ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 259/2025

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de față reține următoarele:

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 01 octombrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., au solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 13 martie 2018 prin care pârâții D. și E. au cumpărat de la autorul reclamanților, pentru prețul de 7348 RON, terenul în suprafață de 14 536 mp, situat în parcela x a localității Ovidiu, teren ce a făcut obiectul recosntituirii dreptului de proprietate prin titlul nr. 7669 din 03 decembrie 2010 eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța, și a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.05.2018 de către B.N.P. H..

1.2. Sentința pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 4217/15.04.2022, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de către pârâții G. și F., prin întâmpinare, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

La 13.05.2022 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 2540/20.09.2023, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei de interes a reclamanților și excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, ca nefondate, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F. și G., ca nefondată, și a obligat reclamanți la plata către pârâții F. și G. a sumei de 11900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

1.3. Decizia pronunțată de Curtea de apel

Prin încheierea de ședință din 15 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Constanța deliberând asupra probatoriilor formulate de către apelanții-reclamanți, a încuviințat proba cu înscrisuri ce au fost atașate cererii de apel, reținând că urmează a aprecia asupra concludenței acestora în raport de ansamblul material probator administrat, și a respins celelalte probe respectiv emiterea adreselor către autoritățile locale, interogatoriu și martori, apreciind că aceste probe nu se circumscriu obiectului cererii, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel.

La același termen de judecată, instanța deliberând asupra excepției nulității cererii de apel, invocată de pârâții D., E., F. și G., a respins-o, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 471 alin. (1) din C. proc. civ., din examinarea conținutului cererii de apel rezultând, fără echivoc, că cererea de apel, respectiv motivele de apel, au fost adresate Tribunalului Constanța, cererea purtând viza de înregistrare la Tribunalul Constanța la 19.12.2023, ceea ce prezintă relevanță fiind conținutul cererii și nu mențiunile de pe plicul de expediere.

Prin decizia civilă nr. 89/C din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 14 decembrie 2022 și a sentinței civile nr. 2540 din 20 septembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Constanța și a obligat apelantele în favoarea intimaților F. și G. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14280 RON (câte 4760 RON fiecare dintre apelante).

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs principal reclamantele A., B. și C. și împotriva încheierii de ședință din 15 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2021 au declarat recurs principal reclamantele A., B. și C. și recurs incident pârâții G., F., D. și E..

II.1 Recursul principal declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 15 aprilie 2024 și a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au criticat decizia curții din apel, invocând următoarele aspecte:

Instanța de apel, pe de o parte, respinge probatoriul solicitat de apelanți cu motivarea că "se tinde a se dovedi contra mențiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declarațiile vânzătorului/promitentului", iar, pe de altă parte, motivează hotărârea dată cu argumente contrare mențiunilor efectuate de notarul public în actul autentic.

Astfel, deși contractul de vânzare cumpărare menționează expres ca sursă a sumei de bani necesară pentru achitarea prețului de către cumpărătoarea E., ca fiind contractul de donație autentificat sub nr. x/09.03.2018, instanța de apel reține că prețul a fost achitat în anul 2008, conform promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 10.09.2008. De asemenea, cu toate că actul autentic menționează că între părțile contractante nu există o promisiune de vânzare cumpărare anterioară", instanța de apel reține că actul de vânzare-cumpărare a avut la bază promisiunea de vânzare cumpărare încheiată încă din anul 2008.

Întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, eliptice, care a generat o nelămurire a aspectelor legate de raporturile juridice concrete dintre părți și elementele actului juridic a cărui anulare se solicită, în concret, nu este lămurită situația de fapt sub aspectele relevate și ca atare, nu se poate efectua o verificare a aplicării corecte a legii în cauză.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 270 C. proc. civ. referitoare la puterea doveditoare a înscrisului autentic dar și obligația de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situații de fapt pe deplin clarificate, cu nesocotirea dispozițiilor art. 6 și art. 22 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurentele au arătat că împrejurarea reținută de instanța de apel în sensul că prețul ar fi fost achitat în anul 2008 în baza promisiunii, deși notarul public consemnează expres, în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018, că "între părtile contractante nu există promisiune de vânzare cumpărare" și că banii cuveniți cumpărării terenului sunt dobândiți prin donație de la I., în baza contractului de donație autentificat sub nr. x/09.03.2018, la Birou Individual Notarial J. cu sediul in Ovidiu", este determinantă pentru soluția dată, în condițiile în care instanța de apel reține că, deși cauza imorală a primit aplicare în jurisprudență, în legătură cu prețul contractului de vânzare-cumpărare, în cauză, o atare situație nu este incidentă întrucât prețul a fost achitat încă din anul 2008, ceea ce este contrar mențiunilor actului autentic.

Instanța de apel avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 270 C. proc. civ. și de a lua act de faptul ca prețul de 7.348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09.03.2018 - 13.03.2018, astfel cum părțile actului autentic au declarat și s-a consemnat de către notar în actul autentic, pentru ca ulterior, același teren să fie înstrăinat cu prețul de 1.498.236 RON, încasat la data de 20.03.2018, respectiv 14.05.2018, astfel cum părțile contractului de vânzare cumpărare nr. x/14.05.2018, declara expres și notarul consemnează.

Contrar normelor de procedură, instanța de apel reține aspecte determinante în economia procesului ce contrazic declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic.

Prin încheierea recurată, instanța de apel, în mod nelegal, a respins cererea de probatorii dar și criticile formulate împotriva încheierii instanței de fond prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâților, deși acestea erau ncesare aflării adevărului, pentru stabilirea situației de fapt în care au fost încheiate cele două acte jurdice a căror anulare se solicită.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat principiile statuate de nomele de procedură cu privire la puterea doveditoare a actului autentic.

Prin respingerea probelor solicitate, s-a încălcat și dreptul la un proces echitabil statuat de art. 6 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a reținut că apelanții nu au demonstrat cauza ilicită și imorală din perspectiva calității părților actelor juridice contestate, respectiv că nu s-a probat reaua credință a cumpărătorilor, și cu toate acestea, a respins toate cererile de probatorii solicitate în acest sens, cu încălcarea dispozițiilor art. 270 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că, raportat la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, imprejurarea că prețul de 7.348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat în anul 2008 cu ocazia încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din anul 2008, coroborat cu declarația părților contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 potrivit căreia nu există încheiată vreo promisiune de vânzare cumpărare, reiese că la 13 martie 2018 promisiunea de vânzare autentificat sub nr. x/10.09.2008, nu-și mai produce efectele, fiind evidentă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1236 C. civ.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a aplicat principiul libertății contractuale care include dreptul pârților actului juridic să hotărască încetarea contractului, conform dispozițiilor art. 1321 C. civ., ignorate de instanța de apel.

Raportat la aceste dispoziții legale, declarația părților cuprinsă în cadrul contractului de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 în sensul că între părțile contractante nu există promisiune de vânzare cumpărare, atestă că la momentul încheierii acestui contract, promisiunea autentificată sub nr. x/10.09.2008 nu își mai producea niciun efect juridic între părti, instanța de apel aplicând, în mod greșit, aceste dispoziții legale, reținând că nu ar fi incidența o asemenea situație, Or, contrar reținerilor curții de apel, prețul de 7.348 RON, stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.03.2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09.03.2018 - 13.03.2018, astfel cum părțile actului autentic aiu declarat expres și cum notarul a consemnat în actul autentic, pentru ca ulterior să intervină încheierea celui de- al doilea contract de vânzare către actualii proprietari, pârâții K. la prețul de 1.498.236 RON.

Între prețul de 7.348 RON din primul contract de vînzare cumpărare nr. x/13.03.2018 și prețul de 1.498.236 RON din cel de-al doilea contract de vânzare cumpărare există o diferență care nu poate fi justificată fluctuația prețurilor avînd ăn vedere perioada foarte scurtă în care au fost încheiate respectivele acte, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 1236 alin. (3) C. civ.

Este lipsită de temei legal susținerea instanței de apel potrivit căreia cauza de nulitate trebuie să fie contemporană încheierii actului de vânzare cumpărare, respectiv 13.03.2018, dată la care nici primarul L. nu mai era în funcție și nici M. nu mai deținea funcția de secretar al orașului Ovidiu, împrejurare care rezultă din adresa nr. x/20.03.2023 a Primăriei Ovidiu, astfel că nu s-ar mai putea lua în discuție eludarea unor norme referitoare la incompatibilități în funcția publică, având în vedere că nicio normă de drept material nu exclude drept cauză de nulitate pentru motive anterioare încheierii actului.

Din această perspectivă, împrejurarea că titlul de proprietate a fost emis de către Instituția Prefectului care, potrivit atribuțiilor sale în materie funciară, face un control de legalitate al actelor emise de către comisiile locale, contrar celor reținute de instanța de apel, nu prezintă nicio relevanță din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 161/2003 și a art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, având în vedere că probele administrate au dovedit legătura de rudenie dintre promitenții-cumpărători din antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008, respectiv cumpărătorii din contractul nr. x/13.03.2018 -D. și E., și persoana care îndeplinea funcția de Primar al Orașului Ovidiu si Președinte al Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991 în perioada 23.06.2008 - 2012, primarul L., și Secretarul al Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991,M..

Este lipsita de relevanță împrejurarea că Titlul de proprietate nr. x/2010 emis pe numele lui N. a fost semnat de Prefect în calitate de Președinte al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate și că acest act nu a fost anulat.

Contrar celor reținute de instanța de fond, raportat la motivul de nulitate absoluta invocat reprezentat de cauza ilicită și imorală, prezintă relevanță demersurile concrete realizate de către copiii promitentilor-cumpărătorî, respectiv de către primarul L. (fiul promitentei-cumpărătoare) și secretarul M., fiica promitentului-cumpărător, în scopul încheierii Antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008 și a contractului de vânzare nr. x/13.03.2018, în absența cărora, titlul de proprietate nu ar fi fost emis și folosul patrimonial considerabil de 395.000 USD nu ar fi fost obținut.

Astfel, probele administrate au dovedit că la 23 iunie 2008, L., fiul lui E., a devenit primar, dată la care M., fiica lui D., era deja secretarul Unității Adminsitrativ teritoriale, cererea formulată de N., în temeiul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 169/1997, adresată Primarului Orașului Ovidiu, fiind înregistrată încă din 30.01.1997.

La momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare de către N. cu mama primarului si tatăl secretarului, 10.09.2008, drepturile cuvenite numitului N. erau înscrise în poziția nr. 31 din Anexa 23 care cuprindea persoanele care urmau a primi despăgubiri.

Ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.09.2008, Comisia Locala Ovidiu pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor, fără temei legal a propus radierea poziției 31 din Anexa 23 și înscrierea acestora pe Anexa 22 cu 2,2 ha" - poziția 8 din tabel. cuprindea cererile pentru care restituirea se realiza în natură.

Pentru terenurile ce au fost restituite în natură numitului N. nu s-a realizat documentație cadastrală în anul 2008, terenul în suprafață de 14536 mp situat în parcela x fiind intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 84886/14.10.2013 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța sub nr. cadastral x iar terenul în suprafață de 5224 mp situat în parcela x a fost intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 84880/14.10.2013 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța Constanța sub nr. cadastral x, terenul în suprafața de 2000 mp situat în parcela x a fost intabulat în cartea funciară conform încheierii nr. 4022/21.11.2011 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța sub nr. cadastral x.

La 03.12.2010 a fost emis Titlul de proprietate nr. x pentru suprafața totală de 2 ha și 1760 mp, care includea și suprafața de 14536 mp situată în parcela x.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, rezultă, în mod evident, demersurile efectuate de primarul și secretarul Unității Administrativ Teritoriale Ovidiu pentru radirea poziției din Anexa 23 privindu-l pe N. pentru care se acordau despăgubiri și includerea în Anexa 22 pentru care terenurile se restituiau în natură, care au avut ca scop obținerea unui folos patrimonial considerabil de către mama primarului Orașului Ovidiu si tatăl secretarului Orașului Ovidiu, în baza actelor emise și semnate de primarul Orașului Ovidiu și secretarul Orașului Ovidiu, Comisia Județeană fiind indusă în eroare în legătură cu includerea în Anexa 22 a terenurilor ce urmau a fi restituite in natură lui N..

Faptul că Titlul de proprietate nr. x din 03.12.2010 este semnat de Prefect, este lipsit de relevanță având în vedere că în absența demersurilor fiului și fiicei promitenților-cumpărători ce dețineau funcțiile de președinte și secretar al Comisiei locale, titulul de proprietate nu ar fi fost emis, instanța de apel ignorând dispozițiile Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005.

De asemenea, instanța de apel ignoră interdicția impusă de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care obligă primarii să se abțină de la emiterea unui act administrativ, încheierea unui act juridic ori emiterea oricărei dispoziții, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I.

Având în vedere conceptul de demnitate publică, reprezentat de "complexul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative, pe care și le asumă o persoană fizică prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere sau indirect, prin numire, potrivit legii", rezultă că prin natura funcției cu care a fost investit, primarul slujește interesele comunității din care face parte, astfel încât îi revine obligația să respecte normele imperative, privind obligațiile ce-î revin în conformitate cu prevederile Legea nr. 161/2003, cu completările și modificările ulterioare.

Totodată, art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prevede că "Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus".

Textul normelor juridice trebuie interpretate din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului și al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să a adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, rațiunea fiind aceea de a garanta principiile imparțialității, integrității, transparenței decizionale și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, prin sancționarea situațiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

În egală măsură, potrivit jurisprudenței instanței supreme, sintagma "interes personal", din dispozițiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, este asimilată posibilității anticipării deciziei autorității - nepunându-se în discuție existența propriu-zisă, materializată, a unui beneficiu ori a unui folos, rațiunea fiind aceea de a asigura eliminarea subiectivismului și interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităților publice.

Prin urmare, încă de la momentul emiterii Adeverinței nr. x/08.09.2008 "spre a servi la notariat", Primarul L. putea prefigura obținerea unui beneficiu/folos pentru mama sa E., caracterul patrimonial al acestuia fiind dovedit prin promisiunea de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/10.09.2008 si, ulterior, prin contractele de vânzare autentificate sub nr. x/13.03.2018 și nr. y/14.05.2018.

Aceeași este situația și în cazul secretarului Unității Administrativ Teritoriale și al Comisiei Locale, semnatar al aceleiași adeverințe, al cărui tată a avut de asemenea calitate de promitent-cumpărător, incidente fiind dispozițiile art. 79 din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Potrivit jurisprudenței, prin "folos patrimonial" se înțelege orice fel de avantaj patrimonial, legea neimpunând ca acesta să fie unul injust. De asemenea, textul de lege nu impune ca fiind necesar să se producă o vătămare a intereselor persoanei juridice ori autorității respective, ci este suficient ca actul să fi produs un folos celui în favoarea căruia se acționează - persoanelor arătate în textul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în speță fiind vorba despre mama primarului L., pârâta E., respectiv în textul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu referire la tatăl secretarului, pârâtul D..

Astfel argumentele reținute de instanța de apel în cadrul considerentelor sunt nefondate, existând cauză ilicită și imorală la încheierea contractelor a căror anulare se solicită, fiind incidente dispozitile art. 1235, art. 1236 și art. 1237 C. civ.

În egală măsura, instanța de apel a ignorat și dispozițiile Legii nr. 17/2014, din perspectiva în care, pentru prefectarea celor două contracte de vânzare cumpărare a căror anulare se solicită, au fost încheiate două contracte de arendă, respectiv contractul de arendare înregistrat la Consiliul Local Ovidiu sub nr. x/28.12.2017, pentru perioada 01.10.2018-31.12.2018, încheiat între N., în calitate de arendator, și E. și D., în calitate de arendași, contract ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare nr. x/13.03.2018, și contractul de arendă nr. x/20.03.2018, înregistrat la Primăria Ovidiu sub nr. x/20.03.2018 între D. și E., în calitate de arendatori și F., în calitate de arendaș, cu scopul derulării formale a procedurii obligatorii prevăzută de Legea nr. 17/2014, în lipsa căreia contractele de vânzare nu puteau fi incheiate.

Reținerile curții de apel potrivit cărora aceștia au încheiat un contract de arendă anterior încheierii actului, în contextul în care soții Popescu nu au calitatea de fermieri, nu are valență juridică dat fiind principiul libertății contractuale care sta la bază oricărei convenții dintre părți.", încalcă dispozițiile art. 1235, art. 1236 și art. 1237 C. civ., întrucât principiul libertății contractuale nu poate justifica nici cauza ilicită și imorală, nici frauda la lege.

În cauză, pârâții au fost dispuși să încheie contracte de arendare exclusiv pentru derularea formală a procedurilor imperative impuse de lege, cu eludarea prevederilor legale, în scopul dobândirii terenului.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, principiul libertății contractuale nu este unul absolut, acesta putându-se exercita doar în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

II. 2 Recursurile incidente incidente declarate de pârâții G., F., D. și E. împotriva încheierii de ședință din 15 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021

Prin recursurile incidente exercitate, recurenții-pârâți G., F., D. și E. au criticat încheierea din 15 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021 din perspectiva pe care curtea de apel a dat o dezlegare greșită dezlegare excepției nulității cererii de apel, fiind astfel încălcate prevederile art. 471 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenții au arătat că hotărârea atacată cu apel a fost pronunțată de Tribunalul Constanța context în care, în aplicarea dispozițiilor art. 471 din C. proc. civ., plicul care însoțea cererea de apel se impunea să prevadă ca destinatar Tribunalul Constanța, iar nu Curtea de apel Constanța, așa cum s-a menționat de către părți.

Prin urmare, cum cererea de apel nu a fost depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, așa cum impun dispozițiile procedurale, devine incidentă sancțiunea nulității căii de atac, contrar reținerilor curții de apel.

De altfel, respingerea excepției nulității cererii de apel este greșită și din perspectiva în care prevederile art. 471 din C. proc. civ. nu fac referire la instanța căreia îi este adresată apelul, utilizându-se expresia " motivele se depun" ca acțiune efectiv de înregistrare a cererii de apel, astfel cum aceasta este reglementată de C. proc. civ.

În cauză, cererea de apel nu a fost depusă personal sau prin reprezentant la sediul instanței a cărei hotărâre se ataca, ci a fost comunicată prin poștă având ca destinatar Curtea de apel Constanța, aspect necontestat de partea adversă. Ca atare, se impunea ca cererea de apel să fie înregistrată pe rolul Curții de apel Constanța, conform mențiunilor aflate pe plicul care a însoțit cererea de apel și transmisă, în condiții neelucitate, Tribunalului Constanța.

Împrejurarea că cererea de apel conține dovada de înregistrare pe rolul Tribunalului Constanța nu probează că apelul a fost depus la Tribunalul Constanța personal sau prin mandatar, așa cum impun prevederile art. 199 din C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

La 30 iulie 2024, pârâții F. și G. au formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția tardivității recursului principal. Pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat, a recursului principal exercitat de reclamanții și menținerea ca temeinică și legală a deciziei curții de apel.

De asemenea, au solicitat obligarea reclamanților la plata chesltuielilor de judecată.

La 05 august 2024, pârâții D. și E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de relamantele A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 15 aprilie 2024 și a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, și menținerea ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 01 octombrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 07 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 05 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți.

Examinând decizia civilă nr. 89/C din 22 aprilie 2024 și încheierea de ședință din 15 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, recurate, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:

III.1. Recursul principal declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 15 aprilie 2024 și a deciziei civile nr. 89/C din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2021.

Prealabil, se constată că recurentele nu au expus, în cuprinsul memoriului de recurs, în mod distinct, aspectele de nelegalitate cu privire la încheierea de ședință atacată, prin indicarea motivelor de casare pe care le consideră incidente, rezumând-se a limita criticile formulate la afirmație că "în mod nelegal, curtea de apel a dispus soluția de respingere a probelor solicitate prin cererea de apel."

În continuare, Înalta Curte mai reține că argumentele invocate de către recurentele-reclamante se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte critici invocate, Înalta Curte va analiza, prioritar, argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurentele-reclamante susțin că instanța de apel, în motivarea respingerii apelului exercitat împotriva încheierii din 14 decembrie 2022 pronunțate de tribunal, a reținut legalitatea soluției de respingere a cererii privind încuviințarea probei cu interogatoriul pârâților, având în vedere că prin aceasta se tindea a se dovedi contra mențiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declarațiile promitentului/vânzătorului, ca ulterior, instanța de apel să constate, contrar constatărilor notarului public din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, că prețul vânzării a fost achitat în anul 2008, la perfectarea promisiunii, deși părțile declaraseră că anterior nu intervenise nicio promisiune de vânzare cumpărare iar banii cuveniți cumpărării terenului au fost dobândiți de cumpărătoarea E. prin donație, conform contractului de donație nr. x din 09 martie 2018, autentificat la Biroul notarial J..

Astfel, se susține că instanța de apel, pe de o parte, a respins probatoriul solicitat de reclamante, cu motivarea că acesta tinde la dovedirea contra mențiunilor efectuate de către notarul public cu privire la declarațiile promitentului/vânzătorului în legătură cu modalitatea de plată a prețului, iar pe de altă parte, a motivat soluția pronunțată pe baza unor argumente contrare mențiunilor efectuate de notarul public în actul autentic referitoare la achitarea prețului.

Înalta Curte reține că hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conține o soluție contrară.

Prin aspectele invocate în susținerea acestei critici, recurentele-reclamante nu relevă însă ipoteza avută în vedere de legiuitor, în sensul existenței unor considerente care să nu susțină soluția din dispozitiv.

Împrejurarea că mențiunile din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008 și a contractelor de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, respectiv nr. 1411 din 14 mai 2018, nu au fost apte a forma convingerea intimă a judecătorului că acestea sunt nule pentru cauză imorală din perspectiva prețului de vânzare stabilit, instanța statuând că diferența dintre prețul stabilit în cadrul promisiunii de vânzare-cumpărare și cel din contractele de vânzare-cumpărare care au urmat datorându-se intervalului mare de timp la care au fost perfectate aceste acte juridice și în care valoarea terenurilor și evoluția prețurilor de vânzare s-a schimbat, nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate care să conveargă la casarea deciziei, așa cum se pretinde.

Înalta Curte, raportat la analiza efectuată, constată, așadar, contrar afirmațiilor recurentelor-reclamante, că soluția pronunțată în apel nu este rezultatul contrarietății considerentele, întrucât, instanța a expus argumentat motivele pentru care a respins criticile formulate de reclamanți împotriva soluției de respingere a cererii de probatoriu cu interogatoriul pârâților, prin raportare la prevederile art. 251 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, reținerile instanței de apel cu privire la prețul stabilit prin contractele ce fac obiectul judecății nu poate fi apreciată în contradicție nici cu soluția pronunțată de instanță și nici cu dezlegările date cu privire la inadmisbilitatea probei cu interogatoriul pârâților, considerentele curții de apel converg toate în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare deduse judecății pentru cauză ilicită și imorală.

Ca atare, considerentele hotărârii criticate nu conține aspecte antagonice, situația de fapt reținută de instanța de apel fiind corelată cu probațiunea administrată, care, reevaluată fiind în apel, nu a confirmat existența unei cauze imorale și ilicite, element ce era indispensabil pronunțării unei soluții prin care să se dispună nulitatea contractelor de vânzare cumpărare intervenite între părți.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte iar dezlegarea situației de fapt și a problemei de drept deduse judecății nu coincide cu cea propusă de recurente, nu poate echivala cu reținerea unor motive contradictorii, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, așadar, aplicabil.

Recurentele-reclamante au mai criticat decizia instanței de apel în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 270 din C. proc. civ.

Din această perspectivă au susținut că instanța de apel a nesocotit, în mod nepermis, consemnările notarului public din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018 atunci când a reținut că prețul a fost achitat în anul 2008, în baza promisiunii de vânzare cumpărare, în condițiile în care, în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare anterior menționat, părțile contractante au declarat că nu a existat o promisiune de vânzare cumpărare și că banii cuveniți cumpărării terenului fuseseră dobândiți, prin donație, de la sora cumpărătoarei, conform contractului de donație autentificat sub nr. x la 09 martie 2018 de Birou Individual Notarial J..

În acest sens, au mai arătat că instanța de apel avea obligația de a face aplicarea prevederilor art. 270 din C. proc. civ. și a lua act de faptul că prețul de 7348 RON stabilit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018 a fost achitat vânzătorului în perioada 09 martie 2018-13 martie 2018, astfel cum părțile actului autentic au declarat în fața notarului în mod expres, pentru ca ulterior, același imobil, să fie înstrăinat cu prețul de 1498236 RON, încasat la 20 martie 2018, respectiv 14 mai 2018, astfel cum au declarat părțile contractului de vânzare cumpărare nr. x din 14 mai 2018.

Totodară, au mai învederat că, în contradicție cu obligația ce îi revine, de aplicare și garantare a supremației legii, instanța de apel a reținut aspecte determinante în economia procesului ce contrazic declarațiile părților cuprinse în înscrisurile autentice notariale.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 270 C. proc. civ., legiuitorul stabilește puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcție de conținutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile părților cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele.

Mențiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, față de orice persoană, până la declararea, ca fals, a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege.

În schimb, declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare altă persoană, soluție justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaște realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părțile au făcut o declarație și textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declarații rezultă din chiar semnătura părților de pe înscrisul autentic.

Prin urmare, și în cauza pendinte, constatările personale ale notarului public fac dovadă până la înscrierea în fals, însă declarațiile părților consemnate în cuprinsul înscrisului, cum ar fi aceea a momentului de achitare a prețului contractului de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, fac dovadă până la proba contrară, cum de altfel prevăd și dispozițiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.

Astfel, în cauză, în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008, este menționat că "prețul vânzării stabilit de către părți de 11000 RON s-a achitat azi, data semnării de către cumpărători, lucru recunoscut de vânzător prin semnarea prezentei convenții, acesta declarând că nu mai are niciun fel de pretenții de la cumpărători". Prin urmare, aceste mențiuni din cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare nr. x din 10 septembrie 2008, referitoare la declarațiile părților în legătură cu achitarea de către cumpărătorii D. și E. vânzătorului N. a prețului vânzării la data semnării, fac dovada deplină, față de orice persoană, până la proba contrară care de altfel, nu a fost administrată în cauză. Din această perspectivă, reținerile curții de apel potrivit cărora prețul vânzării imobilului a fost achitat de cumpărătorii D. și E. vânzătorului N. în anul 2008 nu nesocotesc dispozițiile art. 270 din C. proc. civ., așa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenți, în lipsa administrării unui probatorii care să probeze contrariul.

În același sens, în ceea ce privește plata prețului din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 13 martie 2018, această chestiune nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat că suma de bani a fost remisă la data semnării contractului, în fața notarului public, fiind menționat faptul că "prețul stabilit de noi părțile contractante este de 7348 RON, sumă pe care eu, vânzătorul declar că am primit-o în întregime de la cumpărători mai înainte de autentificarea prezentului înscris, în numerar, această declarație ține loc de chitanță liberatorie pentru această sumă, conform art. 1500 din C. civ.." Or, pentru ca instanța să poată rețină susținerile recurenților reclamanți în legătură cu plata prețului vânzării în perioada 09 martie 2018-13 martie 2018, aceștia aveau obligația ca, în combaterea declarațiile părților să administreze o dovadă contrară, ceea ce, în cauză nu s-a realizat, și ca atare, nu poate imputa instanței o nesocotire a dispozițiilor art. 270 din C. proc. civ. din perspectiva nesocotirii puterii doveditoare a înscrisului autentic.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele au reproșat curții de apel neîndeplinirea obligației de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a identifica adevărul judiciar, pe baza stabilirii faptelor deduse judecății, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, cu respectarea principiilor procesului civil.

În susținerea acestei critici de nelegalitate, recurenții au invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 și a art. 22 din C. proc. civ. din perspectiva respingerii, inclusiv prin încheierea de ședință din 15 aprilie 2024 recurată, a cererilor de probatorii formulate prin apelul exercitat de aceștia dar și prin soluția de respingere a căii de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâților, deși aceste probe, în opinia reclamantelor, erau necesare aflării adevărului și se impunea a fi administrate în vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt.

Dispozițiile art. 6 din C. proc. civ. dispun în sensul că "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății. Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite".

Art. 22 alin. (2) din același cod prevede că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

În esență, Înalta Curte reține că judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din același act normativ, conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255 din C. proc. civ., în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, precum și a oportunității administrării anumitor probe, în funcție de situația particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluția de respingere a probelor propuse de reclamante prin cererea de apel se bazează pe aprecierea instanței de judecată cu privire la relevanța probei și la oportunitatea administrării acesteia la momentul solicitării, aspecte care însă excedează cenzurii instanței de recurs, având în vedere că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, Înalta Curte constată că această critică de recurs a fost invocată din perspectiva aprecierii asupra necesității administrării unui anumit probatoriu de către instanța de apel, această operațiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Prin urmare, soluția de respingerea a cererii de probatorii formulate de reclamante în apel, ca nefiind utilă sau concludentă soluționării cauzei, nu atrage nesocotirea de către instanță a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., așa cum se încearcă să se acrediteze prin cererea de recurs, chiar dacă formularea textului legal pare să inducă idee unei îndatorii ale instanței în vederea aflării adevărului prin utilizarea de pârghii legale de care dispune.

Aceasta întrucât instanța nu este obligată și nici nu trebuie să suplinească îndeplinirea obligațiilor părților ori să complinească lacunele din susținerile și probatoriile lor, mai ales atunci când acestea se datorează lipsei de diligență a părților. Așadar, rolul instanței de judecată în administrarea probelor necesare nu este suplinitor, ci subsidiar, cel mult complinitor, instanța nu se poate exhiba în apărătorul vreuneia dintre părți.

În ceea ce privește necesitatea suplimentării probatoriului, reglementat de art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța este datoare să pună în vedere părții acest aspect pentru a evita surprinderea ei prin respingerea ei, ca neîntemeiată, prin raportare la probatoriul administrat.

În acest sens, prima teză a art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. instituie obligația instanței de a pune în vedere părții necesitatea completării probatoriului, ca manifestare a rolului activ, dar și în respectarea dreptului la apărare a părții, în legătură cu posibilitatea ca probele propuse de aceasta să nu fie îndestulătoare.

A doua teză a art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. reglementează facultatea instanței de a ordona completarea probelor care nu poate fi însă cenzurată prin exercitarea căilor de atac, omisiunea acesteia de a avertiza partea cu privire la nevoia de completare a probelor, așa cum prevede art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., neputând fi invocate în căile de atac.

Prin cererea de recurs, recurentele au criticat decizia atacată din perspectiva în care, în opinia acestora, se impunea ca instanța de apel să fi dispus completarea probelor care ar fi demonstrat nulitatea actelor deduse judecății pentru cauză ilicită și imorală, în condițiile în care o parte din probatoriul propus de aceștia a fost respins.

Înalta Curte constată că la termenul de judecată din 15 aprilie 2024, instanța de apel, apreciind că emiterea adreselor către autoritățile locale, interogatoriul și proba cu martori nu se circumscriu obiectului criticilor formulate prin cererea de apel, în raport de prevederile art. 244 din C. proc. civ., s-a considerat pe deplin lămurită cu privire la situația de fapt dedusă judecății, de unde rezultă, în mod evident, că instanța a constatat nu mai este necesară administrarea unor probe suplimentare.

Ca atare, respingerea de către instanța de apel a unor cereri de probatorii formulate de către reclamante nu atrage încălcarea rolului activ al judecătorului în procesul civil, având în vedere că art. 22 din C. proc. civ. conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății în concordanță cu standardele unui proces echitabil, și posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege criticate. În acest sens, se poate afirma că respingerea de către instanță a unei probe, în virtutea prerogativei recunoscute de legiuitor în acest sens, nu naște, în mod corelativ, în sarcina sa obligația de a dispune, din oficiu, administrarea de alte probatorii care să complinească pasivitatea părții, în scopul dovedirii