ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5021/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x din 2 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plată pe numele reclamantei potrivit Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008, pentru suma de 14.319,36 RON; totodată a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 1127 din 8 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015 s-a admis excepția de necompetenta teritorială, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, la data de 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la data de 8 ianuarie 2016 prin care a invocat necompetența materială a instanței, susținând că instituția este organ de specialitate al administrației publice centrale, astfel că litigiul este de competenta curții de apel, secția de contencios administrativ.

Prin Sentința civilă nr. 267 din 3 martie 2016, s-a dispus admiterea excepției necompetenței materiale, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 6 iunie 2016 sub nr. x/2015 procedându-se la judecata pe fond a cauzei, acordându-se prim termen de judecată la data de 8 septembrie 2016.

La data de 10 august 2016 la dosarul cauzei pârâta ANRP a depus cerere de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 08.09.2016, Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea de către ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării nr. 2481/1/2016.

Soluționarea sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40/2016 publicată în M.Of. nr. 987 din 8 decembrie 2016 a determinat reclamanta a formulat la data de 16 decembrie 2016 cerere de redeschidere a judecății cauzei.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 17 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții - Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta - recurentă a susținut următoarele:

Instanța de fond nu a ținut seama de toate aspectele invocate în acțiune și notele de ședință depuse la dosar, motivarea fiind una generică, fără a se indica expres de ce a respins apărările invocate de reclamantă.

Se consideră că nu se arată în hotărâre de ce au fost respinse apărările sau susținerile reclamantei, iar motivarea a preluat punctul de vedere al pârâtei din întâmpinare. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de pricină, cauza a fost examinată pe alt temei de drept, inclusiv fondul cauzei nu a fost examinată sau nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările reclamantei legate de adresa la care s-a comunicat decizia pârâtei.

În mod greșit a apreciat instanța preluând apărările pârâtei în sensul că până în 2011 trebuia să se solicite valorificarea titlului de plată, deși la dosar nu se regăsește comunicarea deciziei către reclamantă. Doar pentru că pârâta a susținut că s-a comunicat la o anumită dată, instanța și-a însușit această afirmație, care nu se poate verifica. Instanța nu a arătat de ce nu a reținut ca valabilă comunicarea realizată în anul 2012 către reclamantă și nu a solicitat dovezi cu privire la comunicarea în anul 2011 a deciziei către reclamantă. Instanța putea realiza verificări la pârâtă și cu privire la un alt dosar de despăgubiri pe numele reclamantei, soluționat anterior acestuia, dosar în care reclamanta a depus același act de identitate.

În raport de soluția pronunțată de Înalta Curte, prin decizia nr. 40/2016, reclamantei i se aplica vechea procedură, anterioară intrării în vigoarea a Legii nr. 165/2013. Și totuși, deși s-a depus această precizare, instanța de fond a apreciat eronat că reclamanta a arătat că se aplică Legea nr. 165/2013.

Deși titlul de despăgubire, în forma Deciziei nr. 1343/FF/apare ca emis la data 2 februarie 2008, acesta a fost comunicat reclamantei, ca urmare a demersurilor sale, la adresa corectă, la data de 23 ianuarie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, astfel că la acest moment s-a născut dreptul reclamantei de a formula cerere pentru emiterea titlului de plată.

Urmare a comunicării titlului de despăgubirii, în 23 ianuarie 2012, prin mandatar, reclamanta a transmis cererea de emitere a titlului de plată, însoțită de procură și titlul de despăgubiri în original, care a primit răspunsul nr. 4533/SSET, prin care i s-a comunicat că titlul de despăgubire îi fusese comunicat la data de 26 februarie 2008, fără ca la dosar să se afle o astfel de dovadă.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală.

În susținerea poziției lor procesuale, pârâtele au învederat că reclamanta în calitate de titulară a deciziei CCSD avea posibilitatea constituirii unui dosar de opțiune și parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru valorificarea Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008 în termenul prevăzut de art. 181 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, de 3 ani de la data emiterii, care este un termen de decădere.

Reclamanta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul legal, astfel că nu mai este îndreptățită la valorificarea lui dreptului de plată a sumelor de bani prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Împrejurarea că instanța de fond nu a valorizat valorizat apărările reclamantei, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că la baza argumentației judecătorului fondului nu a stat în exclusivitate numai aspectele relevate de reclamantă, ci ansamblul apărărilor părților în litigiu, în condiții de contradictorialitate, iar stării de fapt rezultate în urma administrării și evaluării mijloacelor de probă a aplicat dispozițiile legale relevante, acceptând varianta de interpretare a normelor propusă de pârâtă.

Prin urmare este nefondată această critică de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de reclamantă prin cererea de recurs, se constată și atrage casarea unor hotărâri atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Procedând la propria analiză, instanța de control judiciar constată că, motivul de nelegalitate invocat nu este incident în cauză, soluția primei instanțe fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de sancționare a refuzului nejustificat manifestat de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul obligării acestor autorități publice la emiterea titlului de plată pe numele reclamantei potrivit Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008, pentru suma de 14.319,36 RON, în temeiul art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Potrivit acestei norme "Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

Sesizată fiind cu pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu aplicabilitatea art. 41 din Legea nr. 165/2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "Dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile persoanelor îndreptățite sau autorilor acestora care au obținut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V1 secțiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri."

Prin urmare, obligația de plată a sumelor de bani prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, poate fi valorificată numai în condițiile exprimării anterioare, în termen legal, a opțiunii creditorului de preschimbare a titlului său de despăgubire emis în temeiul Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, în titlu de plată.

Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, înlăuntrul căruia titularul deciziei de despăgubire își poate exercita dreptul de opțiune, curge de la data emiterii acestui titlu, constituind un termen de decădere, la a cărui împlinire, potrivit deciziei anterior menționate, "creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire, el nu mai poate beneficia de dispozițiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează executarea uneia dintre modalitățile în care titlul de despăgubire putea fi valorificat și pentru care creditorul nu a înțeles să opteze în termenul legal în care o putea face".

Titlul de despăgubire nr. 1343/FF a fost emis reclamantei în data de 4 februarie 2008, astfel încât termenul până la care putea fi valorificat titlul de despăgubire prin urmarea procedurii administrative de exercitare a dreptului de opțiune a fost data de 4 februarie 2011, pentru că textul legal menționat prevede că momentul de debut al termenului prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 este data emiterii titlului de despăgubire, iar nu data comunicării acestuia cum pretinde reclamanta.

Cum reclamanta nu a făcut dovada demarării procedurii administrative de valorificare a titlului astfel obținut anterior datei de 4 februarie 2011, a pierdut chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire.

Prin urmare, în mod legal a apreciat instanța de fond că refuzul pârâtelor de a se conforma solicitării reclamantei este justificat, hotărârea atacată fiind din acest punct de vedere dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 17 din 9 februarie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM