Decizia nr. 6842/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1084/2015 a Tribunalului București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată aferente anilor 2014 și 2015, pentru despăgubirile acordate prin titlul de despăgubire, respectiv Decizia nr. 3384/10.11.2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 13 mai 2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență și a trimis cauza spre competentă soluționare secției civile a Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015**, la data de 26.05.2015. Prin sentința civilă nr. 1084 din 23.09.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.11.2015, sub același număr de dosar.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 978 din 22 martie 2016, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a obligat pârâta să emită pe numele reclamantului titlul de plată pentru despăgubirile acordate prin decizia nr. 3384/10.11.2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea cererii reclamantului. În susținerea recursului, pârâta învederează că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, apreciind în mod greșit asupra suspendării procedurii privind valorificarea deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Invocând dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1242/22.09.2011 și cele ale Deciziei nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, precum și prevederile Decretului nr. 167/1958, recurenta-pârâtă critică argumentația instanței de fond cu privire la întreruperea termenului de prescripție. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că pârâta nu a făcut dovada comunicării către reclamantă a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, arătând că, potrivit borderoului de comunicări poștale anexat recursului, decizia nr. 3384/2008 a fost comunicată la data de 26.11.2008 către autoarea reclamantului, B.. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, recurenta-pârâtă învederează că reclamantul nu se încadrează în ipoteza acestui text normativ, întrucât nu a constituit un dosar de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire. Recurenta-pârâtă a solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate cererii de recurs.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare, arată că recurenta-pârâtă greșit reiterează prin motivele de recurs aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 18 1 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Intimatul-reclamant arată că decizia de despăgubiri nr. 3384/10.11.2008 a fost comunicată autoarei sale la data de 14.06.2012, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, deși actul administrativ a fost emis încă din luna noiembrie 2008. ANRP nu a făcut dovada transmiterii titlului la data emiterii. Recurenta-pârâtă nu a contestat acest aspect și înscrisurile doveditoare, ceea ce semnifică o recunoaște tacită. Nu i se poate imputa intimatului-reclamant că nu s-a încadrat în termenul vehiculat de pârâtă. Mai arată că emiterea titlurilor de plată a fost amânată pe o perioadă de aproximativ 3 ani, respectiv până la data de 15.05.2013, potrivit O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 117/2012, iar plata sumelor de bani stabilite ca despăgubiri urmează procedura stabilită de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe de altă parte, dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă ca și temei de drept în susținerea excepției decăderii sunt abrogate. Totodată, având în vedere că titlul de despăgubiri a fost comunicat la data de 14.06.2012, un eventual termen de decădere/prescripție extinctivă s-ar împlini la data de 14.06.2015. Or, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București în luna aprilie 2015. Astfel, ANRP a refuzat în mod nejustificat să-i înregistreze cererea de opțiune privind emiterea titlurilor de plată și achitarea despăgubirilor în numerar, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 165/2013, invocând așa-zisa decădere din dreptul de a mai solicita emiterea titlurilor de plată.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 03.04.2019. La acest termen de judecată, cauza a rămas în pronunțare și amânată pronunțarea la data de 17.04.2019, când a fost repusă cauza pe rol și acordat termen de judecată la data de 18.09.2019, cu citarea părților, în vederea punerii în discuție a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Suspendarea judecării recursului Prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2019 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a unor sesizări privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. La data de 16.12.2020 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În cauză, prin cererea de chemare în judecată a fost contestat refuzul pârâtei ANRP de a emite, la cererea reclamantului, titlurile de plată aferente anilor 2014 și 2015, corespunzătoare titlului de despăgubire - decizia nr. 3384/2008 a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, refuz exprimat prin adresa nr. x/24.02.2015. În motivarea refuzului, ANRP a arătat că, pentru valorificarea titlului de despăgubire, a fost instituit de către legiuitor un termen de decădere, prin art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, termen care este de 3 ani și curge de la data emiterii deciziei de despăgubire. În cazul reclamantului, decizia de despăgubire nr. 3384/CC a fost emisă la data de 10.11.2008 și comunicată autoarei reclamantului la 26.11.2008, astfel că termenul până la care putea fi valorificată, respectiv 26.11.2011, a fost depășit. Instanța de fond a admis cererea reclamantului și a obligat pârâta ANRP să emită pe numele reclamantului titlul de plată pentru despăgubirile acordate prin decizia nr. 3384/10.11.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, stabilind caracterul nejustificat al refuzului de emitere a titlului de plată, câtă vreme emiterea unor astfel de titluri a fost suspendată prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010, iar suspendarea a dăinuit până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care a abrogat prevederile art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, de care se prevalează autoritatea pârâtă. Instanța a reținut și că pârâta nu a făcut dovada comunicării deciziei de stabilire a despăgubirilor, așa încât nu se pune problema decăderii sau prescripției dreptului reclamantului de a cere emiterea titlului de plată și, de asemenea, rămân aplicabile prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013. Prin recursul său, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susține, în esență, că prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010 nu a avut loc o suspendare a procedurii de valorificare a deciziei de despăgubire a CCSD, astfel că reclamantul putea și trebuia să exprime dreptul său de opțiune cu privire la valorificarea titlului de despăgubire, prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii reglementate de art. 18 indice 1 alin. (4) din capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005. Înalta Curte constată că prin decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul oficial la data de 9 octombrie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care condiționează însuși dreptul la despăgubiri al deținătorilor de titluri de despăgubire de exercitarea dreptului de opțiune pentru o anumită modalitate de despăgubire este neconstituțională. Față de caracterul obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate, ale cărei efecte se produc în toate cauzele aflate pe rol la data publicării acesteia în Monitorul oficial, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor din recursul declarat de A.N.R.P., dat fiind că temeiul de drept care a stat la baza refuzului autorității pârâte-recurente de emitere a titlului de plată a fost înlăturat din ordinea juridică prin decizia Curții Constituționale. Astfel, nu mai poate fi reținută, ca justificare a refuzului de a emite titlul de plată, intervenirea decăderii prevăzută de dispozițiile art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit căruia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii. Sunt de amintit unele dintre considerentele deciziei de neconstituționalitate, potrivit cărora: (…) 17. Curtea constată că se ajunge astfel la situația în care neexercitarea unei opțiuni pentru o anumită modalitate de despăgubire, coroborată cu nereglementarea unei modalități de despăgubire aplicabilă în lipsa exprimării vreunei opțiuni, să determine chiar pierderea dreptului subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire. Așadar, persoana îndreptățită nu este decăzută din dreptul de a-și exprima o anumită opțiune, ci chiar din dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, aspect ce aduce în discuție încălcarea art. 44 din Constituție. (…) 25. Or, de vreme ce exprimarea dreptului de opțiune se află sub sancțiunea pierderii chiar a dreptului subiectiv la despăgubiri, Curtea constată că textul de lege criticat consacră o soluție legislativă care aduce atingere dreptului de proprietate privată al persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, reprezentând o ingerință a statului în exercițiul acestui drept fundamental. (…) 30. (…) legiuitorul putea adopta o reglementare alternativă care să îndeplinească cu aceeași eficiență scopul legitim urmărit și care să nu aducă atingere dreptului de proprietate privată al titularilor dreptului la despăgubiri, ceea ce duce la concluzia irefragabilă că textul criticat nu satisface exigențele testului ingerinței minime asupra dreptului de proprietate privată, iar măsura promovată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit. (…) 46. (...) începând cu 15 martie 2012, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012, a fost suspendată atât emiterea titlurilor de plată, cât și a celor de conversie până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 47. În acest cadru legislativ, se observă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2012 marchează o etapă distinctă în procedura de despăgubire, în sensul că adoptarea ei se blochează, practic, întreg procesul de despăgubire până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, ceea ce implică o analiză distinctă în privința situațiilor juridice calificate facta praeterita sau pendentia la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență menționate, respectiv 15 martie 2012. (…) 49. În ceea ce privește situația titlurilor de despăgubire emise între 29 iunie 2007 - 15 martie 2009, Curtea reține că, prin Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 79 și 80, s-a statuat că, întrucât "valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalități prevăzute de art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, iar nu pe calea unei acțiuni în instanță, rezultă în mod neîndoielnic că termenul de 3 ani este de decădere, iar nu de prescripție și, pe cale de consecință, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare. Prin urmare, pentru a nu pierde dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire, în condițiile art. 2.545 alin. (2) din C. civ., creditorul trebuie să își manifeste opțiunea, în sensul art. 18 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii acestor titluri, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul «Proprietatea»". 50. Prin aceeași decizie, paragraful 81, s-a arătat că "Împrejurarea că, ulterior exprimării opțiunii creditorului, se suspendă emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost făcută valorificarea titlurilor de despăgubire", instanța supremă statuând în consecință că "Termenul de 3 ani prevăzut de art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 [...] nu este afectat de prevederile art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 [...], și ale articolului unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2012 [...], aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012". 51. Astfel, având în vedere că termenul de decădere nu este susceptibil de suspendare sau întrerupere, Curtea reține că, pentru titlurile de despăgubiri emise în perioada 29 iunie 2007 - 25 ianuarie 2009, acesta s-a împlinit la 25 ianuarie 2012, iar pentru cele emise în perioada 26 ianuarie - 15 martie 2009, termenul s-a împlinit în intervalul temporal cuprins între 25 ianuarie și 14 martie 2012, după caz. Rezultă că pentru titlurile de despăgubire emise în perioada 29 iunie 2007 - 15 martie 2009, potrivit cadrului legal existent, termenul de decădere s-a împlinit în perioada 25 ianuarie - 14 martie 2012, în funcție de data emiterii acestora. 52. În acest context, Curtea observă că în perioada 29 iunie 2007 - 30 iunie 2010, cadrul normativ a permis posibilitatea opțiunii între titluri de plată și de conversie, întrucât ambele categorii de titluri puteau fi emise, dar în perioada 1 iulie 2010 - 14 martie 2012 nu a existat posibilitatea reală a opțiunii între titluri de plată și cele de conversie, emiterea primelor fiind suspendată. Astfel, pe toată perioada în care termenul de decădere era susceptibil a se împlini (25 ianuarie - 14 martie 2012), precum și pe o perioadă de timp anterioară destul de extinsă (1 iulie 2010 - 24 ianuarie 2012) - perioadă care se suprapune cu cea în care subzista obligația realizării opțiunii pentru titlul de plată sau de conversie -, se constată că dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite a fost iluzoriu, pentru că, deși formal putea să realizeze opțiunea, în mod efectiv, indiferent de opțiunea sa, putea primi doar titluri de conversie. De altfel, în același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a observat că titlurile de despăgubiri nu pot fi convertite decât în acțiuni la Fondul "Proprietatea" (Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful 67), aspect care întărește concluzia potrivit căreia nu mai exista o opțiune între titlurile de plată și cele de conversie. Mai mult, în perioada 15 ianuarie - 1 mai 2011 nu au fost emise nici titluri de plată, nici titluri de conversie, procedura emiterii lor fiind suspendată, iar ulterior datei de 1 iulie 2010 și până la ieșirea din vigoare a capitolului V 1 din Legea nr. 247/2005 nu s-a reluat emiterea titlurilor de plată, ceea ce sprijină concluzia caracterului iluzoriu al opțiunii la care este obligată persoana îndreptățită. (…) 55. Mai mult, Curtea observă că în expunerea de motive la Legea nr. 117/2012 se arată că, la data adoptării legii, acțiunile deținute de stat la Fondul "Proprietatea" erau aproape epuizate (statul mai deținea o participație de doar 0,34%), iar "ulterior momentului epuizării Fondului «Proprietatea», prin emiterea de titluri de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în lipsa unei participații a statului la Fondul «Proprietatea», nu mai pot fi parcurse toate etapele procesului de acordare a despăgubirilor reglementate de către titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele îndreptățite se află în imposibilitatea exercitării după această dată a dreptului de opțiune privind dreptul la despăgubire sub formă de acțiuni la Fondul «Proprietatea»", ceea ce demonstrează nu numai că din 15 martie 2012 dreptul de opțiune a devenit iluzoriu, dar și inexistent, chiar Guvernul recunoscând în mod expres acest lucru. 56. Față de cele arătate, Curtea reține că, în temeiul textului criticat, coroborat cu intervențiile legislative ulterioare, cetățeanul a fost pus în fața unei situații inacceptabile din punct de vedere juridic: să opteze între două modalități de valorificare a titlului de despăgubire, sub sancțiunea decăderii din însuși dreptul la despăgubire, deși una dintre modalitățile de despăgubire nu a fost nicicând actuală, nefiind utilizabilă în perioada de referință. S-a ajuns, astfel, la situația în care, în lipsa opțiunii între o modalitate de despăgubire existentă și una iluzorie, să se piardă însuși dreptul la despăgubire. Mai mult, Curtea subliniază că a existat o perioadă în care singura modalitate de despăgubire a fost suspendată, potrivit art. 18 7 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, un interval de timp de peste 100 de zile, în care dreptul de opțiune era exercitat între două modalități de despăgubire dintre care una suspendată în contextul regulilor determinate de listarea la bursă a Fondului "Proprietatea" (măsură temporară și previzibilă), iar cealaltă a fost suspendată succesiv până la ieșirea din vigoare a textului criticat, aspect care indică un caracter imprevizibil al acesteia/o inconstanță a legiuitorului cu evidente efecte asupra conduitei persoanelor îndreptățite cărora această modalitate de despăgubire ar fi putut ipotetic să le fie aplicată. (…) 62. Prin urmare, soluția legislativă cuprinsă în art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007) care condiționează însuși dreptul la despăgubiri al deținătorilor de titluri de despăgubire de exercitarea dreptului de opțiune pentru o anumită modalitate de despăgubire este neconstituțională. În concluzie, după declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 18 indice 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se confirmă legalitatea sentinței recurate, prin care s-a constatat că ANRP a valorificat greșit sancțiunea decăderii din dreptul de opțiune pentru o anumită modalitate de despăgubire. O altă critică a recurentei-pârâte se referă la reținerea instanței de fond potrivit căreia nu s-ar fi invocat de către autoritatea pârâtă argumente care să facă inaplicabile prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013. Recurenta arată că, în condițiile în care reclamantul ori persoana îndreptățită nu au urmat procedura administrativă privind valorificarea deciziei de despăgubire, aceștia nu se încadrează în prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, întrucât nu au constituit un dosar de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire. Înalta Curte constată că, în privința acestor critici, este relevantă o a doua decizie de neconstituționalitate nr. 602 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul oficial la data de 9 octombrie 2020, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în interpretarea dată prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Conform considerentelor acestei decizii, (...)

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, potrivit cărora: "(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

Prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate sunt criticate în interpretarea obligatorie dată acestora de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 8 decembrie 2016, în sensul că acestea "nu sunt aplicabile persoanelor îndreptățite sau autorilor acestora care au obținut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V^1 secțiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri". (...) 25. Curtea observă că, atâta vreme cât art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 se bucura de prezumția de constituționalitate, era evident că art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se putea referi numai la persoanele îndreptățite care nu și-au pierdut dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv cei care și-au exercitat dreptul de opțiune. Însă, în condițiile constatării neconstituționalității art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 în modul indicat, rezultă că nu și-au pierdut dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire nici persoanele îndreptățite care nu și-au exercitat dreptul de opțiune. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, indiferent că au exercitat sau nu dreptul de opțiune, nicio persoană îndreptățită nu și-a pierdut dreptul subiectiv de a obține valorificarea titlurilor de despăgubire. 26. Art. 18 1 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 formau un corpus legislativ unitar, între acestea existând o legătură funcțională indisolubilă, dar întrucât primul și-a pierdut prezumția de constituționalitate, cel de-al doilea trebuie să acopere sfera creditorilor titulari ai unor titluri de despăgubire emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și care nu au optat pentru una dintre cele două modalități de valorificare a acestora, prin transformarea în titlu de plată și/sau titlu de conversie în acțiuni la Fondul "Proprietatea", care sunt, astfel, și ei îndreptățiți la despăgubiri bănești. Art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 se referă, în mod generic, la dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, de unde rezultă că dreptul la despăgubire se valorifică indiferent că persoanele și-au exercitat sau nu dreptul de opțiune. 27. În acest context, interpretarea art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 dată prin Decizia nr. 40 din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept devine contrară art. 15 alin. (1) și art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât afectează dreptul de proprietate privată al titularilor unui titlu de despăgubire care nu și-au exprimat dreptul de opțiune în privința modalității de despăgubire, în condițiile incerte de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Această a doua decizie a Curții Constituționale vine să confirme legalitatea sentinței recurate, prin care s-a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013. Celelalte argumente din cererea de recurs nu se impune a mai fi analizate întrucât se îndreaptă împotriva considerentelor instanței de fond care a apreciat, îndepărtându-se de la motivarea refuzului de emitere a titlului de plată, că în cauză nu poate fi reținută nici împlinirea unui termen de prescripție. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta A.N.R.P. În temeiul art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă A.N.R.P. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei totale de 3.700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs cu titlu de onorarii de avocat.