ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1572/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2015 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția Civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Constanța ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate natura juridică a Contractelor nr. x din 13 martie 2009 și nr. 3195 din 13 martie 209 încheiate de părți, ca fiind antecontracte de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. x, Constanța și, respectiv, a apartamentului nr. x, Constanța; să se dispună rezoluțiunea sau rezilierea acestor contracte; să se dispună obligarea pârâtei la plata de daune-interese reprezentând ratele și accesoriile încasate cu titlu de preț; să se recunoască reclamantei un drept de retenție a bunurilor până la achitarea integrală a debitelor de către pârâtă, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată la data de 1 februarie 2016, reclamanta a completat obiectul acțiunii, în sensul: I. să se constate nulitatea absolută a celor două contracte și să se dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii lor și pârâta să fie obligată să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de rate și accesorii, precum și dobânda legală aferentă acestor pretenții; II. să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la cele două apartamente în litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 759/2016 din 2 februarie 2016, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Instanța a constatat că valoarea celor două contracte este de 409.239,60 RON (93.009 euro) și, respectiv, de 269.610 RON (61.275 euro), astfel că valoarea dedusă judecății este mai mare de 200.000 RON, instituită prin art. 94 alin. (1) lit. k), cu) referire la art. 95 C. proc. civ., aspect ce atrage competența Tribunalului Constanța de a soluționa cauza în primă instanță.

Ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, cererea a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe, secția a II-a civilă la data de 16 februarie 2016.

Prin Sentința civilă nr. 1802 din 5 octombrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea subsidiară de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA Constanța; a constatat natura juridică a Contractului nr. x din 13 martie 2009 și a Contractului nr. x din 13 martie 2009, încheiate între părți, ca fiind antecontracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. x, respectiv, pentru apartamentul nr. x, situate în județul Constanța. A dispus rezoluțiunea contractelor astfel calificate; a obligat pârâta la plata sumei de 85.825,32 RON, reprezentând avans și chirie plătite de către reclamantă în temeiul Contractului nr. x din 13 martie 2009, la care se adaugă T.V.A.-ul aferent chiriei de 56.250,54 RON, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective, sumele urmând a fi actualizate cu rata inflației; a obligat pârâta la plata sumei de 58.045,82 RON, reprezentând avans și chirie plătite de către reclamantă în temeiul Contractului nr. x din 13 martie 2009, la care se adaugă T.V.A.-ul aferent chiriei de 38.757,92 RON, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective, sumele urmând a fi actualizate cu rata inflației.

Totodată, a respins cererea de instituire a dreptului de retenție până la plata sumelor datorate de pârâtă, ca neîntemeiat și a respins capetele principale de cerere, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.313,49 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat, onorariu expert și taxă de timbru).

Prin Decizia civilă nr. 231/A din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SA CONSTANȚA împotriva încheierii din data de 27 aprilie 2016 și a Sentinței civile nr. 1802 din 5 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă. A fost obligată apelanta să plătească intimatei A. suma de 600 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta SC B. SA Constanța a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 231/A din 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Potrivit art. 430 din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel, urmează a se avea în vedere că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat (mijloc de probă), care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat; ca atare, într-o judecată ulterioară, partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din procesul anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existența dreptului.

Or, în cauza de față, se impun a fi reținute, cu titlu de efect pozitiv al puterii de lucru judecat, considerentele instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cererilor legate de Contractele de închiriere nr. x din 13 martie 2009 și nr. y din 13 martie 2009, formulate de reclamanta din prezenta cauză, considerente cuprinse în corpul hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosarele nr. x/2012 și nr. y/2012

Prin Decizia civilă nr. 336 din 16 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2012, a fost respins recursul formulat de A. ca nefondat, reținându-se în motivare că "Obiectul acțiunii, astfel cum acesta a fost determinat de recurenta reclamantă în raport de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a constat în anularea contractului încheiat între părți la data de 13 martie 2009, urmare a vicierii consimțământului recurentei, prin dol. (...) s-a invocat de către recurenta reclamantă faptul că ar fi fost indusă în eroare de către intimata prin anunțul întocmit de aceasta, în cuprinsul căruia s-ar fi ofertat vânzarea respectivelor apartamente, prioritate la cumpărarea acestor apartamente urmând a avea angajații societății pârâte. Într-adevăr, în cuprinsul acestui anunț, se menționează oferta de vânzare a celor 44 de apartamente. Tribunalul apreciază însă că acest anunț nu a avut un caracter determinant în stabilirea clauzelor contractuale, în condițiile în care în cuprinsul contractului încheiat ulterior acestui anunț, încă din antetul acesteia, se menționează în mod clar și neechivoc natura contractului, ca fiind de închiriere, iar în cuprinsul acestuia sunt stabilite clar obligațiile părților, tot prin raportare la obligațiile reciproce specifice unui contract de închiriere și nu de vânzare-cumpărare".

Prin Decizia civilă nr. 45 din 18 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, Tribunalul Constanța a reținut că natura actului juridic a cărei anulare se solicită este un contract de închiriere, care conține și o clauză de prioritate la cumpărare în favoarea reclamantei chiriașe, în contul contravalorii chiriei lunare și a avansului achitat pentru ultimele 9 luni și 18 zile, fiind în mod valabil încheiat între părțile contractante.

Așadar, natura contractelor încheiate între recurentă, în calitate de locator și reclamanta din prezenta cauză, în calitate de locatar, este a unor contracte de închiriere, natura juridică constatată în mod implicit prin Decizia civilă nr. 336 din 16 aprilie 2014 și Decizia nr. 45 din 18 februarie 2014, ambele pronunțate de Tribunalul Constanța.

Nu în ultimul rând, urmează a se observa că, susținerea instanței în sensul că, în cadrul litigiilor anterioare, "nu a statuat asupra naturii juridice a celor două acte juridice civile, ci doar a arătat că erau analizabile în limitele cu care instanțele au fost învestite", nu ar putea fi primită, întrucât ceea ce s-a invocat nu a fost excepția autorității de lucru judecat, ci excepția puterii de lucru judecat, caz în care instanța ar fi trebuit să analizeze considerentele celor două hotărâri judecătorești de natură a impune consecvența în judecată.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii".

Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, "Termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni".

Potrivit art. 7 din același act normativ, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept".

Raportat la dispozițiile legale anterior menționate, urmează a se observa că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, iar în prezenta cauză, de la data la care se invocă faptul că pârâta și-a încălcat obligația stipulată în contract - în sensul de a vinde reclamantei imobilul la momentul la care aceasta își manifesta intenția de cumpărare, respectiv de la momentul comunicării refuzului de a întocmi contractul de vânzare-cumpărare.

Or, în speță, termenul de prescripție a început a curge la data de 19 ianuarie 2010, data la care recurenta a notificat reclamanta în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la care, chiar instanța consideră ca acesta reprezintă un refuz nejustificat de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

Introducerea cererii la data de 12 iunie 2015 apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de prescripție, element în raport de care excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia admisă.

De altfel, la dosarul cauzei a fost depusă și o invitație la conciliere directă, înaintată de reclamantă, prin care a convocat recurenta, prin Adresa nr. x din 29 aprilie 2011, la data de 16 mai 2011, în vederea rezolvării pe cale amiabilă a problemelor rezultate din Contractele nr. x din 13 martie 2009 și nr. y din 13 martie 2009 și a solicitat restituirea sumei totale de 39.158 euro.

Astfel, în măsura în care nu se va aprecia că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 19 ianuarie 2010, acesta a început să curgă de la data 16 mai 2011, dată la care reclamanta a solicitat restituirea sumei totale de 39.158 euro, cât și rezolvarea problemelor legate de derularea celor două contracte.

Interpretând greșit dispozițiile legale anterior menționate, instanța de fond a considerat că, în speță, "sancționarea contractelor la solicitarea unei părți contractante poate fi cerută oricând pe durata executării contractului, având în vedere că părțile au stabilit că bunul se restituie proprietarului doar la sfârșitul perioadei contractate și doar dacă posesorul lui nu își exprimă opțiunea de a-l cumpăra (art. 11 din contract) și că acest act juridic încetează când intervine un contract de vânzare-cumpărare (art. x din contract)".

Instanța de fond nu a înțeles a stabili, în concret, data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Instanța, având de stabilit natura juridică a voinței părților și, pe cale de consecință, natura juridică a celor două contracte perfectate între părți, nu a ținut seama de dispozițiile art. 6 din cele două contracte, potrivit cărora neplata la termen a 3 chirii va fi considerată o încălcare materială culpabilă a contractului, caz în care proprietarul are dreptul de a rezilia contractul printr-o simplă notificare, chiriașul având obligativitatea de a elibera și de a preda de îndată apartamentul închiriat.

Totodată, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 11 din cele două contracte, potrivit cărora la încetarea contractului de închiriere, locatarul are posibilitatea de a-și exprima opțiunea în sensul achiziționării apartamentului ce formează obiectul contractului de închiriere.

La soluționarea capătului de cerere privind stabilirea naturii juridice a contractelor, instanța nu a ținut seama de Adresa nr. x din 21 martie 2012 emisă către intimată.

Instanța de judecată, la momentul la care a realizat operațiunea calificării naturii juridice a contractelor de închiriere ca fiind antecontracte de vânzare-cumpărare, nu a avut în vedere caracteristicile unui astfel de contract, realizând, cel puțin sub acest aspect, o interpretare eronată, prin raportare la art. 1295 din vechiul C. civ.

În mod eronat, cu încălcarea dispozițiilor de drept material incidente în cauză, instanța a procedat la recalificarea naturii juridice a contractelor de închiriere, în contextul în care, dispozițiile contractuale au o natură juridică mult mai complexă, aspecte ce nu au fost analizate de instanță.

Și soluția instanței privind rezoluțiunea contractelor este eronată, întrucât efectul rezoluțiunii îl reprezintă desființarea retroactivă a contractului, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat.

Or, având în vedere că în prezenta cauză suntem în prezența unor contracte cu executare succesivă, nu este permisă aplicarea sancțiunii rezoluțiunii contractului, ci s-ar putea discuta despre o eventuală reziliere a convenției.

Sancțiunea rezilierii poate fi aplicată numai în situația în care o parte nu își îndeplinește obligațiile, iar în speța de față, reclamanta este cea care este în culpă în executarea propriilor obligații, constând în plata chiriei aferente celor două imobile, însă instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Este contrară dispozițiilor legale incidente și soluția pronunțată de instanță cu privire la cererile formulate privind restituirea sumelor plătite cu titlu de avans și de chirie în temeiul celor două contracte, întrucât sumele achitate de reclamantă, astfel cum acestea au fost individualizate în cuprinsul raportului de expertiză, reprezintă prețul folosinței bunului, folosință de care reclamanta a beneficiat.

Din această ultimă perspectivă, urmează a se observa că susținerea potrivit căreia s-ar putea promova, ulterior, o cerere introductivă de instanță având ca obiect despăgubirea recurentei pentru lipsa de folosința a acestui imobil nu ar putea fi primită, de vreme ce părțile nu au urmărit perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, a unui antecontract de vânzare-cumpărare, ci un veritabil contract de închiriere cu un obiect determinat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin Încheierea din 17 octombrie 2018, s-a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA Constanța împotriva Deciziei civile nr. 231/A din 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, cauza fiind repusă pe rol prin încheierea din 15 mai 2019.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierile din cameră de consiliu din 2 octombrie 2019 și respectiv 20 noiembrie 2019 s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în minuta Încheierii din 15 mai 2019 și respectiv 2 octombrie 2019.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică invocată de către recurentă vizează greșita respingere a excepției puterii de lucru judecat.

Prealabil, Înalta Curte arată că, deși recurenta a invocat ca și motiv de recurs art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, invocă încălcarea dispozițiilor art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., așadar încălcarea unor norme de procedură, aspecte care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la acest prim aspect, Înalta Curte constată că recurenta a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel.

Susținerile recurentei nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Singurul argument, ce poate fi reținut de către instanță și care poate face obiectul analizei în recurs, vizează faptul că pârâta a invocat excepția puterii de lucru judecat și nu pe cea a autorității de lucru judecat, motiv pentru care instanța de apel avea obligația de a analiza considerentele hotărârilor judecătorești indicare de către aceasta.

Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispozițiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 din C. proc. civ., instanța de apel a analizat și nu a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat.

Înalta Curte apreciază că se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Argumentul recurentei nu poate fi, însă, reținut, în condițiile în care analiza curții de apel a avizat tocmai puterea de lucru judecat, instanța reținând că prin Sentința civilă nr. 8279 din 6 iunie 2013 și respectiv prin Sentința civilă nr. 10197 din 24 iulie 2013, ambele pronunțate de Judecătoria Constanța, nu s-a statuat asupra naturii juridice a celor două contracte, cenzurarea validității actelor făcându-se, în limitele învestirii, prin raportare la existența sau inexistența dolului.

Nici criticile care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a stabilirii voinței părților de a încheia antecontracte de vânzare-cumpărare și nu contracte de închiriere nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Indicarea normelor de drept material nu este suficientă pentru a răspunde exigențelor impuse de legiuitor.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA Constanța împotriva Deciziei civile nr. 231/A din 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă SC B. SA Constanța la plata sumei de 5.400 RON, către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA Constanța împotriva Deciziei civile nr. 231/A din 2 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă SC B. SA Constanța la plata sumei de 5.400 RON, către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM