ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2019

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 31 octombrie 2014 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să dispună, în principal, constatarea nulității absolute a clauzelor penale de la punctul 6.5. din conținutul Contractelor de vânzare-cumpărare comercială nr. x din 1 iulie 2010 și nr. y din 30 iunie 2011, încheiate de aceasta, în calitate de cumpărător, cu pârâta din prezenta cauză, în calitate de vânzător, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului clauzelor penale inserate în cuprinsul acestor contracte de la 0,5% pe zi de întârziere din suma datorată la 0,1% pe zi de întârziere sau la nivelul dobânzii legale penalizatoare de la momentul încheierii contractelor, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cererii de chemare în judecată.

Judecătoria Constanța, secția civilă, prin Sentința nr. 3002 din 17 martie 2015, a admis excepția, invocată din oficiu, de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând, în esență, că valoarea obiectului acțiunii reclamanților este de peste 200.000 RON.

Prin Sentința civilă nr. 1800 din 5 octombrie 2016 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut, în esență, că susținerile reclamantei în sensul scopului nelegitim urmărit de propriul său reprezentant la încheierea contractului cu pârâta, al cărei asociat unic era, nu sunt decât supoziții și presupuneri ce nu își au suport probator și nu pot produce efecte decât în relațiile dintre reclamantă și angajatul său, că împrejurările învederate a constitui un conflict de interese cu privire la dubla calitate a semnatarului actelor, de director de sucursală al reclamantei și asociat unic al pârâtei nu au relevanță asupra valabilității clauzelor contractuale.

A apreciat tribunalul că nici frauda la lege nu a fost probată în cauză întrucât reclamanta nu a dovedit reaua-credință - intenția de a încălca legea - a vânzătoarei din contractul de vânzare-cumpărare, nefiind învederate nici dispozițiile legale utilizate contrar scopului edictării lor, nici cele încălcate prin prevederea unor penalități de întârziere contractuale.

În ceea ce privește solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., față de lipsa răspunsului la interogatoriu din partea societății pârâte, instanța a reținut că dispozițiile legale prevăd o facultate a judecătorului de a aprecia valoarea probatorie a refuzului de a răspunde, nefiind scutită de a analiza ansamblul materialului probator; în cauză, prezumția de început de dovadă în folosul reclamantei necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.

Tribunalul nu a putut reține nici motivul de nulitate decurgând din dispozițiile Legii nr. 313 din 19 februarie 1879 "pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte și pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din C. civ.", apreciind că aceasta nu este incidentă în cauză.

În privința capătului de cerere subsidiar, de reducere a cuantumului clauzelor penale de la 0,5% pe zi de întârziere la 0,1% pe zi de întârziere sau chiar la nivelul dobânzii legale, instanța a reținut că principiul forței obligatorii a contractului decurgând din art. 969 alin. (1) C. civ. împiedică o astfel de intervenție a autorității judiciare.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-reclamantă A. SRL.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 818 din 20 decembrie 2017 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că nulitatea absolută a actului juridic este sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării unei norme care ocrotește un interes general, obștesc, că, în speță, reclamanta nu a dovedit că actele încheiate cu pârâta sunt fondate pe o cauză ilicită sau sunt încheiate prin fraudarea legii, astfel că nu poate fi reținută o astfel de sancțiune, împrejurarea că reprezentantul reclamantei era, la momentul încheierii celor două contracte, asociat unic al societății pârâte nefiind de natură a atrage nulitatea absolută a actelor.

Referitor la solicitarea de reducere a cuantumului penalităților de la 0,5% la 0,1%, Curtea a observat că toate susținerile și argumentările apelantei se întemeiază pe dispozițiile C. civ. nou, aprobat prin Legea nr. 287/2009, dispoziții ce nu sunt aplicabile cauzei, având în vedere că cele două contracte în discuție au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ. (1865), în reglementarea anterioară, reducerea penalității de întârziere reprezentând o facultate a judecătorului, iar nu o obligație.

A mai reținut instanța de apel că, deși a susținut caracterul excesiv și abuziv al clauzei penale, apelanta nu a oferit niciun criteriu după care instanța să poată aprecia realitatea susținerilor făcute, nefiind depuse probe din care să rezulte practica sa comercială uzuală în raporturile derulate cu alte societăți, însăși pârâta fiind obligată prin hotărâri judecătorești la plata față de furnizorii mărfurilor a unor penalități de întârziere în procente comparabile sau chiar mai mari decât cele stabilite prin contractele în discuție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru soluționarea în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ. și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 967 alin. (2) și 968 C. civ., fără a se raporta la art. 272 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă aducând în susținerea acestei critici următoarea argumentație.

Deși se recunoaște situația de fapt expusă, în sensul ca cele două contracte au fost încheiate intre persoane care aveau interese aparent contrare, instanța de apel reține, în mod nefondat, că urmările juridice ale unei astfel de operațiuni nu pot fi apreciate ca cele susținute de către recurentă - adică folosirea creditului societății în folosul personal sau a unui terț.

Conflictul de interese constatat de către instanța de apel suprapus pe situația, probată în cursul cercetării judecătorești, a existenței unui comision/adaos comercial practicat de către intimata pârâtă prin raportare la costul produselor pe care furnizorii primari (C., D. și E.) le practicau în aceeași perioadă, aspect ce se traduce efectiv prin plata de către recurentă a unor sume/costuri mult mai mari pentru aceleași produse pe care furnizorii primari le comercializau, nu poate constitui doar un motiv de nulitate relativă, cum în mod eronat apreciază instanța de apel, ci constituie, în esență, un motiv de nulitate absolută sub aspectul existenței unei cauzei ilicite sau imorale la încheierea contractului dintre părți.

Recurenta precizează că a avut relații contractuale atât cu intimata pârâtă, cât și cu C. SRL, că a realizat o paralelă între prețurile de cost practicate de către furnizorul primar C. în comparație cu intermediarul B. SRL, concluzia fiind aceea că intimata pârâtă practica un adaos comercial/comision de aproximativ 5 - 14% în comparație cu prețurile de cost ale furnizorului primar, din cel puțin două dintre facturile depuse reieșind faptul ca produsele erau achiziționate de către intimata pârâtă B. de la distribuitorul C. SRL, aceasta afirmație fiind întărită de extrasele de cont ale intimatei depuse în probațiune precum și de cererea de intervenție în interes alăturat și implicit de acțiunea oblică ce face obiectul dosarului suspendat (n.n. x/2013 aflat la Judecătoria Constanța), probe care atestă fără dubiu faptul ca intimata pârâtă B. achiziționa produsele alimentare de la distribuitorul C., pe care ulterior, după ce le aplica un adaos comercial, le revindea sucursalei Eforie a A. .

Consideră recurenta că această situație se încadrează în conținutul constitutiv al infracțiunii reglementate de art. 272 din Legea nr. 31/1990 - folosirea creditului societății într-un scop contrar intereselor acesteia și în folosul propriu, sens în care apreciază că, deși situația de fapt a fost foarte bine înțeleasă de către instanța de apel, aplicarea legii a fost una deficitară, cu ignorarea unor norme juridice care încadrau fapta respectivă în ipoteza unei infracțiuni reglementată de legea societăților comerciale.

Concluzionează recurenta în sensul că dispozițiile art. 967 (2) și art. 968 C. civ. din 1865 au fost interpretate și aplicate în mod eronat fără o raportare la dispozițiile art. 272 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel pronunțând sub acest aspect o soluție nelegală.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 967 alin. (2) și art. 968 C. civ. din 1865 prin raportare la art. 1067 C. civ. din 1865, analizând motivele de nulitate invocate prin raportare strictă la cele doua clauze penale.

Arată recurenta că ambele motive de nulitate absolută trebuiau raportate la cauzele de nulitate a actelor juridice civile în general și nu a clauzelor penale în mod special (privite în mod strict), în condițiile în care prin acțiune s-a solicitat doar constatarea nulității clauzelor penale din contractele defăimate în baza art. 1067 C. civ. vechi care stipulează aceasta posibilitate " nulitatea obligației principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligației principale.", pentru constatarea nulității unor clauze penale, legiuitorul roman prevăzând că se pot invoca motive sau cauze de nulitate ce se referă la întregul act juridic verificat și nu doar la o clauza contractuală în particular.

Consideră recurenta că motivele de nulitate a contractelor de vânzare - cumpărare defăimate au efect asupra valabilității clauzelor penale inserate în aceste contracte, precizând faptul că, atât prin cererea introductivă de instanță cât și prin motivele de apel, a invocat motive de nulitate absolută a întregii convenții în general și nu a clauzelor penale în special, deși în mod judicios s-a reținut că limitele învestirii instanței se reduc doar la constatarea nulității absolute a acestor clauze.

Apreciază recurenta că instanța de fond cât și cea de apel, nefiind hotărâte cum să trateze motivele de nulitate invocate - fie prin raportare la întreaga convenție ori prin raportare doar la clauzele penale în mod special - au pronunțat soluții vădit nelegale, instanța de apel tratând în mod neclar și aleator problematica nulității dintr-o singură perspectivă fără a se cristaliza o concluzie în limitele stabilite de către recurentă prin cererea introductivă de instanța, limite stabilite conform art. 1067 C. civ.

În concluzie, recurenta apreciază că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1067 C. civ. din 1865, aspect ce reiese din considerente: "constatând ca limitele investirii instanței, ceea ce se deduce judecății o reprezintă strict nulitatea absolută a celor două clauze contractuale" sau că apelanta-reclamantă " a susținut nulitatea clauzei penale sub aspectul cauzei ilicite și imorale precum și din perspectiva fraudării legii."

Consideră recurenta că aceeași concluzie se poate trage și cu privire la ultimul motiv de nulitate absolută - frauda la lege - instanța de apel limitându-se a considera că "inserarea unei clauze penale nu poate fi interpretată ca o acțiune prohibită de lege, în condițiile în care art. 1066 și urm. C. civ. din 1865 reglementează în mod expres mecanismul juridic al unei astfel de clauze."

Cea de-a treia critică formulată de recurentă vizează faptul că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1670 din C. civ. din 1865, invocate ca și temei juridic pentru reducerea clauzei penale.

Sub acest aspect recurenta precizează că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că instanța de fond avea dreptul, în afara ipotezei normei, să susțină necesitatea ca plățile parțiale pe care le-a efectuat pentru produsele furnizate de intimată să se realizeze benevol și nu prin executare silită, apreciindu-se că aceasta susținere nu ar fi o adăugare la lege, ci doar dreptul judecătorului de a aprecia în limitele statuate de textul legal.

Mai mult, se arată, instanța de apel a susținut, în mod nelegal, faptul că toate susținerile și argumentele recurentei s-ar baza pe dispozițiile noului C. civ. în condițiile în care, este mai mult decât evidentă invocarea reglementărilor vechiul cod și, implicit, a argumentelor din același registru juridic, referirile la noul C. civ. realizându-se în mod secvențial pentru a arata evoluția dreptului și noua jurisprudență.

Recurenta precizează faptul că plata efectuată în dosarul de executare silită a reprezentat un rest de plată întrucât până la momentul înființării popririi, realizase în mod benevol plați parțiale destul de însemnate, prin executarea silită achitându-se restul până la întreg debitul principal datorat intimatei pârâte B. în baza celor două contracte defăimate.

Recurenta concluzionează în sensul că ambele instanțe, atât cea de fond cât și cea de apel, au apreciat necesitatea reducerii cuantumului clauzei penale plecând de la premisa greșită a executării obligației prin executare silită în condițiile în care erau efectuate plăți parțiale în mod benevol și anterior respectivei executări silite.

Consideră recurenta că, în ceea ce privește condiția existenței bunei-credințe a debitorului obligației de plată a prețului produselor și a caracterului benevol al plăților, aceasta trebuia analizată în contextul relațiilor comerciale dintre cele două entități, prin raportare la situația de fapt antamată la primul capăt de cerere.

Apreciază recurenta că, atâta timp cât legiuitorul român nu a realizat o distincție cu privire la aspectul volițional al plății debitului principal, în sensul că nu vorbește de executare de bună voie sau de o executare silită, nici interpretul nu are dreptul să realizeze această distincție, astfel încât se poate aprecia faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel au soluționat acest capăt de cerere plecând de la o premisă greșită sau, mai bine spus, prin nerespectarea dispozițiilor legale în materie, soluția pronunțată fiind astfel, nelegală.

Recurenta solicită instanței ca, în judecarea prezentului recurs, contrar argumentelor celor două instanțe anterioare, să fie avut în vedere principiul echității, prevăzut de art. 970 alin. (2) C. civ., care dă posibilitatea judecătorului să aprecieze eu privire la existența echilibrului contractual nu numai sub aspect legal, ci și sub aspect moral, iar acolo unde constată un dezechilibru al obligațiilor, poate să intervină în raportul contractual și să-l reevalueze pentru a asigura echitatea între părțile contractante.

Se arată că, în speță, în cele două contracte menționate mai sus, stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere (echivalentă unei penalități cumulate de 182,50% pe an), nu numai că este inutilă, dar are un vădit caracter abuziv, fiind total lipsită de echitate, situație în care dispozițiile art. 1087 din C. civ. care consacră ireductibilitatea clauzei penale, trebuie raportate obligatoriu la prevederile art. 5 C. civ., în sensul că nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți în dauna celeilalte.

Raportându-se la dispozițiile art. 5, art. 966, art. 968, art. 1070 din C. civ., recurenta precizează că instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt probată, situație care atestă cauza ilicită și frauda la lege la momentul încheierii celor două contracte defăimate și implicit imposibilitatea efectivă a recurentei de a controla până la ultimul detaliu activitatea directorului de sucursală.

În sensul arătat, recurenta face trimitere la jurisprudența și doctrina pe care le consideră relevante.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 5, art. 1069 și art. 1084 din C. civ., recurenta precizează că pronunțarea unei soluții de reducere a clauzei penale în speță este în deplină concordanță cu soluția consacrată în dreptul comerțului internațional și în marile proiecte europene de codificare a dreptului contractelor.

Se arată că principiul bunei-credințe trebuie ridicat la nivel de ordine publică, întrucât părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea sa, datorită caracterului imperativ al acestui principiu, o parte putând invoca încălcarea bunei-credințe în negocieri ca prevalând asupra termenilor agreați.

Ori, arată recurenta, în circumstanțele date, prin raportare la probele administrate în prezenta cauză, instanța avea obligația ca, la aprecierea posibilității de reducere a clauzei penale să țină seama și situația de fapt constatat - dubla calitate a directorului de sucursală, atribuțiile de serviciu ale acestui director care putea cu ușurință să efectueze plăți către furnizori, interesul acestuia în căpușarea recurentei și obținerea unor situații favorabile prin acumularea de penalități de întârziere.

Prin Încheierea din 15 februarie 2019, pronunțată în complet de filtru de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă și s-a fixat termen pentru judecata recursului la data de 7 iunie 2019, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prima critică, vizând faptul că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 967 alin. (2) și 968 C. civ., fără a se raporta la art. 272 din Legea nr. 31/1990, nu poate fi primită din următoarele considerente.

Clauza contractuală contestată în cauză de către recurenta-reclamantă, ce se regăsește în ambele contracte de vânzare -cumpărare la art. 6.5, are următoarea redactare:

"În situația în care cumpărătorul nu efectuează plata în termenele contractuale convenite de părți se obligă să plătească vânzătorului penalități de întârziere de 0,5% din suma datorată pe fiecare zi de întârziere, luându-se totodată și măsura de atragere a răspunderii personale a administratorului conform prevederilor art. 6.3 din contract."

Potrivit art. 968 C. civ., "cauza este nelicită atunci când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri sau ordinii publice", sancțiunea caracterului ilicit al cauzei actului juridic fiind dată de dispozițiile art. 966 C. civ., potrivit cărora "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect".

Conform art. 967 alin. (2) C. civ. "valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară", iar sarcina unei astfel de probe incumbă în mod neîndoielnic celui ce invocă nevalabilitatea cauzei, potrivit principiului consacrat în aceasta materie de art. 1169 C. civ.

Potrivit art. 272 din Legea nr. 31/1990 "se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care:

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea acestuia, în structura cauzei actului juridic intrând două elemente interdependente: scopul imediat (causa proxima) - numit și scopul obligației - și scopul mediat (causa remota) - numit și scopul actului civil, elementul concret, subiectiv și variabil al cauzei.

Dat fiind faptul că numai în cazul contractelor numite, în categoria cărora intră și contractele ce constituie temeiul juridic al acțiunii, caracterul ilicit al cauzei este incident doar în ceea ce privește scopul mediat, motivele de nulitate au fost examinate de instanță exclusiv prin raportare la scopul concret al contractelor de vânzare-cumpărare și la motivul determinat care a stat la baza încheierii acestor acte din perspectiva dovezilor de care s-a prevalat recurenta-reclamantă.

Materialul probatoriu administrat în cauză a relevat faptul că scopul urmărit de intimata-pârâtă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, constând în transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor, în considerarea prețului ce urma să fie plătit de recurenta-reclamantă, este unul legitim.

În cauză recurenta nu a făcut, dovada unor operațiuni ilicite, a relei-credințe a intimatei-pârâte la încheierea celor două contracte, în cauză nefiind administrate probe care să demonstreze că cele două clauze penale au creat un avantaj juridic ilegal în favoarea intimate-pârâte și astfel, să răstoarne prezumția legală de valabilitate a cauzei.

Împrejurarea că aceeași persoană îndeplinea o dublă calitate, de director al sucursalei recurentei-reclamante și de unic asociat al pârâtei, faptul că prin intermedierea vânzării intimata-pârâtă a obținut profit, nu sunt elemente care să confere caracter nelicit cauzei sau care să conducă la concluzia că aceasta este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, aceste aspecte fiind specifice activității comerciale și permise de lege.

Raportarea făcută de instanța de control judiciar la dispozițiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale din perspectiva motivelor de nulitate invocate este corectă în condițiile în care pretinsul conflict de interese născut ca urmare a încheierii contractului, prin mandatar, nu se înscrie în cazurile de nulitate absolută, sancțiunea aplicabilă fiind specifică cazurilor de nulitate relativă, respectiv anularea convenției în condițiile dovedirii unei vătămări, ipoteză ce excede analizei în prezenta cauză, instanța de fond nefiind învestită cu soluționarea unei atare cereri.

Cea de-a doua critică, vizând faptul că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 967 alin. (2) și art. 968 C. civ. din 1865 prin raportare la art. 1067 C. civ. din 1865, este de asemenea, nefondată.

Conform art. 1067 C. civ. nulitatea obligației principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligației principale.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni prin care recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a clauzei penale de la punctul 6.5 din conținutul Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2010 și nr. y/2011iar, în subsidiar, reducerea cuantumului clauzelor penale de 0,5% pe zi de întârziere la 0,1% pe zi de întârziere sau la nivelul dobânzii legale penalizatoare de la momentul încheierii contractelor.

Acestea au fost limitele învestirii instanței, principiul disponibilității fiind astfel respectat de instanța de fond care a analizat cauzele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă - cauză ilicită și imorală, frauda la lege - numai cu privire la cele două clauze penale din contractele de vânzare-cumpărare, soluția fiind corect menținută sub acest aspect de instanța de control judiciar care a pronunțat decizia recurată cu respectarea principiilor înscrise în art. 467 - 478 C. proc. civ.: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Nefondată este și cea de-a treia critică, privind greșita aplicare de către instanța de control judiciar a art. 1070 C. civ.

În primul rând este de reținut că, în examinarea criticilor din apel cu privire la solicitarea de reducere a cuantumului penalităților, instanța de control judiciar s-a raportat, în mod corect, la dispozițiile C. civ. în forma în vigoare la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare în care este inserată clauza contestată, față de faptul că susținerile din apel ale recurentei se întemeiau pe dispozițiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Potrivit art. 1066 C. civ., incident în speță în raport de criticile invocate, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte.

Din economia dispozițiilor art. 1066 C. civ. rezultă că prin clauza penală părțile evaluează și determină, în mod anticipat, daunele interese la care creditorul are dreptul în caz de neexecutare a obligațiilor de către debitor și are drept scop executarea integrală și punctuală a obligației.

Potrivit art. 1087 C. civ., "Când convenția cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părți o sumă nici mai mare, nici mai mică.", iar conform art. 1070, "Penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte."

Reglementarea cuprinsă în art. 1070 C. civ. consacră facultatea pe care o are judecătorul de a micșora cuantumul penalității de întârziere în caz de executare parțială a obligației, aspect corect reținut de instanța de control judiciar.

Executarea parțială trebuie să fie însă făcută de bună-voie, această cerință reieșind din faptul că dispozițiile pe care le are în vedere recurenta-reclamantă, în susținerea acestei critici, se fundamentează pe principiul libertății contractuale, pe acela al executării cu bună credință al obligațiilor asumate convențional și pe cel al forței obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ., ceea ce nu se regăsește în speță.

De subliniat este și faptul că solicitarea recurentei de a i se soluționa recursul cu luarea în considerare a principiului echității reglementat de art. 970 alin. (2) C. civ. nu poate fi luată în considerare în condițiile în care, atât instanța de fond cât și cea de control judiciar, nu au constatat existența unui dezechilibru contractual, clauzele contestate de recurentă luând naștere în virtutea forței obligatorii a contractului, părțile fiind cele care au convenit asupra cuantumului penalităților.

De reținut este și faptul că recurenta a invocat, formal, caracterul excesiv și abuziv al clauzei penale, precum și pe cel al bunei credințe, dat fiind faptul că nu a adus argumente solide care să îi fundamenteze susținerile, limitându-se numai la a reda aspecte de doctrină și jurisprudență în această materie.

Se reține, așadar, că instanța de control judiciar, menținând hotărârea instanței de fond, a pronunțat o hotărâre legală, atât sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente, cât și cu privire la respectarea principiilor dreptului civil ce guvernează raporturile dintre părțile contractante.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 818 din 20 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM