ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1020/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta JT C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul apartament - spațiu tehnic, situat în municipiul Constanța, la prețul total de 108.927,6 euro, din care a fost achitat avansul de 26.750 euro, rămânând o diferență de preț de 82.177,6 euro; a solicitat ca diferența să fie achitată în rate lunare egale, pe o perioadă de 10 ani, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 09 septembrie 2015, reclamantul a depus o cerere prin care a învederat că diferența de preț de 82.177,6 euro poate fi pusă oricând la dispoziția vânzătorului.

Prin Sentința civilă nr. 2003/09 septembrie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția necompetenței funcționale invocată de pârâta JT C. S.R.L. și a dispus trimiterea cauzei secției a II-a civile, a Tribunalului Constanța, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 17 septembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Prin Sentința civilă nr. 565/29 martie 2017, Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 461, art. 466 și următoarele din noul C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 1266 - art. 1270, art. 1272, art. 1279 și art. 1669 din noul C. civ.

La data de 04 octombrie 2017, intimata-pârâtă a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea apelului.

Prin Decizia nr. 677 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 565/29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., ca nefondat.

La data de 20 decembrie 2017 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2015*, recursul principal formulat de recurentul-reclamant A. și recursul incident formulat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 677 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

I. Recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate, iar, în subsidiar, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, în vederea rejudecării apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei, respectiv este dată cu încălcarea normelor de drept material - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurentul-reclamant că instanța de apel a reținut, în vădită contradicție cu realitatea, că imobilul care face obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare nu ar fi existat la data perfectării antecontractului dintre părți, întrucât autorizația de construire, procesul-verbal de recepție finală, întocmirea documentației cadastrale și lotizarea condominiului pe apartamente ar fi fost datate ulterior antecontractului.

În opinia recurentului-reclamant, această afirmație a instanței de apel este străină de cauză, plasându-se în evidentă contradicție cu situația de fapt care rezultă din probele aflate la dosar, întrucât: condominiul în care se află imobilul-apartament a fost edificat în baza Autorizației de construire nr. x/27 februarie 2012, Autorizația de construire nr. x/03 martie 2015 fiind obținută de intimată pentru o lucrare ulterioară constând în "închidere balcoane, schimbare finisaje fațade și împrejmuire teren" procesul-verbal de recepție întocmit cu ocazia finalizării condominiului a fost încheiat la data de 18 martie 2015, față de începerea lucrărilor în anul 2012; este absurdă și imposibil de reconciliat cu natura cauzei reținerea instanței de apel în sensul că imobilul ar fi fost edificat în baza autorizației de construire emise în data de 03 martie 2015 și ar fi fost recepționat în data de 18 martie 2015, adică la numai 15 zile de la data obținerii autorizației.

A mai arătat recurentul-reclamant că, începând cu data de 01 noiembrie 2014 (deci anterior finalizării documentației privind recepția lucrărilor și intabularea dreptului de proprietate), a locuit în acest apartament, aspect necontestat în cauză de niciuna dintre părți.

Cu referire la mențiunea din antecontractul încheiat de părți la data de 11 august 2014, în sensul că prețul final va fi recalculat în funcție de măsurătorile finale ale apartamentului, după închiderea acestuia, recurentul-reclamant a arătat că aceasta este o consecință a faptului că, la data încheierii antecontractului, apartamentul exista, dar nu avea amplasată ușa de la intrare, iar documentația cadastrală nu era finalizată; tocmai din cauza inexistenței documentației cadastrale nu a putut fi perfectată vânzarea înainte de ocuparea imobilului de către promitentul-cumpărător.

S-a arătat că expertiza tehnică imobiliară realizată în cauză confirmă dincolo de orice dubiu că apartamentul exista la data perfectării antecontractului dintre părți, precum și că suprafața apartamentului avută în vedere la determinarea prețului era cea utilă, astfel cum rezultă din schița comunicată de intimată la data de 01 august 2014 (schiță care a făcut parte din proiectul tehnic pe baza căruia a fost emisă Autorizația de construire nr. x/27 februarie 2012).

Astfel, expertiza imobiliară realizată în cauză confirmă că suprafața de 135.60 m.p. la care se face referire în art. 1 lit. a) din antecontract este suprafața utilă, nu suprafața construită (pct. 2. pag. 15/17 a raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de exp. ing. B., aflat la dosarul de fond).

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material care statuează cu privire la regulile de interpretare a contractului, respectiv: art. 1268 și art. 1269 din C. civ., precum și dispozițiile art. 65, art. 75, art. 77 și art. 81 din Legea nr. 269/2004 privind Codul consumului.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1268 alin. (2) C. civ., art. 1269 alin. (1) teza a II-a și alin. (2) C. civ., precum și celor cuprinse în Legea nr. 269/2004 care prevăd că "1) prețurile și tarifele trebuie să fie indicate în mod vizibil și într-o formă neechivocă; 2) contractul dintre comercianți și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, lipsite de echivoc; 3) clauzele contractuale se interpretează în caz de dubiu în favoarea consumatorului și 4) este în sarcina comerciantului care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul să prezinte probe în acest sens.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a ignorat normele legale sus-menționate invocate și în apel, în condițiile în care părțile se află în litigiu tocmai din pricina modalității diferite în care acestea interpretează prevederile contractuale, respectiv art. 1 din cap. 4 - referitor la prețul din antecontract.

În opinia recurentului, în situația în care instanța de apel ar fi dat eficiență dispozițiilor legale evocate, interpretarea contractului s-ar fi făcut în sensul care corespunde intenției reale a părților, înlăturând astfel reaua-credință a intimatei care a redactat și impus un contract neclar, cu o eroare materială privind descrierea imobilului care face obiectul contractului, în scopul de a obține de la consumator un procent cu 75% mai mare decât cel comunicat inițial.

Cu referire la statuarea în considerentele deciziei recurate a faptului că vina pentru nefinalizarea vânzării aparține promitentului-cumpărător, și aceasta deoarece nu este de acord cu plata prețului calculat la suprafața construită în loc de suprafața utilă, a arătat că este de natură a-l vătăma în sensul că este expus riscului de a pierde avansul care a fost achitat.

II. Prin recursul incident, recurenta-pârâta S.C. JT C. S.R.L. a solicitat casarea deciziei atacate sub aspectul soluției date excepției tardivității apelului declarat de reclamant.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul a formulat apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 565/29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, cu depășirea termenului legal.

Astfel, sentința a fost comunicată reclamantului la data de 10 mai 2017, iar cererea de apel a fost transmisă prin poștă Tribunalului Constanța, unde a fost înregistrată, pe data de 14 iunie 2017.

La dosar există doar plicul prin care s-a susținut că a fost transmis acest apel și că are aplicate trei ștampile cu date diferite, respectiv: 9, 12 și 13 iunie 2017.

În ceea ce privește plicul existent la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că acesta nu poate fi reținut ca o dovadă de formulare a apelului în termen, întrucât, potrivit art. 183 C. proc. civ., actul de procedură se consideră a fi îndeplinit în termen dacă a fost depus la poștă prin scrisoare recomandată.

Or, în cauză, plicul nu atestă depunerea apelului prin scrisoare recomandată; pentru a face dovada că plicul a fost transmis prin scrisoare recomandată, apelantul-reclamant trebuia să facă dovada cu recipisa aferentă acestei transmiteri.

A conchis recurenta-pârâtă că, având în vedere că plicul existent la dosar nu face dovada comunicării apelului în condițiile expres prevăzute de art. 183 C. proc. civ., respectiv prin scrisoare recomandată, apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 565/29 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost formulat cu depășirea termenului legal, fiind incidente prevederile art. 185 C. proc. civ., care instituie decăderea din exercitarea dreptului, ca sancțiune a exercitării căii de atac cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Prin rezoluția din data de 26 martie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de recurenta-pârâtă JT C. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat și, în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-reclamant la cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare. A susținut, referitor la excepția nulității recursului că, în realitate, reprezintă o apărare cu privire la motivele de recurs formulate și nu o excepție veritabilă, motivele de recurs fiind întemeiate.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 27 februarie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., a respins excepția tardivității recursului incident declarat de pârâta JT C. S.R.L., a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamant și de pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 677 din 1 noiembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a acordat termen de judecată la data de 8 mai 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă S.C. JT C. S.R.L., a cărui analiză este prioritară (având în vedere că pune în discuție legalitatea deciziei atacate din perspectiva regularității cererii de apel) și care urmează a fi cercetat prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de conținutul criticilor de nelegalitate, nu este fondat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) C. proc. civ., "termenul de apel este de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

În cauză, sentința atacată cu apel a fost comunicată reclamantului la data de 10 mai 2017, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul tribunalului; cererea de apel a fost depusă la oficiul poștal la data de 09 iunie 2017, conform plicului aflat la dosarul curții de apel, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 14 iunie 2017.

Potrivit dispozițiilor art. 468 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din același act normativ, termenul de apel s-a împlinit la 12 iunie 2017.

Cum cererea de apel a fost depusă la oficiul poștal, devin aplicabile prevederile art. 183 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal (…) este socotit a fi făcut în termen".

Recurenta-pârâtă a invocat, în susținerea excepției tardivității apelului, prevederile art. 183 alin. (3) C. proc. civ., și anume nedepunerea la dosar a recipisei oficiului poștal care să ateste transmiterea prin scrisoare recomandată a apelului.

Înalta Curte constată că, și în vechea reglementare (art. 104 din C. proc. civ. de la 1865), era considerat a fi transmis în termen actul de procedură adresat instanței judecătorești care a fost predat recomandat la oficiul poștal mai înainte de împlinirea lui.

Sensul unei asemenea dispoziții este acela de a crea o facilitate persoanelor care doresc să depună acte de procedură fără a se deplasa la sediul instanțelor judecătorești, facilitate care trebuie să fie însoțită de o garanție în ceea ce privește calculul termenelor. Această garanție constă în reglementarea obligației de transmitere a corespondenței într-o modalitate care să permită, în cazul pierderii sau deteriorării acesteia, verificarea datei la care a fost depusă.

Interpretarea dată de recurenta-pârâtă prevederilor art. 183 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că actele de procedură depuse la oficiul poștal trebuie să fie însoțite, în toate cazurile, de recipisa care se eliberează expeditorului nu poate fi primită, deoarece aceste acte de procedură poartă mențiuni care se bucură de o prezumție de validitate.

Dispozițiile legale menționate prezintă utilitate sub aspect probator atunci când se contestă conținutul mențiunilor sau atunci când acestea nu permit identificarea datei transmiterii actului (de exemplu, nu sunt lizibile).

Or, în ipoteza în care plicul în care a fost transmis actul procedural poartă ștampile lizibile care atestă data depunerii înscrisului la oficiul poștal (09 iunie 2019) și numărul recomandatei (R/16009), în mod corect instanța de apel a respins excepția tardivității apelului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost încălcate dispozițiile art. 468 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) și ale art. 183 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă.

Cu referire la recursul principal, declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs a fost întemeiat de recurentul-reclamant pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care dispun: "Casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Recurentul-reclamant și-a circumscris criticile ipotezei care vizează existența în decizia recurată a unor motive străine de natura cauzei, cu referire la considerentele instanței de apel care a reținut că apartamentul care face obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare nu ar fi existat la data perfectării antecontractului între părți.

Examinând decizia care face obiectul controlului judiciar, Înalta Curte constată că la analiza criticilor formulate în apel cu privire la obiectul antecontractului și prețul imobilului, curtea de apel a pornit de la premisa că la data încheierii antecontractului în discuție, apartamentul nu era finalizat, nefiind emisă nici autorizația de construire.

În sprijinul acestei concluzii, instanța de apel a enumerat, la fila x din decizie, înscrisurile pe care le-a avut în vedere, arătând în continuare că la momentul perfectării antecontractului nu putea fi determinată "întinderea exactă a imobilelor care urmau să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare, părțile prevăzând expres că prețul va fi recalculat la momentul închiderii apartamentului, când se va face măsurătoarea finală".

Or, la baza acestui raționament al instanței de apel stă o premisă falsă, întrucât în speță nu s-a contestat că imobilul era edificat la data încheierii antecontractului - 11 august 2014, promisiunea de vânzare-cumpărare privind un bun care exista la data încheierii actului, nu un bun viitor.

Autorizația de construire a imobilului nu este cea menționată de instanța de apel; așa cum rezultă chiar din Autorizația nr. x/2015, aceasta vizează o modificare adusă proiectului autorizat conform A.C. nr. 271/2012, constând în închidere balcoane, schimbare finisaje fațade și împrejmuire teren.

Astfel, se constată că părțile au convenit să vândă/cumpere spațiul tehnic - scara B al imobilului situat în municipiul Constanța, la prețul de 107.000 euro.

Antecontractul a fost însoțit de planul releveu al etajului 11, în care este menționată o suprafață utilă a spațiului în discuție de 135,60 mp, suprafață care este înscrisă și în antecontract, dar ca suprafață construită.

Mai mult, la 01 noiembrie 2014, între părți s-a încheiat un contract de închiriere pentru apartamentul nr. x, aflat la etajul 11 din imobilul sus-menționat, având destinație de locuință.

În condițiile expuse, considerentele instanței de apel, sub aspectele învederate prin criticile care susțin primul motiv de recurs, apar ca fiind străine de natura cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte menționează că, spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ. prevede că motivul de casare este incident atunci când hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Această ipoteză nu se regăsește în speță, întrucât instanța de apel a expus și considerente care nu pot fi calificate ca fiind străine de natura cauzei, respectiv cele privitoare la determinarea întinderii obiectului contractului, care urmează a fi cenzurate, în limita criticilor formulate în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceste critici se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a dat eficiență regulilor de interpretare prevăzute de art. 1268 și 1269 C. civ., privitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice și a regulilor de interpretare subsidiară; de asemenea, nu făcut aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 269/2004, indicate în cererea de apel.

Criticile sunt fondate în sensul în care instanța de apel a apreciat că, în circumstanțele particulare ale cauzei, nu poate interveni în mecanismul determinării obiectului antecontractului.

Înalta Curte constată că această concluzie reprezintă, în sine, un fine de neprimire a cererii deduse judecății în condițiile în care, așa cum s-a arătat părțile tind la lămurirea pe cale judiciară a clauzelor care au generat disputa judiciară.

Curtea de apel nu a făcut o analiză a regulilor de interpretare a contractelor, deși prin cererea de apel s-a învederat că nu se solicită o modificare a clauzelor contractuale, ci clarificarea acestora.

Astfel, în speță se constată că părțile au convenit asupra tranzacționării unui spațiu tehnic având o individualitate proprie contra unei sume globale, cu mențiunea că prețul urmează a fi recalculat la momentul închiderii, când se va face măsurătoarea finală.

Prețul comunicat de promitentul vânzător urmare acestei recalculări a fost raportat ulterior la o suprafață construită de 205 mp, față de 135,60 mp, cât s-a menționat în antecontract.

Prin urmare, se impunea ca instanța de apel să facă analiza incidenței dispozițiilor art. 1268 și 1269 C. civ., în condițiile în care s-a susținut existența în contract a unor clauze îndoielnice, precum și caracterul predeterminat al antecontractului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 677 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident declarat de pârâta S.C. JT C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 677 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 677 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2019.

Procesat de GGC - NN