pot fi preluate ca valide în convenția având ca obiect o obligație de a face, cu simplul argument că voința internă a părții a fost de a înstrăina imobilul. Or, lipsa unei condiții de fond cum este cea a consimțământului paralizează posibilitatea de a solicita în instanță constatarea neîndeplinirii obligației vânzătorului de a proceda la întocmirea formei autentice, întrucât acesta nu a convenit asupra conținutului convenției astfel cum este solicitat de reclamanți. Recurenții au susținut că prin respingerea solicitării de conversiune a actului juridic s-ar încălca puterea de lucru judecat a considerentului cuprins în sentința civilă nr. 7410 din 14 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a reținut că "mandatul dat de H. către I. privește vânzarea dreptului de proprietate propriu zis asupra imobilului, în timp ce prin contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. x/26.10.2001, s-a realizat dreptul de proprietate litigios." Nu poate fi reținută interpretarea dată de recurenți acestei instituții juridice în sensul că afirmația instanței, necontestată de părțile litigante, ar valida, prin efectul puterii de lucru judecat, o condiție de fond a promisiunii de vânzare, respectiv existența unui consimțământ valabil, aptă a fi utilizată în cauza privind validarea vânzării. Aceasta întrucât considerentul, care nu are caracter decisiv, și nici măcar decizoriu, întrucât nu dezleagă pe cale principală sau incidentală un aspect litigios din acea cauză, a fost utilizat în contextul specific acelei hotărâri, ca argument în sublinierea nerespectării obiectului procurii, cu referire strică la contractul de mandat. Or, în cauza dedusă prezentei judecăți, se analizează strict valabilitatea condițiilor de fond ale unei promisiuni de vânzare, context în care, în mod corect, s-a impus cu putere de lucru judecat, considerentul decisiv al lipsei consimțământului la înstrăinarea dreptului litigios, ceea ce a atras, pe lângă nulitatea contractului autentic, constatarea neîndeplinirii aceleiași condiții de fond și în analiza obligației de a face. Prin urmare, astfel cum s-a menționat deja, dispoziția trasată mandatarului, de către proprietar, prin contractul de mandat, de vânzare a imobilului, nu valorează consimțământ valabil în cuprinsul promisiunii de vânzare întrucât clauzele intrinseci ale unei atare convenții nu se pot modifica. Împrejurarea susținută de recurenți în sensul că, de la data încheierii contractului de drepturi litigioase și până la data decesului său, vânzătorul nu a efectuat vreun demers cu privire la anularea vânzării și nici nu i-a împiedicat să execute lucrările de îmbunătățire ale construcției, aspecte ce nasc prezumția simplă că ar fi fost de acord cu vânzarea imobilului, nu este de natură a confirma o cauză de nulitate expresă și absolută, reținută cu putere de lucru judecat în litigiul anterior. O altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este în sensul că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la admiterea acțiunii în revendicare a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ.. În acest sens, recurenții consideră că intimații nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate pentru suprafața de teren de 47,08 mp, în condițiile în care aceștia au obținut-o prin contractul de schimb nr. x din 21 octombrie 2003, înscris autentic, valabil, care reprezintă rezultatul voinței recurenților și a Orașului Eforie Nord, astfel încât va produce efecte doar între părțile semnatare, iar nu și în ceea ce îi privește pe intimați, ipoteza instanței referitoare la faptul că ar fi o expropriere amiabilă ce le este opozabilă, contravenind oricărei norme de drept. Critica este nefondată. Astfel, contractul de schimb a fost încheiat pentru satisfacerea unui interes public și anume pentru a da posibilitate unității administrativ teritoriale să consolideze faleza municipiului în pericol de prăbușire. Prin urmare în mod corect instanțele de fond au atribuit contractului de schimb efectele unei proceduri de expropriere pe cale amiabilă, operând practic o subrogație cu titlu particular în dreptul de proprietate asupra terenului care a devenit parte integrantă din proprietate și urmează același regim juridic cu aceasta. Nu se poate aprecia că actul de schimb reprezintă un titlu distinct de proprietate al reclamanților pentru porțiunea de teren ce face obiectul tranzacției, în condițiile în care la baza încheierii lui a stat contractul de cesiune drepturi litigioase în prezent anulat, ceea ce presupune că raționamentul judiciar care a stat la baza admiterii acțiunii în revendicare pentru restul terenului este valabil și în ceea ce privește suprafața de 47,08 mp, astfel că în procesul de comparare de titluri, se constată că recurenții reclamanți nu fac dovada unui titlu mai bine caracterizat. Ultima critică vizează greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 997 C. civ., în ceea ce privește capătul de cerere referitor la contravaloarea îmbunătățirilor, instanța de apel reținând eronat, în opinia recurenților, că, în lipsa unui proiect și a unei autorizații, nu se poate stabili caracterul necesar și util al acestora. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții au arătat că, din probele administrate (fotografii și declarații de martori), reiese că imobilul se afla într-o stare avansată de degradare, astfel că au fost necesare lucrări ample pentru ca acesta să poată fi locuit. Întrucât în perioada de 17 ani scursă de la data efectuării acestora imobilul nu a suferit nicio modificare la nivelul structurii se creează prezumția simplă că, deși nu există autorizație, lucrările au fost efectuate conform normelor legale în vigoare. În plus, susțin că expertiza a identificat și a evaluat îmbunătățirile necesare și utile la 412.010 RON, contravaloare ce nu este una derizorie, astfel că este de necontestat sporul de valoare adus imobilului pentru care intimații sunt obligați să îi despăgubească, chiar și în situația în care s-ar reține reaua lor credință, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. Și această susținere urmează a fi respinsă, Înalta Curte constatând că în apel a fost analizat caracterul necesar și util al îmbunătățirilor, ocazie cu care instanța a reținut că reclamanții nu au dovedit în concret și cert faptele generatoare ale pretențiilor lor și nu și-au preconstituit înscrisurile necesare prevăzute de legislația în domeniu. Astfel, instanța a considerat că, în lipsa unor documente tehnice (expertiză, proiect, autorizație) care să fi stabilit soluții de consolidare avizate științific și a documentelor contabile justificative (factură, deviz), nu poate fi demonstrată nici utilitatea desființării elementelor de construcție și a modificărilor aduse structurii de rezistență și nici aptitudinea reală de a fi necesare, în condițiile în care expertiza tehnică a evaluat ipotetic anumite categorii de lucrări. Prin urmare, se constată că instanța de apel nu a negat, de principiu, dreptul reclamanților la despăgubiri considerând că nu le-ar fi aplicabil art. 997 C. civ., ci a apreciat că existența îmbunătățirilor și caracterul lor necesar și util nu au fost dovedite cu mijloacele probatorii prevăzute de lege, prin urmare a respins cererea cu argumente ce țin de netemeinicia pretențiilor acestora. Cum în recurs nu se poate proceda la o reinterpretare a probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive, critica formulată sub acest aspect urmează a fi repinsă întrucât nu se încadrează în teza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neconstituind un aspect de nelegalitate cenzurabil în calea de atac extraordinară a recursului. Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți la plata către intimații-pârâți a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocațial, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în raport de complexitatea cauzei și volumul activității derulate în fața instanței de recurs.