ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1872/2023

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 5 noiembrie 2013 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului cu trei camere și dependințe situat în Constanța, județul Constanța, intervenită între reclamant - în calitate de cumpărător - și pârât - în calitate de vânzător. Prin încheierea nr. 1804 din 21 februarie 2014, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța: Prin sentința civilă nr. 1081 din 25 aprilie 2018, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a constatat intervenită între pârâtul B., în calitate de vânzător, și reclamantul A., în calitate de cumpărător, vânzarea-cumpărarea imobilului-apartament nr. x situat în municipiul Constanța, județul Constanța, compus din 3 camere și dependințe, având nr. cadastral x și înscris în Cartea funciară nr. x Constanța (nr. CF vechi nr. x). A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.210 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (taxă de timbru).

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța: Prin decizia civilă nr. 24/C din 16 martie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1081 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu reclamantul A.. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A..

Recurs - Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia nr. 1764 din 23 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei 24/C din 16 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Al doilea ciclu procesual:

Rejudecare apel - Curtea de Apel Constanța: Prin decizia civilă nr. 176 C din 6 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în complet de divergență, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1081 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A., opinia separată fiind în sensul respingerii apelului, ca nefondat.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 176 C din 6 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, după expunerea pe larg a situație de fapt și evidențierea hotărârilor pronunțate în cauză, recurentul-reclamant a arătat că un prim motiv de nelegalitate, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează considerentele instanței de apel referitoare la lipsa consimțământului pârâtului la perfectarea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, apreciind că acestea sunt motive străine de natura și conținutul cauzei. Consimțământul pârâtului a fost exteriorizat prin semnătură și, fără să invoce vreo stare specială care să-i fi afectat starea de conștientă sau libera manifestare prin semnarea înscrisului (constrângere fizică), instanța de fond nu putea analiza și înlătura consimțământul manifestat exterior prin semnătură al intimatului. Faptul că în fața instanței de apel pârâtul a confirmat executarea semnăturii, contestând doar contextul în care a fost aplicată aceasta, fără ca măcar să propună și să administreze un minim de probe pe acest aspect, face de prisos orice intervenție, orice încercare a instanței de apel de a comenta asupra acestui aspect și excede naturii cauzei. Aprecierea instanței de apel că este "greu de crezut" că la data perfectării promisiunii reclamantul ar fi avut banii necesari precum și faptul că în cauză nu există vreo dovadă că la data de 01.09.2010 s-ar fi plătit lui B. suma de 80.000 Euro, bazată strict pe depozițiile martorilor audiați, fără a analiza sau a înlătura, din această perspectivă, în nici un fel semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată prin care pârâtul recunoaște încasarea prețului de 80.000 euro, depășește orice așteptare procedurală. Tot în afara cadrului procesual și cu încălcarea cel puțin a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. s-a dispus și invalidarea declarației vânzătorului dintr-un înscris sub semnătură privată potrivit cu care a primit integral prețul convenit pentru imobilul promis spre vânzare, fără ca instanța să fie investită cu o cerere de constatare a nulității promisiunii de vânzare-cumpărare sau a rezoluției pentru neîndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate, respectiv plata prețului și fără a explica motivul pentru care a dat relevanță depozițiilor martorilor peste sau în contra unui înscris chiar și sub semnătură privată cu privire la plata unei sume mai mari de 250 RON. Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a făcut o evidentă aplicare greșită a dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, lăsând fără sancțiune judiciară o atitudine abuzivă a unui debitor dintr-o convenție valabil încheiată și a cărei respectare trebuia impusă cu forța coercitivă a statului. Opinia majoritară a instanței de apel nu analizează niciunul dintre textele legale incidente în cauză, nu face trimitere la corespondența dintre situația de fapt reținută doar pe argumente de gen "pare greu de crezut" și "inexistența unui motiv pentru care reclamantul să blocheze o sumă considerabilă de bani (80.000 Euro), într-o epocă în care reclamantul și soția acestuia nu avea unde locui" și textele de lege incidente și condițiile impuse de aceste texte de lege obligatorii a fi analizate în contextul situației de fapt reținute. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura desfășurată la Înalta Curte de Casație și Justiție: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 2 martie 2023, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 27 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: O primă categorie de critici, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează ipoteza în care hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, susținându-se, în esență, faptul că analiza existenței consimțământului intimatului pârât la perfectarea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare, deși acesta a fost exteriorizat prin semnătură și nu s-a prezentat vreo situație care să-i fi afectat libera manifestare a voinței, excede în mod clar naturii cauzei. În aceeași ordine de idei, s-a mai arătat de către recurent faptul că, încălcând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atunci când, exclusiv pe baza depozițiilor martorilor audiați, fără a explica motivul pentru care a dat relevanță probei testimoniale peste sau în contra unui înscris și, totodată, fără să fi fost învestită cu o cerere în anularea/rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului, instanța de apel a constatat că nu există vreo dovadă a faptului că la data perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare, s-ar fi plătit vânzătorului suma de 80.000 euro. Criticile sunt nefondate. Relativ la acest motiv de casare, Înalta Curte, în conformitate cu doctrina și practica judiciară în materie reține că prin el se consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificat, atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Astfel, o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - lipsește motivarea soluției, sau aceasta este superficială, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; În cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei recurate arătând în mod neechivoc, urmare a analizei susținerilor și apărărilor părților, raportat la probele administrate și dispozițiile legale incidente, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Acest raționament este concordant soluției pronunțate, cuprinsă în dispozitivul deciziei. Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte constată că, fiind instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului și al apărărilor intimatului și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. Din motivele de apel formulate de către apelantul pârât, se observă că acestea vizează aspectul fictivității antecontractului de vânzare - cumpărare, suținându-se că probatoriile administrate nu au făcut dovada faptului că semnătura de pe respectivul înscris îi aparținea sau că prețul ar fi fost plătit, astfel că nu se putea aprecia ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate intervenită vânzarea - cumpărarea și care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. De principiu, din reglementările legale în vigoare la data pretinsei promisiuni de vânzare - cumpărare rezultă că pentru admisibilitatea unei acțiuni vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, trebuie îndeplinite anumite condiții, printre care: să existe un antecontract valabil încheiat; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părți să refuze autentificarea actului; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, îi revenea instanței de apel obligația de a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în ce măsură sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1864 pentru valabilitatea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare, printre acestea numărându-se existența consimțământului părților valabil exprimat și achitarea prețului de către cumpărător, aspecte contestate de către apelantul vânzător. În acest context, nu poate fi reținută susținerea recurentului referitoare la formularea de către instanța de apel a unor argumente străine de natura cauzei, în considerarea faptului că ar fi existat o confirmare a executării semnăturii de către apelant, curtea analizând valabilitatea promisiunii de vânzare cumpărare inclusiv în această ipoteză. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 273 C. proc. civ., chiar și recunoscut de către cel căruia i se opune, înscrisul sub semnătură privată face dovada, între părți, până la proba contrară. Or, cu atât mai mult în situația contestării acestuia, instanța de apel era datoare să analizeze valabilitatea promisiunii de vânzare - cumpărare chiar și fără să fi fost sesizată cu o cerere distinctă vizând constatarea nulității sau rezoluțiunea acesteia, așa cum în mod greșit invocă recurentul. Pe de altă parte, este nefondată și critica recurentului cu privire la faptul că instanța de apel nu a explicat motivul pentru care a acordat valoare probatorie superioră depozițiilor de martori, în contra mențiunilor din înscrisul sub semnătură privată, a cărui valoare este mai mare de 250 RON. Înalta Curte apreciază că, în realitate, nu s-a pus problema nesocotirii interdicției de a proba cu martori în contra unui act juridic, în condițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., căci teza probatorie avută în vedere de către instanța de apel conține aspecte care excedează regulii restrictive invocată de către recurent, în sensul că obiectul probei testimoniale nu îl constituie actul juridic în sine, ci dovedirea anumitor împrejurări de fapt în legătura cu acesta, precum proveniența resurselor financiare reprezentând prețul pretins că ar fi fost plătit, precum și contextul în care s-au purtat negocierile și s-ar fi semnat convenția. Astfel, instanța de apel a concluzionat că, în raport de multitudinea și complexitatea circumstanțelor factuale probate în cauză, sunt justificate susținerile pârâtului referitoare la inexistența din punct de vedere juridic a Convenției din 1 septembrie 2010, în considerarea lipsei semnăturii acestuia și a lipsei plății sumei de 80.000 euro, întreg actul juridic fiind plăsmuit de reclamant și fosta soție a acestuia C., cu care, de altfel, pârâtul încetase raporturile din societate în chip litigios. În acest cadru juridic și factual, instanța de recurs reține că, decizia instanței de apel este rezultatul unui raționament juridic extrem de detaliat și are la baza un proces profund și consecvent de apreciere a materialului probator, fiind totodată de notat și aspectul că acele critici ale recurentului care tind în realitate la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, prezintă valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a verificat atât situația de fapt stabilită de instanța de fond, cât și modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reținute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului și examinarea concretă și efectivă a apărărilor criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului subsumate motivului de casare referitor la nemotivarea sau motivarea străină a hotărârii, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a făcut o evidentă aplicare greșită a dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, lăsând fără sancțiune judiciară o atitudine abuzivă a unui debitor dintr-o convenție valabil încheiată și a cărei respectare trebuia impusă cu forța coercitivă a statului. Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că, după cum s-a statuat unanim în doctrina și jurisprudența care s-au dezvoltat pe marginea dispozițiilor legale relevante din C. civ. de la 1864 (aplicabil raportului juridic litigios), în situația în care una dintre părțile care au perfectat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare refuză încheierea contractului promis, cealaltă parte, care și-a îndeplinit toate obligațiile rezultând din promisiune, poate solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, condiționat însă de întrunirea tuturor cerințelor de validitate ale vânzării. Mecanismul pronunțării unei atare hotărâri judecătorești se întemeiază pe principiul executării reale sau în natură specifică a obligațiilor civile concrete, instituit de dispozițiile art. 1073 și art. 1075 din C. civ. de la 1864, nefiind altceva decât reflexul procedural al dreptului subiectiv născut din actul juridic încheiat între părți și care formează legea lor, potrivit principiului forței obligatorii a actului juridic civil, consacrat de art. 969 alin. (1) din același cod. Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere faptul că mecanismul pronunțării unei hotărârii care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este condiționat de îndeplinirea tuturor condițiilor de valabilitate ale convenției de vânzare - cumpărare. Or, astfel cum însuși recurentul arată, pentru a putea solicita executarea întocmai a obligației asumată de debitor este necesar ca izvorul acesteia, respectiv convenția având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare, să fi fost valabil încheiată. Însă, din vastul material probator administrat în cauză, instanța de apel a reținut ca nefiind îndeplinite condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare în ceea ce privește existența consimțământului pârâtului valabil exprimat și plata prețului. Astfel fiind, nu putea fi reținută, cu temei, întrunirea în cauză a tuturor cerințelor legale de valabilitate, care să permită activarea instrumentului juridic pus la îndemâna părților în caz de neexecutare culpabilă a promisiunii de vânzare, pentru a deveni incidente dispozițiile legale la care face trimitere recurentul. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident niciunul din motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.