ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2019

Ședința publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub numărul x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata următoarelor sume: 281.282,24 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate pârâtei potrivit contractului de proiectare nr. x/2006 și 234.705 RON, reprezentând prețul serviciilor prestate în baza contractului de proiectare nr. x/2006, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1 %, aferente perioadei cuprinse între data scadenței obligațiilor de plată și momentul plății efective a debitelor, precum cheltuielile de judecată legate de proces.

Prin sentința nr. 1509 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește suma de 72328,20 euro și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., precum și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. Constanța a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 16 din 31 ianuarie 2013 a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunțată deTribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 932 din 11 martie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2010, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 135 din 11 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 515.987,24 RON cu titlu de pretenții și a sumei de 51.656,6 RON cu titlu de penalități calculate până la data introducerii acțiunii, precum și la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere aferente sumei de 35.496,56 RON, începând cu data de 1.01.2010 și până la achitarea acestei sume; a obligat pârâta la plata sumei de 13.616 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă; a menținut dispozițiile privind respingerea excepției prescripției și respingerea ca nefondată a cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente celorlalte pretenții; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 9.616 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru apel și recurs.

Instanța de apel a constatat că raporturile comerciale dintre părți sunt guvernate de două contracte de proiectare, respectiv contractul nr. x/4.12.2006 și contractul nr. x/4.12.2006, în ambele contracte părțile prevăzând câte patru faze de execuție, urmând ca plata să fie efectuată pe fiecare fază executată.

În ceea ce privește contractul nr. x, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata diferențelor pentru primele două faze de execuție ale contractului, susținând că aceste două faze au fost executate.

Dată fiind executarea obligațiilor prevăzute în acest contract, instanța de apel a constatat că reclamanta este îndreptățită la plata prețului, astfel cum acesta a fost convenit de către părți, respectiv la plata diferenței de 281.282,24 RON.

Referitor la contractul nr. x, curtea de apel a constatat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile aferente primelor două faze ale contractului, dovadă fiind în acest sens emiterea autorizației de construire la data de 5.12.2008, situație în care este îndreptățită a pretinde din partea pârâtei plata prețului pentru faza a doua de execuție, respectiv suma de 234.705 RON reprezentând echivalentul sumei de 57.012,90 euro.

Cât privește imputația plăților, instanța de apel a reținut că potrivit convenției părților - art. 04 din contracte - plata urma să se efectueze în RON, la cursul BNR din data emiterii facturii, situație ce impunea reclamantei emiterea de facturi în vederea încasării prețului.

Curtea de apel a apreciat că, în condițiile în care reclamanta trebuia să emită facturi pentru individualizarea sumelor de plată, iar alte facturi emise în baza contractului nr. x decât cele precizate nu există, această plată nu poate fi considerată decât în contul contractului nr. x, având în vedere și faptul că pentru acest contract nu era achitat integral la momentul respectiv nici măcar avansul de 165.496,56 RON pentru care era emisă factura nr. x/5.12.2006, faza 1 fiind executată anterior încheierii contractului astfel cum s-a reținut.

Așadar, instanța de apel a considerat, având în vedere și dispozițiile art. 1113 C. civ. vechi, că plata de 115.000 RON executată prin OP nr. x/22.05.2007 se impută asupra datoriei mai vechi, stabilită prin factura nr. x/5.12.2006 emisă în baza contractului nr. x

În ceea ce privește apărarea pârâtei întemeiată pe excepția de neexecutare a contractului, curtea de apel a reținut că, în speță, reclamanta și-a îndeplinit parțial obligațiile asumate prin cele două contracte, respectiv primele două faze de execuție, apreciind că neexecutarea integrală a contractelor (adică și a fazelor 3 și 4), precum și întârzierea reclamantei în executarea parțială nu echivalează cu o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepției de neexecutare, ci dă dreptul pârâtei la eventuale despăgubiri din partea reclamantei.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că în raport de partea executată din cele două contracte de proiectare, reclamanta are dreptul de a pretinde plata prețului, urmând ca pârâta să fie obligată la plata diferențelor neachitate în sumă totală de 515.987,24 RON, reprezentând rest de plată din contractul nr. x în sumă de 281.282,24 RON și rest din contractul nr. x în sumă de 234.705 RON.

În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, curtea de apel a reținut că în temeiul convenției părților - art. 14 din contracte - depășirea cu mai mult de 5 zile lucrătoare a termenelor de plată prevăzute la Capitolul IV obligă pe beneficiar la plata unor penalități de 0,1% din valoarea neexecutată a contractului pentru fiecare zi de întârziere și decalarea cu perioada respectivă a termenelor următoare de predare.

S-a apreciat că o astfel de clauză este pe deplin aplicabilă în ceea ce privește faza 1 de execuție a contractului nr. x, pentru care reclamanta și-a îndeplinit obligația de întocmire a documentației chiar dinaintea încheierii contractului.

În raport de data scadenței și de plățile efectuate, s-au stabilit penalități de întârziere până la data sesizării instanței în valoare 51.656,6 RON, urmând ca pârâta să fie obligată în continuare, începând cu data de 21.01.2010 și până la plata efectivă a debitului, la plata penalităților de întârziere de 0,1% din suma rămasă de plată de 35.496,56 RON.

Pentru celelalte sume neachitate de pârâtă, instanța de apel a considerat că reclamanta nu poate pretinde penalități de întârziere întrucât ea însăși nu a înțeles să execute lucrările contractate în termenele stabilite de comun acord, situație în care se pune problema unei atitudini culpabile și din partea acesteia în derularea contractului.

În cauză, pentru a da eficiență unei clauze penale este necesar a se dovedi o culpă exclusivă a pârâtei în ceea ce privește întârzierea în executarea obligației de plată, respectiv a se stabili că reclamanta nu a contribuit la producerea propriului său prejudiciu.

Or, în contextul în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin cele două contracte cu mare întârziere în raport de graficul de execuție stabilit în strânsă corelație cu eșalonarea plăților, este evident că întârzierea la plată nu reprezintă o împrejurare imputabilă doar pârâtei, fiind generată de comportamentul culpabil al ambelor părți, instanța de apel considerând că o penalizare exclusivă a pârâtei în situația dată ar conduce la un dezechilibru între prestațiile pretinse părților, creând o situație inechitabilă pentru aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că după casare, cu ocazia rejudecării, instanța de apel nu a administrat niciun fel de probatorii suplimentare, deși potrivit deciziei de casare asemenea probatorii trebuiau administrate.

Referitor la motivul de recurs încadrat în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, pe de o parte, reținându-se, implicit, că termenul de executare a obligațiilor aferente fazei 2 nu a început să curgă, iar pe de altă parte că recurenta ar fi în întârziere cât privește îndeplinirea obligațiilor aferente aceleiași faze. Totodată, critica privește și considerentul referitor la scadența obligației de plată a fazei 2 din contractul 88, pe care instanța de apel o apreciază a interveni la 45 de zile de la plata avansului.

O altă critică încadrată de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. se referă la faptul că opțiunea instanței de apel de relocare a plății pe un alt contract/debit decât cel avut în vedere de intimată la momentul executării plății și agreat de recurentă, contravine dispozițiilor care reglementează imputația plăților parțiale (art. 1111 și urm. C. civ. de la 1864), din a căror interpretare coroborată rezultă că imputația se realizează de debitor (fapt realizat de intimată pe contractul 88), iar când aceasta nu a optat pentru stingerea uneia sau alteia dintre obligații, de către creditor.

Recurenta-reclamantă arată că dispozițiile art. 1113 C. civ. de la 1864, pe care instanța de apel își întemeiază soluția nu se aplică situației de fapt reținute, pentru că se referă la chitanță, care se eliberează întotdeauna de creditor. Or, recurenta, în calitate de creditoare, nu a eliberat niciodată chitanță, plata fiind realizată prin virament bancar, imputația fiind realizată de debitoarea intimată și agreată de recurentă.

De asemenea, deși constată faptul că întârzierea înregistrată de recurentă în predarea documentației se datorează intimatei, instanța de apel sancționează societatea recurentă refuzându-i dreptul la penalități pentru toate sumele neachitate. În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel, fără temei legal a exonerat intimata de la plata penalităților.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de S.C. A. S.R.L. și menținerea sentinței civile nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Constanța ca fiind temeinică și legală.

În esență, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a soluționat nelegal problema de drept privind excepția de neexecutare a contractului, aceasta respingând pentru unul din contracte asimilarea întârzierii în executare cu neexecutarea necorespunzătoare a contractului sau cu o executare necorespunzătoare majoră și esențială de natură să justifice refuzul la plată.

Consideră că recurenta nu face în niciun fel dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, în condițiile în care prin art. 7 părțile au stabilit că dovedirea îndeplinirii acestor obligații trebuie realizată prin încheierea unor procese-verbale de predare-primire a documentației, iar singurele procese-verbale de predare primire sunt datate 2009, mult după expirarea termenului de 45 de zile de la încheierea fiecăruia dintre cele două contracte.

Arată că recurenta-reclamantă insistă în afirmația contradictorie în sensul că și-a îndeplinit obligațiile contractuale cu întârziere și deci poate fi obligată la plata de penalități de întârziere, iar pe de altă parte solicită obligarea recurentei-pârâte la plata penalităților de întârziere pentru neplata lucrărilor la termen.

Prin încheierea din 21 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei-pârâte formulată de C. și D..

Prin încheierea din 20 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost suspendată judecata recursului declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, având în vedere că împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței.

Totodată, instanța, având în vedere prevederile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. și dispozițiile imperative ale Legii nr. 85/2014 a reținut că recursul declarat de S.C. B. S.R.L. trebuia însușit de administratorul judiciar, acesta fiind singurul care poate reprezenta societatea în fața instanțelor judecătorești; a luat act de faptul că potrivit art. 161 C. proc. civ. i-a fost acordat termen de judecată administratorului judiciar al S.C. B. S.R.L. pentru însușirea recursului și pentru complinirea lipsurilor privind lipsa dovezii calității de reprezentant al societății în insolvență, a avocatului desemnat de administratorul special E. și că la acest termen de judecată (20 ianuarie 2016) nu au fost respectate dispozițiile art. 161 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de petenții C. și D., de completare a încheierii de ședință din 20 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de către petenta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași încheieri ca nefondată.

Instanța a reținut că situațiile expuse de petenți nu se încadrează în dispozițiile art. 281 și art. 281

1

C. proc. civ., iar chestiunile semnalate urmează a fi avute în vedere și la momentul soluționării recursului.

Analizând recursurile deduse judecății, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că nu mai subzistă temeiurile suspendării, dispune repunerea cauzei pe rol și, analizând textele de lege incidente, reține că potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Constatând că prin încheierea nr. 124 din 16 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prin încheierea din 20 ianuarie 2016, suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii.

Așadar, din analiza actelor din dosar, reiese că încheierea pronunțată la 16 martie 2015, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței debitoarei S.C. B. S.R.L. a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 285 din 21 mai 2015 a Curții de Apel Constanța.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență dispozițiilor legale sus-menționate, urmează să decidă încetarea judecății recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin încheierea din 20 ianuarie 2016, instanța a luat act de faptul că potrivit art. 161 C. proc. civ. i-a fost acordat termen de judecată administratorului judiciar al S.C. B. S.R.L. pentru însușirea recursului și pentru complinirea lipsurilor privind lipsa dovezii calității de reprezentant al societății în insolvență, a avocatului desemnat de administratorul special E. și că nu au fost respectate dispozițiile art. 161 C. proc. civ.

Potrivit art. 235 C. proc. civ., încheierea interlocutorie este aceea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. Spre deosebire de încheierea preparatorie, încheierea interlocutorie anticipează în parte soluția finală a procesului, prejudecând parțial fondul, și leagă instanța, în sensul aceasta nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere.

Având în vedere caracterul interlocutoriu al încheierii din 20 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție implicit a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., fiind ținută de această dezlegare, motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Față de soluția ce urmează a se da și având în vedere caracterul accesoriu al cererilor de intervenție, întrucât reprezintă o apărare în folosul recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții C. și D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Respinge cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții C. și D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2019.