ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2019

După deliberare, asupra cauzei civile de față, având ca obiect contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1020 din data de 22 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărâre judecătorească, să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul apartament - spațiu tehnic, situat în municipiul Constanța, la prețul total de 108.927,6 euro, din care a fost achitat avansul de 26.750 euro, rămânând o diferență de preț de 82.177,6 euro; a solicitat ca diferența să fie achitată în rate lunare egale, pe o perioadă de 10 ani, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 9 septembrie 2015, reclamantul a depus o cerere prin care a învederat că diferența de preț de 82.177,6 euro poate fi pusă oricând la dispoziția vânzătorului.

Prin Sentința civilă nr. 2003 din 9 septembrie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția necompetenței funcționale invocată de pârâta B. SRL și a dispus trimiterea cauzei secției a II-a civile a Tribunalului Constanța, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 17 septembrie 2017, sub nr. x/2017*, iar prin Sentința civilă nr. 565 din 29 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin Decizia nr. 677 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 565 din 29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC B. SRL, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 1020 din data de 22 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul incident declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 677 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A admis recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 8 octombrie 2019.

Contestatoarea și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs a admis recursul formulat de reclamantul A. ca urmare a unor erori materiale.

În opinia sa, instanța de recurs a admis recursul formulat de reclamant reținând că la baza raționamentului instanței de apel ar sta o premisă falsă, respectiv împrejurarea că apartamentul nu era finalizat la data încheierii antecontractului, nefiind emisă nici autorizația de construire întrucât autorizația de construire a imobilului nu este cea menționată de instanța de apel, respectiv autorizația nr. x/2015, ci o altă autorizație, cu nr. x/2012.

Astfel, instanța de recurs a confundat date materiale importante ale cauzei: deși instanța de apel a reținut în mod corect că, la data perfectării antecontractului, apartamentul nu era finalizat la momentul perfectării antecontractului, iar acest aspect a fost recunoscut chiar de reclamantul A. în răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriul, instanța de recurs a reținut contrariul.

Contestatoarea arată că spațiul tehnic nr. 2 - apartamentul în litigiu a fost autorizat în baza autorizației de construire nr. x/2015, așadar autorizația de construire nu era emisă la data perfectării antecontractului: 11 august 2014, documentația cadastrală a imobilului nu era finalizată, procesul-verbal de recepție a fost emis abia în data de 18 martie 2015, iar actul de dezmembrare, care a reliefat sub aspectul măsurătorilor dimensiunea spațiului, a fost perfectat după încheierea antecontractului (14 mai 2015), pe când încheierea de intabulare a fost emisă în data de 21 mai 2015.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare formulate și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionată de prezenta cale de atac.

Analizând contestația în anulare de față, constată următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Deși hotărârea atacată este o hotărâre pronunțată în recurs, aspectele invocate de către contestatoare nu se încadrează în noțiunea de "eroare materială" la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., invocat ca temei juridic al contestației în anulare.

Prin eroare materială, ca temei al contestației în anulare, se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Greșeala pe care instanța o comite trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției și vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți.

Contestoarea susține că instanța de recurs a reținut în mod greșit că apartamentul în litigiu a fost autorizat în baza autorizației de construire nr. x/2015, iar nu a autorizației nr. x/2012, și că a confundat date materiale importante ale cauzei în sensul că nu a observat că, la data perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare: 11 august 2014, apartamentul nu avea autorizație de construire, documentația cadastrală a imobilului nefiind finalizată, procesul-verbal de recepție fiind emis abia în data de 18 martie 2015, iar actul de dezmembrare a fost perfectat după încheierea antecontractului (14 mai 2015), pe când încheierea de intabulare a fost emisă în data de 21 mai 2015.

Or, aceste argumente aduse în susținerea contestației în anulare vizează în realitate critici referitoare la greșita apreciere asupra situației de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor, neputând constitui o eroare materială, în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., astfel cum s-a precizat anterior.

Astfel fiind, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SRL

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe contestatoarea la plata sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 1020 din data de 22 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2019.

GGC - CL