ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 536/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra cauzei de față, are în vedere următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 30 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.08.2014 de notar public D., încheiat între reclamantă și pârâți.

La 27 septembrie 2018, reclamanta a depus cerere precizatoare, reluând aspectele privind lipsa consimțământului reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (ca urmare a intervenirii revocării tacite a mandatului acordat pârâtului B.), neîncasarea prețului și caracterul derizoriu al prețului stabilit pentru vânzare, precum și frauda la lege.

Prima instanță învestită, Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 5390 din 17 mai 2018, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, având în vedere criteriul valoric (valoarea obiectului cererii de chemare în judecată fiind 120.000 euro).

Prin încheierea din 7 februarie 2019, Tribunalul a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 710 din 3 aprilie 2020, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea, reținând, în esență, că vânzarea s-a realizat în baza procurii autentificate sub nr. x/19.08.2005 la notar public E., prin care reclamanta A. l-a împuternicit pe pârâtul B. să vândă oricui consideră de cuviință, la un preț avantajos, imobilul situat în Constanța, str. x (fostă str. x), județul Constanța.

Prin decizia nr. 207/C din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 710 din 3 aprilie 2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C..

A fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.08.2014 la B.N.P. D..

Au fost obligați intimații-pârâți, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 16.187,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și în apel (taxa judiciară de timbru la judecata fondului și în apel, onorariu avocat la judecata în apel).

Împotriva deciziei nr. 207/C din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pârâții B. și C. au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluția din 8 aprilie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 și 493 din C. proc. civ. și s-au menționat obligațiile recurenților privind taxele judiciare de timbru datorate în recurs, conform notei de timbraj dosar.

După etapa comunicărilor, s-a întocmit raportul cauzei prevăzut de art. 493 din C. proc. civ., iar, la 17 decembrie 2021, completul de filtru a luat act de raportul asupra admisibilității în principiu, s-a dispus comunicarea acestuia, pentru a da posibilitate părților să formuleze un punct de vedere la raport.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen în ședință publică în vederea soluționării lui.

La 12 mai 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor declarate de recurenții-pârâți, ca nefondate, și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanță .

La 6 iunie 2021 recurentul-reclamant B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Magistratul-asistent raportor a menționat în cuprinsul raportului că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursurile sunt declarate în termen, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

I. Recursul formulat de recurentul-pârât B. vizează următoarele critici:

Recurentul a arătat că dispozițiile art. 1308 pct. 1 din vechiul C. civ. sunt străine de obiectul cauzei, având în vedere că, în cauză, niciuna dintre părțile litigante nu are calitatea de tutore, respectiv persoană cu privire la care s-a instituit tutela.

Susține că părțile semnatare ale contractului sunt A.-cumpărătoarea și C.-vânzătorul, mandatarul neputând avea calitatea de parte în contract.

Toată analiza situației de fapt reținute de instanțele de fond au avut în vedere persoana mandatarului și a cumpărătorului, pentru a justifica conivența între aceștia, pe când dispoziția legală reținută în apel ar fi impus analiza unei conivențe între vânzător și cumpărător. Totodată, nu s-a avut în vedere că nici reclamantul și nici pârâtul C. nu erau vizați de vreo capacitate sau interdicție de vânzare, respectiv cumpărare.

Instanța a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare reținând o pretinsă fraudă la lege care poate fi săvârșită doar de către părțile contractante și nu prin raportare la mandatar, ce nu are calitate de parte în contract.

Dispozițiile art. 1308 din vechiul C. civ. nu vizează o interdicție referitoare la dreptul de folosință, ci la dreptul de proprietate, cele reținute de instanță fiind eronate. Pe de altă parte, un drept de folosință nu se poate transmite prin intermediul unui contract de vânzare, decizia fiind nelegală din acest punct de vedere.

Frauda la lege reprezintă un caz specific ce implică verificarea unor condiții speciale, inclusiv norma legală imperativă pretins eludată. În această situație, clauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Instanța de apel a reținut o conivență între mandatar și vânzătorul C., în condițiile în care mandatarul nu era parte a contractului. Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței acestei conivențe.

Nu au fost avute în vedere nici următoarele aspecte, ce evidențiază că demersurile în vederea vânzării au fost inițiate cu mult înainte de notificarea privind revocarea procurii:

- anunțul de vânzare a imobilului a fost publicat online cu un an anterior vânzării- în anul 2013;

- în februarie 2014 a încheiat un contract de intermediere a vânzării imobilului:

- a solicitat eliberarea certificatului de atestare fiscală necesar vânzării la 5 august 2014.

Pe pârâtul C. l-a cunoscut prin intermediul activității de prestări servicii pe care acesta le desfășura, având în vedere că recurentul a deținut mai multe imobile pe raza municipiului Constanța și a apelat la serviciile acestuia.

A susținut și faptul că reclamanta nu a argumentat în ce mod a dorit să o prejudicieze. Este adevărat că a divorțat de fiica reclamantei în anul 2001, dar în anul 2005 reclamanta l-a împuternicit să îi vândă imobilul, deci a prezentat încredere.

II. Recurentul-pârât C. a susținut nelegalitatea deciziei atacate invocând motivele de recurs prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

A susținut că instanțele de fond au aplicat în mod eronat sancțiunea nulității absolute pentru un pretins motiv de nelegalitate sancționat cu nulitatea relativă.

Recurentul a argumentat că se impunea cu prioritate să fie soluționat conflictul de aplicare în timp a legii civile, generat de încheierea procurii cu pârâtul B. sub imperiul C. civ. 1864 și încheierea contractului de vânzare-cumpărare sub imperiul noului C. civ.

Contractul de vânzare dedus judecății a fost perfectat la 13 august 2014, fiind guvernat de prevederile C. civ. în vigoare. Această concluzie reprezintă o expresie a principiului aplicării imediate a legii noi, dar și a principiului ultraactivității legii vechi numai în situații de excepție, respectiv în ipoteze de analiză a efectelor viitoare ale unor situații juridice încheiate sub imperiul legii vechi, care nu este însă incidentă în speță.

În opinia sa, ultraactivitatea legii vechi ar putea fi incidență doar față de contractul de mandat încheiat între intimatul-pârât B. și intimata-reclamantă A. în 19.08.2005 și strict în cadrul raportului juridic care leagă aceste părți și față de care recurentul are calitatea de terț.

Cum contractul de vânzare din 13.08.2014 este supus principiului aplicării imediate a legii în vigoare, eventuale interdicții derivând din contractul de mandat încheiat între cei doi intimați, ca expresie a ultraactivității legii vechi, iar aceasta nu s-ar putea transpune într-o cauză de nulitate a contractului de vânzare dedus judecății, dacă acest caz de nulitate nu se regăsește și în legislația direct aplicabilă acestei convenții. Aplicând rigorile mecanismului de soluționare a conflictului de aplicare în timp a legii civile, o atare interdicție ultraactivă s-ar putea transpune cel mult într-o vocație a părții interesate din cadrul acelei convenții de a antama răspunderea civilă contractuală a părții care ar fi nesocotit-o, nicidecum într-un motiv de nulitate a contractului încheiat sub imperiul legii noi - lege care nu mai transpune acea interdicție sub sancțiunea nulității - și prin care s-ar fi nesocotit respectiva interdicție. Prin urmare, nu există niciun argument pentru care vechea lege ar ultraactiva față de recurent, care are calitatea de terț față de convenția încheiată sub imperiul legii vechi.

Susține că eventuale motive de nulitate a contractului de vânzare din 2014, unicul contract în cadrul căruia deține calitatea de parte, și regimul nulităților sunt cele reglementate de legea în vigoare la momentul încheierii acestui contract. Că este astfel, rezultă din prevederile art. 1246 alin. (1) C. civ., de imediată aplicare în convenția perfectată în anul 2014, dar și din doctrină.

Mutatis mutandis, legea veche, care ultraactivează cel mult între raporturile care îi leagă strict pe intimatul-pârât și pe intimata-reclamantă, nu poate adaugă o condiție suplimentară de ineficacitate a convenției deduse judecății, întrucât s-ar ajunge la nesocotirea principiului aplicării imediate a legii noi și la nesocotirea ipotezelor de ultraactivitate a legii vechi.

În regimul aplicabil contractului de vânzare dedus judecății, incapacitatea relativă de a cumpăra prevăzută la art. 1654 alin. (1) lit. a) din C. civ. este sancționată cu nulitatea relativă, potrivit alin. (2) al normei, aspect care înlătură legalitatea soluției instanței de apel constând în constatarea nulității convenției. Totodată, chiar și în legislația anterioară aplicată de instanța de apel, incapacitatea de a cumpăra reglementată de art. 1308 pct. 2 C. civ. de la 1864 era prevăzută sub sancțiunea nulității relative, fiind o normă care ocrotea un interes privat.

Aplicarea unei sancțiuni neincidente convenției deduse judecății reprezintă o expresie a greșitei aplicări a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și îi produce o vătămare în dreptul de a se prevala de prescripția dreptului material la acțiunea în anulare.

De asemenea, soluționarea litigiului prin prisma unor norme de drept material inaplicabile raportului juridic reprezintă și o încălcare a principiului legalității și al judecării pricinilor în numele legii, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Considerându-i pe intimații-pârâți de rea-credință, instanța de apel a justificat soluția adoptată și i-a sancționat dincolo de soluțiile permise de regimul juridic aplicabil contractului dedus judecății.

O altă critică, vizează neincidența ipotezelor instituției fraudei la lege reglementată de art. 1237 C. civ., din două perspective, și anume:

- neincidența ipotezelor art. 1237 C. civ. față de caracterul derogatoriu al regimului nulității relative;

- nesocotirea ipotezelor instituției fraudei la lege prin neanalizarea și neîntrunirea condiției conivenței între părțile care ar fi comis presupusa fraudă.

Instituția fraudei la lege sancționează cu nulitatea absolută convențiile încheiate în scopul prevăzut de normă.

Or, în speță, unica interdicție avută în vedere de instanța de apel este interdicția specială de a cumpăra (art. 1308 pct. 2 C. civ. de la 1864 și art. art. 1654 alin. (1) lit. a) C. civ.), care este sancționată, potrivit chiar ambelor variante legislative, cu nulitatea relativă. Interdicția de a cumpăra are caracter de drept special, derogatoriu, față de prevederile art. 1237 C. civ., concluzie care rezultă atât din plasarea topografică a normelor, dar și din lipsirea de plano de efecte a prevederilor art. 1654 alin. (2) C. civ. ce ar rezulta ori de câte ori această interdicție ar fi analizată și sancționată prin aplicarea art. 1237 C. civ.

Un aspect suplimentar din care rezultă neîntrunirea ipotezelor instituției fraudei la lege are în vedere că art. 1237 C. civ. sancționează conduita eludării unei norme imperative, norme care ocrotesc un interes public și, din acest punct de vedere, decizia recurată a realizat o greșită aplicare a regulilor de clasificare a normelor juridice. Interdicțiile de a cumpăra au natura juridică de norme de ordine privată, a căror eventuală nerespectare poate atrage, cel mult, sancțiunea nulității relative.

De altfel,instanța de apel nu a stabilit sub nicio formă faptul că recurentul a fost de rea-credință, că ar fi cunoscut și aș fi consimțit la eventualele scopuri urmărite de intimatul-pârât, lipsind o atare analiză, aspect care se transpune nu doar într-o greșită aplicare a prevederilor art. 1237 C. civ., dar și în lipsa motivării hotărârii pe latura pretinsei conivențe între intimatul-pârât și recurent.

Dimpotrivă, considerentele instanței de apel se apleacă în mod accentuat asupra atitudinii subiective a intimatului-pârât B., asupra dinamicii relației dintre acel intimat-pârât și intimata-reclamantă și asupra unor elemente tangențiale, precum evaluarea posibilității recurentului de a-și permite cumpărarea imobilului, însă nu antamează analiza participării lui la o conivență, în accepțiunea art. 1237 C. civ. și, cu atât mai puțin, nu stabilesc incidența acesteia.

Se critică și faptul că prin hotărârea recurată a fost încălcată prezumția de bună-credință a recurentului reglementată de art. 14 C. civ.

Instanța de apel a ales să înlăture, în mod arbitrar, fără motivare, acele elemente din care rezulta buna-credință a recurentului și lipsa oricărei aderări la o eventuală conivență sau la eventuale rezoluții obscure ale intimatului-pârât B.. Astfel, în dosarul cauzei sunt dovezi cu privire la faptul că: l-a cunoscut și a interacționat cu intimatul-pârât într-un context profesional; nu o cunoștea pe reclamantă și nu avea motive să urmărească fraudarea intereselor acesteia; intimatul-pârât a mai încercat să vândă în trecut imobilul; a achitat o parte din prețul vânzării; avea nevoi locative și motive întemeiate să cumpere imobilul; a efectuat demersuri de reabilitare/amenajare a imobilului; contractul de împrumut nu a fost anulat de instanță. Nu au fost dovezi cu privire la faptul că ar fi avut cunoștință de pretinsele rezoluții ale intimatului-pârât si că ar fi aderat la acestea. Pretinsa rea-credintă a recurentului, care a fost abordată de instanță ca o pretinsă lipsă de dovezi a bunei-credințe, în baza unor probe si teze probatorii al căror standard nu puteau fi cunoscute, contrar prevederilor art. 14 alin. (2) C. civ., a fost dedusă artificial, neargumentat si arbitrar, preponderent din trimiteri la atitudinea si la pretinsele rezoluții ale pârâtului B..

Analiza instanței relevă adoptarea unei atitudini părtinitoare intimatei-reclamante, sens în care instanța de apel a precizat că:

"În realitate, în cauză nu era vorba despre obținerea unei locuințe, ci de încheierea unui act în frauda intereselor patrimoniale ale reclamantei și de obstrucționare a acesteia în demersurile de redobândire a folosinței imobilului".

Or, tocmai instanța de apel a înlăturat criticile reclamantei cu privire la prețul derizoriu, excluzându-se astfel o pretinsă fraudare a intereselor patrimoniale ale acesteia, iar încetarea dreptului de folosință asupra imobilului era un rezultat firesc al vânzării (vânzare ce a fost socotită a fi realizată în limitele procurii date intimatului-pârât, fiind înlăturate criticile intimatei-reclamante cu privire la revocarea mandatului și la depășirea limitelor reprezentării), nu un rezultat al unei conivențe între cei doi pârâți (conivență nereținută de instanță).

Instanța de apel a realizat greșita interpretare a art. 1238 alin. (2) C. civ., deoarece nu a motivat existența unor elemente din care ar rezulta caracterul comun al pretinsei cauze ilicite sau că recurentul ar fi avut cunoștință de pretinsa cauză ilicită ori că ar exista elemente din care ar rezulta că ar fi trebuit să o cunoască.

O ultimă critică are în vedere nesocotirea limitelor mandatului dintre intimata-reclamantă și intimatul-pârât B., ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare a convențiilor reglementate de art. 997 și urm. din C. civ. 1864, invocată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Așa cum rezultă din jurisprudență, interdicția relativă de a cumpăra nu este doar o normă de ordine privată, ci și o normă dispozitivă, de la care părțile pot deroga ca expresie a libertății de a contracta.

Or, după cum au reținut instanțele de fond, prin procura autentificată sub nr. x/19.08.2005, intimata-reclamantă 1-a împuternicit pe intimatul-pârât B. să vândă oricui, consideră de cuviință, la un preț avantajos. Rezultă astfel că părțile, în exercitarea libertății de a contracta, au consimțit la înlăturarea interdicției relative de a cumpăra, interdicție ce protejează doar interesele private ale mandantului. Atât din exprimarea utilizată de părți, dar și din finalitatea avută în vedere în procură -vânzarea imobilului către oricine, la un preț avantajos - rezultă că acestea nu au voit să excludă instituția contractului cu sine, ci, dimpotrivă, au agreat-o.

La 12 mai 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor declarate de recurenții-pârâți, ca nefondate, și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanță .

La 6 iunie 2021 recurentul-reclamant B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 03 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 207/C din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen la 17 martie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispozițiile legale aplicabile, având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., astfel încât în cercetarea criticilor cu care a fost învestită instanța se va raporta la circumstanțele factuale reținute de instanța de apel.

În urma administrării probatoriilor încuviințate părților cauzei, instanța de apel a stabilit următoarea situație de fapt:

Demersul judiciar în prezenta cauză a fost inițiat de către reclamanta A. care, prin cererea înregistrată 30 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.08.2014 de notarul public D., contract încheiat între B., mandatar al reclamantei, proprietara imobilului de vânzare și C., cumpărătorul bunului imobil.

Instanța a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat să se constate nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare autentificat sub imperiul noului C. civ., ce a fost încheiat între mandatarul vânzătorului și cumpărător, iar contractul de mandat a fost autentificat sub imperiul C. civ. 1865, fiind supus în privința efectelor și regimului juridic acestei reglementări.

Instanța de apel, în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, nu a analizat solicitarea formulată prima dată în apel de reclamantă de a se constata nulitatea procurii autentificate în 2005 și a contractului de mandat din 2014.

S-a reținut că reclamanta a dobândit imobilul în litigiu situat în municipiul Constanța, str. x, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la fostul Notariat de Stat sub nr. x/1990 și transcris sub nr. x/1990, rectificat prin încheierea nr. 3237/29.08.2002 de notar public F..

Pârâtul B. a fost căsătorit cu fiica reclamantei, soții divorțând în anul 2001. Nici reclamanta și nici fiica sa nu mai locuiesc în țară, iar relația dintre reclamantă și pârâtul B. era deja deteriorată în anul 2014, anul autentificării contractului a cărui anulare se solicită.

În baza unei procuri, ce i-a fost acordată de către reclamantă în 07.08.2012, pârâtul a încheiat, la 01.08.2014, în numele reclamantei, cu el însuși, un contract de comodat pentru imobilul menționat.

La 11.08.2014, reclamanta l-a notificat pe pârât, prin intermediul executorului judecătoresc G., să părăsească imobilul, notificarea fiind primită personal de către fostul său ginere. Totodată, reclamanta a susținut că a revocat toate procurile pe care i le dăduse pârâtului de-a lungul timpului, la dosarul cauzei fiind depusă revocarea autentificată nr. x din 8 august 2014 a B.I.N. H. .

Contrar voinței sale, pârâtul B. a vândut imobilul către pârâtul C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13.08.2014 la B.I.N. D., în baza procurii autentificate sub nr. x/19.08.2005 la B.N.P. E., prețul vânzării fiind asigurat chiar de mandatar, printr-un contract de împrumut cu garanție imobiliară.

Astfel, la același cabinet notarial, mandatarul a încheiat cu pretinsul cumpărător - C. un contract de împrumut, autentificat cu nr. x din 13 august 2014, prin care cel din urmă a fost împrumutat de către primul cu suma stabilită ca preț al vânzării (120.000 euro) și cu instituirea în favoarea pretinsului creditor a unei garanții imobiliare, ipotecă de rangul I, interdicția de înstrăinare/grevare și închiriere.

Pârâtul C., în calitate de nou proprietar al imobilului a încheiat cu mandatarul B. un contract de mandat autentificat sub nr. x din 13.10.2014, prin care îi asigura acestuia beneficiul de folosință al locuinței.

Reclamanta nu a primit în perioada contemporană încheierii contractului prețul vânzării imobilului său, suma fiind achitată în cursul cercetării penale, prin consemnarea acesteia la dispoziția reclamantei în data de 26 octombrie 2017.

Din declarația dată de pârâtul C. în cursul cercetării penale, dar și din declarațiile martorilor audiați a rezultat cu evidență că acesta nu avea la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare suma de bani necesară achiziționării imobilului.

S-a mai reținut că în cadrul actului translativ de drepturi menționat, ce nu i-a fost adus la cunoștință reclamantei, cumpărătorul a fost cel ce a "plătit" prețul și s-a folosit de bun, iar vânzătorul a primit, situație de fapt ce răstoarnă logica juridică a acestui gen de contract.

Reclamanta a susținut că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare întrucât, în calitate de proprietară, nu a primit nicio sumă de bani de la pârâtul B. cu titlu de preț al vânzării imobilului; prețul este nesincer (întrucât imobilul nu valorează doar 120.000 euro); nu a dat niciodată procura autentificată sub nr. x/19.08.2005 (cu toate că se pare că semnătura îi aparține, însă dacă ar fi avut cunoștință despre existența acestei procuri, ar fi revocat-o în momentul în care le-a revocat și pe celelalte pe care i le-a acordat pârâtului B.); la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se afla în țară și astfel nu era nevoie ca acest act să fie încheiat prin intermediului unui mandatar.

Tranzacția nu a fost una reală întrucât, pe de o parte, cumpărătorul a primit de la pârâtul B. banii cu care a cumpărat casa, fiind instituită o ipotecă imobiliară în vederea recuperării împrumutului acordat cumpărătorului; aceasta denotă existența unei conivențe între pârâți în privința vânzării imobilului, astfel încât pârâtul B. să fie în realitate proprietarul și continuând, de altfel, să locuiască în imobil.

Reclamanta a susținut că prin conduita manifestă de revocare a tuturor procurilor acordate de-a lungul vremii, reclamanta mandantă i-a dat de înțeles pârâtului mandatar că dorește revocarea inclusiv a procurii pe care pârâtul a folosit-o pentru vânzarea imobilului, reclamanta infirmând în același timp că ar fi fost dată o astfel de împuternicire; că prin revocarea procurilor, pârâtul urma să înțeleagă faptul că reclamanta nu își dorește vânzarea; că prin modalitatea în care a înstrăinat imobilul, pârâtul a nesocotit limitele mandatului acordat, întrucât a vândut imobilul nu la un preț avantajos, ci la unul derizoriu.

Cu privire la procura specială autentificată sub nr. x din 19 august 2005 la B.N.P E., instanța de apel a reținut că nu era supusă la data întocmirii ei unor formalități de publicitate, întrucât Registrul Național Notarial de Evidență a Procurilor și a Revocării acestora a fost înființat ulterior încheierii acestui act juridic.

Cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a fost consultat registrul public de evidență a procurilor și a revocării acestora și nu s-a identificat în baza de date vreo modificare cu privire la mandatul acordat pârâtului B..

Sub imperiul vechiul C. civ., procura nu avea o limitare în timp, revenind mandantei sarcina de a rezolva problema efectelor și limitelor împuternicirii.

Nefiind publică pretinsa revocare a procurii, instanța de apel a reținut, confirmând raționamentul primei instanțe, că nu este posibilă constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa unui element esențial pentru formarea valabilă a acordului de voință, și anume consimțământul vânzătorului.

Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărarea a imobilului pentru lipsa cauzei dedusă din împrejurarea că nu a fost achitat prețul, în acord cu argumentele primei instanțe, Curtea a reținut că în contract s-a menționat că a fost încasată suma de 120.000 euro ca preț al vânzării și că între părți s-a încheiat și un contract de împrumut în aceeași zi pentru aceeași sumă. Ca atare, această conduită reflectă că părțile contractante au dorit să confere contractului translativ de drepturi efectele juridice scontate, cel puțin sub aspectul aparenței în drept. Neplata prețului de către mandatar mandantului nu poate fi extrapolată la contractul translativ de proprietate și nu ar putea semnifica lipsa cauzei juridice a vânzării.

Cu privire la caracterul nesincer și neserios al prețului, s-a reținut că nu a fost dovedită această susținere.

Contrar raționamentului juridic al tribunalului, Curtea a reținut incidența art. 1237 din noul C. civ. și că există fraudă la lege, întrucât părțile au eludat aplicarea unei norme legale imperative, existența unei conivențe frauduloase la încheierea actului translativ de drepturi decurgând din analiza elementelor de fapt, în urma aprecierii probelor administrate:

- sub un prim aspect s-a reținut că pârâții au încheiat, într-o formă atipică, cele două acte juridice succesive (întâi contractul de vânzare-cumpărare, apoi cel de împrumut) din care rezultă cu evidență că pârâtul-cumpărător nu s-a prezentat la notar cu suma ce reprezintă prețul vânzării la care era obligat potrivit art. 1719 lit. b) din noul C. civ.

- prin încheierea contractului de împrumut și instituirea în favoarea mandatarului a unei garanții imobiliare s-a generat un raport obligațional între acesta și cumpărător de natură să aducă prin executare silită bunul în patrimoniul mandatarului creditor;

- prin încheierea contractului de mandat autentificat sub nr. x/13.10.2014 pârâtul C. i-a asigurat pârâtului B. beneficiul de folosință a imobilului în litigiu;

- din probe a rezultat că pârâtul C. nu a avut prețul necesar achiziționării imobilului; că nu a locuit niciodată în acest imobil; că mandatarul nu a adus la cunoștința mandantei demersurile efectuate în vederea vânzării și nici operațiunea de vânzare a imobilului; relațiile depreciate existente între mandantă și mandatar la data încheierii contractului de vânzare; intenția de revocare a procurii acordate care prezintă relevanță cu privire la intenția frauduloasă a pârâților și nu din punct de vedere al valabilității procurii de vânzare a bunului.

Luând în considerare o astfel de situație da fapt, Înalta Curte notează că în ceea ce privește critica comună a recurenților referitoare la inexistența dovezilor cu privire la existența unei conivențe frauduloase a pârâților la încheierea contractului precum și cea prin care se contestă modul de apreciere a probelor în acest sens nu pot fi primite întrucât privesc aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate, așa cum s-a arătat în recurs.

Critica referitoare la încălcarea unor norme de drept material cu referire la art. 1237 C. civ. actual și 1308 C. civ. Cuza este comună ambilor recurenți și va fi analizată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1235 din C. civ. cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului încheiat menit a duce la satisfacerea nevoilor subiective ale părților. Noul C. civ. prevede în cadrul art. 1236 condițiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă și anume să existe, să fie licită și morală.

Caracterul ilicit al cauzei este definit în art. 1236 alin. (2) - cauza este ilicită dacă când este contrară legii și ordinii publice sau în ipoteza art. 1237 din Cod cu denumirea marginală de "Frauda la lege" atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Sancțiunea care intervine în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile de validitate a cauzei este reglementată normativ de dispozițiile art. 1238 din noul C. civ., care în alin. (2) prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Prin urmare, articolul 1237 reglementează o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față de incidența unei norme legale imperative și nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, premisa fiind că respectivul contract este valabil încheiat. Astfel, prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special al iliceității cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect dinamic al noțiunii de cauză și exterior, reglementându-se expres situația în care părțile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicării unor norme imperative.

Se reține că în noul C. civ. noțiunea de cauză ilicită este interpretată în sens larg, cuprinzând conceptul de cauză imorală, neconformă cu bunele moravuri, neconformă cu normele legale imperative și cu ordinea publică.

Astfel, judecătorul apelului, chemat să facă un control eficace al liceității contractului contestat de reclamantă, a analizat atât scopul imediat al contractului dar și cel mediat și a apreciat că scopul subiectiv al părților co-contractante a fost de a eluda o normă legală imperativă, care-i interzicea mandatarului să își aproprie -adjudece- în orice formă, direct sau indirect, bunul imobil proprietatea mandantei, depășindu-și limitele mandatului acordat în zona unui conflict de interese.

Reținând, ca aspecte factuale, existența unei conivențe frauduloase, judecătorul apelului a făcut corect aplicarea art. 1237 din C. civ. în ceea ce privește calificarea contractului încheiat în speță ca fiind mijlocul prin care părțile au dorit să eludeze interdicția impusă mandatarului.

Recurentul B. a criticat faptul că instanța de apel a nesocotit aspectul că parte în contract este reclamanta și nu mandatarul, întrucât mandatul a fost cu reprezentare, iar, aplicarea art. 1237 C. civ. consideră cauza ilicită prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. Este adevărat că mandatarul a încheiat actul juridic pe seama și în numele mandantei, dar manopera dolosivă reținută de instanța de apel a avut în vedere, raportat la toate elementele ce au configurat situația de fapt (incluzând cele trei acte juridice încheiate de pârâți cu privire atât la transmiterea dreptului de proprietate și a celui de folosință asupra imobilului), atât interdicția instituită de art. 1308 pct. 2 din C. civ. 1864, cât și voința mandantei, care ar fi putut încheia direct cu mandatarul un contract de vânzare-cumpărare dacă și-ar fi dorit.

Or, nefiind acesta scopul mediat al reclamantei și cum nu s-a probat că împuternicirea acordată mandatarului ar fi fost în acest sens, norma imperativă care ar fi fost eludată este în defavoarea reclamantei, pretinsa vânzătoare, astfel încât nu poate fi reținută o interpretare nelegală sau greșită a art. 1237 din C. civ. nici din această perspectivă.

Recurentul C., cu referire la norma legală imperativă ce a fost încălcată, a criticat în recurs, pe de o parte, faptul că prin dispozițiile art. 1654 alin. (1) din noul C. civ. nerespectarea acestei norme este sancționată (ca de altfel, în opinia sa, și potrivit vechiul C. civ. prin art. 1308 pct. 2) cu nulitatea relativă, iar, pe de altă parte, că interdicția impusă mandatarul ce derivă din contractul de mandat nu se aplică convenției încheiate de pârâți sub imperiul noii legi civile, ca expresie a ultraactivității legii vechi.

Regula care se desprinde din dispozițiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ. este că pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit că se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru efectele juridice pe care le produce. Contractul, deci, este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Astfel, în speță, contractului de mandat i se aplică normele vechiul C. civ., iar contractului de vânzare-cumpărare normele noului C. civ.

Așadar, în limitele cadrului procesual cu care a fost învestită în prezentul litigiu, nu i se poate imputa instanței de apel o greșită interpretare a dispozițiilor legale și a mecanismului în care acționează legea civilă în timp, critica nefiind fondată.

Recurentul-pârât B. a criticat decizia pronunțată în apel și pe aspectul unei motivări străine de natura cauzei, prin raportare la faptul că instanța de apel a reținut incidența art. 1308 pct. 1 din C. civ.

Nici această critică nu este fondată, nefiind întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Tribunalul Constanța, respingând acțiunea reclamantei, a analizat și condiția liceității cauzei din perspectiva invocării de către reclamantă a fraudei la lege prin eludarea interdicției exprese stabilite de dispozițiile art. 1308 pct. 2 din C. civ. 1864 (paragraf 5, pagina 7 din sentința tribunalului).

Instanța de apel a reținut că elementele situației de fapt converg spre concluzia temeiniciei pretenției reclamantei cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, sens în care a statuat că prima instanță a analizat greșit acest aspect, fiind probat faptul că translația dreptului de proprietate s-a realizat în circumstanțe care atestă un scop fraudulos.

Prin urmare, având în vedere considerentele decizorii ale deciziei atacate, este evident că instanța de apel a cercetat dacă se aplică sancțiunea nulității actului civil din perspectiva încălcării interdicției impuse mandatarului prin dispozițiile art. 1308 pct. 2 din C. civ. 1864, nefăcându-se vorbire nici în considerentele decisive despre calitatea de tutore a pârâtului B., fiind evident o eroare materială cu privire la indicarea punctului 1 în loc de punctul 2 din art. 1308 C. civ.

Or, motivarea instanței de apel care a reținut că pârâții au procedat la încheierea contractului translativ de proprietate doar ca un mijloc de a eluda aplicarea unei norme legale nu a fost străină de natura cauzei ce are ca obiect însăși constatarea nulității acestui contract de vânzare-cumpărare, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nu este fondată nici critica sa referitoare la nelegalitatea deciziei recurate în temeiul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru încălcarea principiului disponibilității.

Recurentul a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii și a soluționat cauza dedusă judecății pe un alt temei de drept, ce nu a fost indicat de reclamantă, și anume art. 1237 din noul C. civ. și art. 1308 din C. civ. 1864.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod.

În același timp, principiul consacrat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată ca mai întâi de toate să dea acțiunii calificarea juridică exactă, inclusiv în ceea ce privește obiectul judecății, și, în funcție de aceasta, să verifice condițiile de admisibilitate a cererii și să se pronunțe în concret.

Or, reclamanta în cuprinsul cererii introductive a reclamat atât faptul că nu și-a dat consimțământul la vânzarea imobilului cât și faptul că era prohibit ca recurentul-pârât să își aproprie acest bun, dată fiind calitatea sa de mandatar și limitele mandatului acordat. Totodată, prin precizările cuprinse în notele scrise depuse la primul termen de judecată acordat la Tribunalul Constanța (învestit ca urmare a declinării de competență de către Judecătoria Constanța în raport de criteriul valoric prin sentința civilă nr. 5390 din 17 mai 2018), reclamanta a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 1237 C. civ. actual și 1308 C. civ. 1864.

Reclamanta, în virtutea principiului disponibilității ce reglementează procesul civil, nu a supus judecății raportul dintre mandant și mandatar, ci un act juridic fraudulos încheiat de către un fost mandatar (al cărui mandat a susținut că a fost revocat) și un terț, în defavoarea sa și cu eludarea legii.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurent, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea unei norme de procedură cu referire la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., limitele efectului devolutiv fiind circumscrise art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căruia prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Critica formulată de recurentul C. pe aspectul ignorării, în ceea ce îl privește, a prezumției de bună-credință reglementată de art. 14 din C. civ., plasează analiza pe terenul principiului potrivit căruia negocierile contractuale trebuie purtate cu bună-credință, cu respectarea obligațiilor de loialitate și securitate care impun coerență în comportament, respectiv pe domeniul probator, pârâtul tinzând a reconfigura în recurs situația de fapt reținută în apel, cu scopul înlăturării conivenței frauduloase la încheierea actului translativ de drepturi.

În condițiile în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în concordanță cu probele administrate, iar o reinterpretare a probelor în recurs nu este permisă, nici această critica nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenții-pârâți întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., iar recursurile vor fi respinse, ca nefondate, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dată fiind soluția de respingere a recursurilor, îi va obliga pe recurenții-pârâți, în solidar, la plata sumei de 4000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanța nr. x din 22 martie 2021, aflată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 207/C din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți, în solidar, la plata sumei de 4000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.