ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 07 ianuarie 2022, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat ca pârâții să-i lase în deplină șiliniștită posesie imobilul situat în municipiul Constanța, județul Constanța, să oblige pârâții la contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, începând cu data de 07 iunie 2013 și până la data predării efective a imobilului, precum și rectificarea cărții funciare a imobilului în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2871 din 30 septembrie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., prin mandatar D., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată; a obligat pe reclamantă la plata către pârâți a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în apel:

Prin decizia civilă nr. 42 C din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., prin mandatar D., împotriva sentinței civile nr. 2871 din 30 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat; a obligat apelanta către intimați la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 42 C din 15 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A., prin mandatar D..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 mai 2023, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 16 mai 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul, indicarea hotărârii care se atacă, semnatura mandatarului D., cu procura autentificată sub nr. x din 11 august 2010 la E., dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Constanța, secția I civilă; recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. a stabilit în sarcina recurentei-reclamate obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.231,7 RON, sub sancțiunea anulării recursului.

Prin încheierea de ședință din 07 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea formulată de petenta A. privind reexaminarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de 5.231,7 RON, în dosarul nr. x/2022 al aceleiași instanțe; prin încheierea de ședință din 11 iulie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis cererea formulată de petenta A.; a eșalonat plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.231,70 RON în 48 de rate lunare egale a câte 109 RON fiecare, pe care urmează a o achita în data de 15 a fiecărei luni calendaristice, începând cu luna august 2023; la data de 09 august 2023, la data de 12 septembrie 2023 și, resăectiv, la data de 11 octombrie 2023, prin poștă, recurenta-reclamantă a depus dovezile achitării taxelor judiciare de timbru aferente lunilor august, septembrie și octombrie 2023 .

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În expunerea motivelor de recurs, redând parcursul litigiului, cu trimitere la soluțiile pronunțate și motivarea instanțelor de fond și apel, a invocat nelegalitatea deciziei atacate, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2), art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la obligația creditorului F. de a finaliza executarea silită a debitorului său, declanșată de aceasta în dosarul execuțional nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

Din acest punct de vedere, a menționat că norma procedurală invocată, în faza executării silite, reglementează exclusiv posibilitatea reluării executării silite, după anularea unor acte de executare, cum este cazul în speță, la îndemâna creditorului, care a declanșat executarea silită.

Totodată, stabilește pentru creditor să-și exercite drepturile procesuale, conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, adică cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar inacțiunea creditorului F., după anularea judiciară a celor două acte de executare silită, nu poate fi imputată recurentei-reclamante, așa cum a reținut instanța de apel.

Nelegalitatea deciziei atacate rezidă și din încălcarea dispozițiilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la nulitatea celor două acte de executare efectuate cu nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită, care nu pot fi luate în considerare, așa cum a procedat instanța de apel, apreciindu-se că nereluarea executării silite de către debitorul A., după anularea acestora, echivalează cu stingerea creanței față de creditor, și fiind încheiatăexecutarea, în acest mod, imobilul litigios, tranzacționat de către adjudecatar până la motivarea deciziei civile nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanța, respectiv la data de 28 aprilie 2014, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2014, anexat în copie la dosarul de fond, nu se poate reintroduce în patrimoniul recurentei, nejustificându-se preferabilitatea titlului deținut de aceasta.

A menționat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865, care reglementează posibilitatea întoarcerii executării silite de către cei interesați, în urma desființării titlului executoriu sau a executării silite înseși, precum și a unor acte de executare raportat la dispozițiile art. 404

2

alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865.

A precizat că temeiurile pentru care persoanele care au dobândit imobilul de la adjudecatar ar putea fi obligate la restituirea imobiluiui sunt temeiuri care privesc actele de dobândire de către cumpărători ulterior, afectați de anularea actului inițial (actul de adjudecare) care atrage și anularea actului subsecvent, respectiv a actului de vânzare-cumpărare, încheiat, în speță, între adjudecatarul H. și intimații B. și C., iar nu, în mod exclusiv, temeiuri care țin de anularea actului de adjudecare sau a executării silite, reținându-se în mod expres, în motivarea soluției, ca incidență, în această situație, calea acțiunii în revendicare.

Această împrejurare nu justifică o cerere de întoarcere a executării silite, în cauză, formulată în contradictoriu cu adjudecatarul H. și creditoare, de către debitorul A., când acesta, începând cu data de 28 aprilie 2014, nu mai deținea imobilul adjudecat, care făcea obiectul întoarcerii executării silite, iar decizia nr. 885/2014 a Tribunalului Constanța prin care s-a anulat actul de adjudecare a fost pronunțată la data de 08 decembrie 2014.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. și art. 10 din Legea nr. 230/2007 și a aplicat norme legale, care nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19, art. 1695, art. 1698 alin. (2) din noul C. civ.

De asemenea, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța de apel a restrâns incidențaart. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., dând o interpretare eronată dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

În această privință, a arătat că art. 893 lit. a) din noul C. civ. condiționează înscrierea unui drept real, la care face referire instanța de apel, menționând prevederile art. 902 alin. (2) din noul C. civ., în motivarea hotărârii recurate, care i-ar fi permis să efectueze notarea contestației la executare în cartea funciară doar în situația în care la data înregistrării cererii, persoana împotriva căreia se face înscrierea, era înscrisă ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urma să fie făcută.

A menționat că instanța de apel a ignorat jurisprudența anexată cererii de apel (decizia civilă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău), prin care s-a respins o cerere de notare a unui litigiu în cartea funciară, pe motiv că din certificatele de grefă depuse se precizează doar părțile în proces, care nu se regăsesc ca titulari de drepturi în cartea funciară, situație identică cu cea din speță, când nu s-a putut înscrie litigiul în cartea funciară, din moment ce adjudecatarul H., titularul dreptului de proprietate al imobilului litigios, nu a fost parteîn dosarele de contestație la executare anterior indicate, ci creditorul F., iar motivarea instanței de apel echivalează cu refuzul aplicării dispozițiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. în privința posibilității notării litigiului antemenționat în cartea funciară.

A precizat că instanța de apel a refuzat aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 230/2007, făcând trimitere la motivarea instanței de apel și a cererii de apel (pct. 3), susținând că terțul achizitor putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci intervenind reaua-credință, operând regula de drept, potrivit căreia, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subachizitorului.

A considerat că intimații, trebuiau să observe, faptul că, în eventuala contestare a actului de adjudecare din 08 ianuarie 2013 de către debitorul A., menționată în același titlu de proprietate, pe calea contestației la executare, raportat la dispozițiile art. 893 lit. a) din noul C. civ., debitorul nu putea nota în cartea funciară deschisă de H., un eventual litigiu, respectiv contestație la executare, întrucât creditorul F., nu era și titularul dreptului de proprietate al imobilului executat silit, în sensul textului de lege evocat, creditorul având calitate procesuală pasivă, deoarece acesta introduce cererea de executare silită a debitorului,conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 (fost art. 49 alin. (1) înainte de republicarea Legii nr. 188/2000 din anul 2011).

În aceste circumstanțe, au devenit incidente, în privința bunei-credințe a terților dobânditori, dispozițiile art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ. și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 230/2007, sun aspectul cunoașterii inexactității cuprinsului cărții funciare.

Nimic nu a împiedicat intimații să îndeplinească diligența minimă,prevăzută de art. 10 din Legea nr. 230/2007, iar neefectuarea acesteia antrenează incidența art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., inclusiv din perspectiva eventualei neștiințe, care nu-i exonerează de răspundere, aceștia achiesând, pe riscul lor, la operațiunea de transfer al dreptului de proprietate de la adjudecatarul H..

A arătat că instanța de apel a aplicat norme legale care nu sunt incidente în cauză, și anume art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., în condițiile în careaplicarea lor depinde de incidența art. 893 lit. a) din noul C. civ.

O altă critică s-a raportat la faptul că instanța de apel a aplicat norme legale care nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 1695 și art. 1698 alin. (2) din noul C. civ., arătând că potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică legalitatea hotărârii apelate, aspect valabil și în privința dispozițiilor legale invocate de intimați, prin întâmpinare, în apărarea acestora.

Nici apelantul și nici intimații nu au invocat aceste dispoziții legale, însă ele au fost aplicate și interpretate de către instanța de apel, în apărarea intimaților, substituindu-se acestora.

Instanța de apel a restâns incidența art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., în sensul în care motivarea instanței de apel, în care se regăsesc menționate expres prevederile art. 901 alin. (2) din noul C. civ., este efectuată prin evitarea sistematică a normei legale conținută de lit. c), care reglementează cunoașterea, pe altă cale, de către terțul dobânditor, a inexactităților cuprinsului cărții funciare.

Potrivit art. 901 alin. (2) din noul C. civ., terțul dobânditor este considerat de buna-credință numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite și condițiile stipulate de norma legală conținută de lit. c) alin. (2) al art. 901 din noul C. civ., respectiv nu a cunoscut pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.

Buna-credință, menționată de textul de lege respectiv, operează umai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele 3 condiții stipulate de lit. a)-c) alin. (2) art. 901 din noul C. civ.

Instanța de apel, nu a menționat, în mod expres, în motivarea în care apar dispozițiile art. 901 alin. (2) din noul C. civ., dată în raport cu restul motivării efectuate, că sunt îndeplinite cumulativ, de către intimați, în privința bunei-credințe, reținută de aceasta, și prevederile lit. c) din norma arătată, facându-se referiri doar la cuprinsul cărții funciare, verificat de intimați, nu și la verificările, pe care trebuiau să le efectueze intimații, stipulate de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ.

Intimații nu au făcut dovada înregistrării la F., a unei cereri, prin care să solicite relații în legătură cu existența sau inexistența pe rolul instanței de judecată a unor contestații la executare introduse de către debitoarea A., în contradictoriu cu creditoarea F., în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., prin care să fie anulat actul de adjudecare din 08 ianuarie 2013 deținut de H..

Dacă cererea intimaților era refuzată la înregistrare de către asociația de proprietari, pe motiv că au doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, nefiind proprietari, în sensul art. 10 din Legea nr. 230/2007, aceștia trebuiau să-i ceară proprietarului adjudecatar H. să înregistreze cererea la asociația de proprietari, pe numele acestuia.

În cazul unui refuz din partea asociației de proprietari, intimații trebuiau să renunțe la cumpărarea apartamentului revendicat, din moment ce atât F. (în calitate de creditor în dosarul execuțional în care s-a emis actul de adjudecare din 08 ianuarie 2014, cât și în calitate de administrator al blocului FD25), cât și adjudecatarul proprietar H. le refuzau efectuarea demersului, prevăzut de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ., de a cunoaște și pe această cale inexactități ale cuprinsului cărții funciare, având în vedere calitatea de debitor a recurentului, precum și data recentă a emiterii actului de adjudecare, care făceau incidență această norma legală, neputând fi notat un litigiu existent atunci (la momentul introducerii contestației la executare), între creditor și debitor, nefiind îndeplinite cerințele art. 893 lit. a) din noul C. civ. astfel cum s-a reținut în mod constant, în jurisprudența în materie (decizia civilă definitivă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău).

"Neștiința",pe care ar putea să o invoce intimații, nu-i exonerează, în privința bunei-credințe, de necunoașterea viciului, de care este afectat titlul pe care îl dețin, inclusiv din perspectiva art. 948 alin. (4) din noul C. civ., aceștia acționând în frauda la lege, așa cum a arătat în cererea de apel.

A precizat că în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, încheiat între intimați și H., trebuia să se regăsească un articol cu titlul "F.. Art. 10 din Legea nr. 230/2007. Demersuri efectuate de cumpărători, prevăzute de art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ. 3;, împrejurare cedovedește faptul că posesorii intimați nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 901 alin. (2) lit. a)-c), art. 948 alin. (4) din noul C. civ., care să ateste efectuarea demersului, prevăzut de art. 901 alin. (2) lit. c) din noul C. civ.

Dacă un asemenea articol se regăsea în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, în care se arăta că, în urma demersului efectuat, conform răspunsului (adeverinței) eliberat de F., se atesta că F., în calitate de creditor în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., nu este parte în niciun litigiu în contradictoriu cu debitoarea A., ca urmare a necontestării de către aceasta, a ultimelor acte de executare silită, respectiv: publicația de vânzare sau procesul-verbal de licitație imobiliară din 03 decembrie 2012, care să afecteze actul de adjudecare deținut de H., aceștia erau de bună-credință, în sensul normelor legale arătate.

Raportându-se la art. 4.1. din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2014, recurentul a arătat că a fost cunoscută situația de fapt și juridică a apartamentului, adică existența pe rolul Tribunalului Constanța a dosarului civil nr. x/2014, la data încheierii acestui contract, astfel că motivarea instanței conform căreia că nu se poate reține că intimații pârâți au achiesat, pe riscul lor, la operațiunea de transfer a dreptului de proprietate de la adjudecatarul H., este vădit neîntemeiată.

Recurentul a precizat că instanța de apel a dat o interpretare și aplicare eronată a dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în sensul în care creditorul F., în condițiile legii, avea obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea executării silite în dosarul nr. x/2010 al B.E.J. G., în condițiile în care cererea de executare silită, în anul 2010, a introdus-o în dosarul nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G., în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, devenit art. 52 alin. (1) după republicarea acestei legi.

Prin decizia civilă irevocabilă nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanța, instanța de executare a anulat procesul-verbal de licitație imobiliară și actul de adjudecare, context în care cel care trebuia și avea posibilitatea reluării executării silite în dosarul de executare era doar creditorul F., deoarece art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 stabilește exclusiv în sarcina creditorului introducerea cererii de executare silită a debitorului, la executorul judecătoresc, precum și continuarea și reluarea acesteia, când anumite acte de executare sunt anulate de instanță, astfel cum este cazul în speță, nefiind posibil ca debitorul să-și ceară propria executare silită, așa cum a reținut instanța de apel în motivarea hotărârii atacate.

Or, în raport de dispozițiile art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865, debitorul nu are posibilitatea nici să "informeze",nici să "ceară" executorului judecătoresc reluarea executării silite, cum a reținut instanța de apel în motivarea soluției pronunțate, invocând și jurisprudența în materie (decizia nr. 1935/21.11.2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, nepublicată), potrivit căreia, situația prevăzută de art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865, presupune acțiunea debitorului într-un dosar execuțional doar atunci când poate solicita întoarcerea executării silite, iar nu și în situația în care adjudecatarul a vândut imobilul revendicat, astfel cum este cazul în speță, acțiunea debitorului trebuind să fie o acțiune în revendicare, iar nu reluarea executării silite.

În consecință, reținerea instanței de apel, în sarcina recurentei, a obligației de a cere executorului judecătoresc G. reluarea executării silite în dosarul nr. x/2010, astfel cum rezultă din motivarea hotărârii atacate, este eronată în raport de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia creditorul declanșează executarea silită, la cerere,urmărește și finalizează executarea silită.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 16 iunie 2023, în termen legal, intimații-pârâți B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 496 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Cu privire la nulitatea recursului, a arătat că prin criticile invocate în susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2)și art. 404

1

C. proc. civ., a refuzului aplicării situațiilor de fapt a dispozițiilor art. 893 lit. a) din noul C. civ. și a celor ale art. 10 din Legea nr. 230/2007, precum și a aplicării unor norme legale ce nu sunt incidente în cauză, respectiv art. 39 alin. (2), art. 40 din Legea nr. 7/1996, art. 902 alin. (2) pct. 19, art. 1695, art. 1698 alin. (2) din noul C. civ., recurenta tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, acestea neputând fi analizate în etapa procesuală a recursului, cale de atac ce vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie a hotărârii atacate.

Așadar, simpla reluare a situației particulare a litigiului și a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, prin reiterarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, se tinde la obținerea unei noi verificări a susținerilor recurentei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al recurentei-reclamante.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 07 iulie 2023, prin poștă, în termen legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaților cu privire la inexistența corespondenței între dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și criticile invocate în motivarea cererii de recurs, întrucât nu sunt argumentate în niciun fel, facându-se doar afirmații de ordin general, fără a arăta, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., de ce instanța nu poate încadra și analiza motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs.

De asemenea, aserțiunea intimaților, potrivit căreia prin criticile invocate, în susținerea celor două motive de recurs, tinde la o nouă evaluare de fapt, este și ea neargumentată, având în vedere modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea, conform motivării soluției pronunțate.

În cadrul răspunsului la întâmpinare, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 893 lit. a) și art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., sintagma "(...) precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise", în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României, privind dreptul la un proces echitabil, respectiv înfăptuirea justiției.

A menționat că dispoziția prevăzută de art. 893 lit. a) din noul C. civ. este neconstituțională, întrucât nu permitecontestatorului de a nota în cartea funciară în care figurează, ca proprietar, adjudecatarul, în urma adjudecării imobilului debitorului scos la licitație, situație care, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, aduce atingere dreptului contestatorului la un proces echitabil, din moment ce intimat în contestația la executare este creditorul, care nu este proprietarul imobilului adjudecat, ci adjudecatarul, fiind încălcat inclusiv art. 124 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

În aceeași măsură și dispoziția de la art. 902 alin. (2) pct. 19 din noul C. civ., cuprinsă în sintagma "(...) precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise"este neconstituțională, întrucât nu prevede, în mod expres, posibilitatea înscrierii în cartea funciară a imobilului deținut de adjudecatar a contestației la executare de către contestator, introdusă în contradictoriu cu creditorul, consecința fiind, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, atingerea dreptului contestatorului la un proces echitabil, în ipoteza în care, ulterior adjudecării, imobilul revendicat de acesta, pe calea acțiunii în revendicare imobiliară, ca urmare a înstrăinării acestuia de către adjudecatar, până la soluționarea definitivă a contestației la executare, acesta nu poate dovedi terțului dobânditor existența pe rolul instanței a contestației la executare, fiind încălcat inclusiv art. 124 alin. (1) din Constituția României.

A precizat că datorită reglementării ambigue a acestei norme legale, recurenta-reclamantă riscă să nu aibă câștig de cauză în acțiunea în revendicare a imobilului a cărui executare silită a fost anulată de către instanța de executare, dacă nu dovedește incidența dispozițiilor art. 901 alin. (1) lit. c) din noul C. civ., în privința bunei-credințe a terților dobânditori, anularea executării silite fiind în această împrejurare lipsită de efectul pentru care a fost reglementată.

A menționat că noțiunea de "legătură cu soluționarea cauzei", stipulată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, respectiv dacă cel care a formulat-o ar putea obține un câștig în litigiul principal, în cazul declarării neconstituționalității normei contestate.

Or, raportat la temeiul de drept al acțiunii și la aspectele supuse examinării instanței de fond, apel și recurs, câștigul obținut în invocarea excepției de neconstituționalitate, va fi următorul:

Prin punctul de vedere depus la data de 10 noiembrie 2023, prin poștă, intimații-pârâți au solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale evocate, ca inadmisibilă.

Sub acest aspect, au arătat că petenta a încercat să acrediteze ideea că nu ar avea acces la justiție, deși, chiar în motivarea cererii, a arătat că la acel moment avea calitatea de contestator în cadrul contestației la executare, neexistând nici un impediment pentru a putea înscrie imobilul în carte funciară.

Au menționat că textul de lege prevăzut de art. 893 C. civ. este clar și nu încalcă dispozițiile Constituției, în condițiile în care prevede că doar cel ce este titularul dreptului poate solicita înscrierea acelui drept.

Cu privire la neconstituționalitatea art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., au susținut că prin decizia nr. 57 din 11 februarie 2014 a Curții Constituționale a.României a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a a art. 902 C. civ.

Or, una din condițiile admisibilitate a sesizării Curții Constituționale este aceea ca excepția de neconstituționalitate să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 ianuarie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 21 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți B. și C., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., " (1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Conform art. 486 alin. (1) lit. d), "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (…)".

Înalta Curte observă din analiza dispoziților art. 489 C. proc. civ. că sancțiunea nulității intervine atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar și atunci când, deși motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza motivelor de recurs se pot identifica criticile critici relative la nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul încălcării de către instanța de apel a unor norme din C. proc. civ. de la 1865 [art. 129 alin. (1), art. 399 alin. (2) și art. 404

1

C. proc. civ..], precum și a încălcării și aplicării greșite a unor norme de drept material, în enumerarea cuprinsă la pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din memoriul de recurs, cu consecința încadrării în drept în ipotezele prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., aspect ce dă posibilitatea Înaltei Curți să realizeze examenul de legalitate în calea de atac dedusă judecății.

În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă, ca nefondată.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 referitoare la obligația creditorului F. de a finaliza executarea silită declanșată în dosarul execuțional nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G..

Norma în discuție, în faza executării silite, reglementează exclusiv posibilitatea reluării executării silite, după anularea unor acte de executare silită, la îndemâna creditorului, cel care a declanșat executarea silită, nu a debitorului, care tinde la anihilarea executării silite prin mijloacele legale avute la dispoziție.

În consecință, inacțiunea creditorului F., în sensul celor învederate, nu poate fi imputată recurentei-reclamante.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie motiv de nelegalitate încălcarea prin hotărâre a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale 179 din același act normativ care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Conform dispozițiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procesuale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările."

Or, executarea silită este ultima faza a procesului civil și una din formele de manifestare a acțiunii civile, fiind, de asemenea, guvernată de principiul disponibilității ce operează pe întregul parcurs al acestui proces.

Rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligențele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu urmărit, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce s-a întâmplat în speță, când în realizarea dreptului de creanță recunoscut în favoarea creditoarei F., prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2296/09.02.2009, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 1160/09.12.2009 a Tribunalului Constanța, deținut împotriva debitoarei A., creditoarea F. a demarat procedura executării silite formându-se dosarul de executare nr. 597/2010 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc G..

Ca remediu procesual, art. 404

1

C. proc. civ. atestă dreptul la întoarcerea executării silite, prin restabilirea situației anterioare, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cu consecința restituirii bunurilor asupra cărora s-a făcut executarea celui îndreptățit.

Așadar, condițiile în care operează dreptul de a cere întoarcerea executării silite sunt următoarele: să se fi procedat la executarea integrală sau numai în parte a obligației stabilite prin titlul executoriu; executarea să fie desființată ca efect al admiterii contestației la executare.

Conform art. 404

2

C. proc. civ., restabilirea situației anterioare se poate face prin aceeași hotărâre sau separat, la cererea celui îndreptățit la instanța competentă, potrivit legii.

Întoarcerea executării silite nu reprezintă prin ea însăși o cerere nouă, ci o prelungire a litigiului existent între părți, fiind consecința anulării unor acte de executare silită a căror legalitate a fost supusă în baza legii controlului judiciar, acte anulate printr-o hotărâre irevocabilă.

Înalta Curte reține că în cazul desființării titlului executoriu, a executării silite însăși sau a actelor de executare potrivit dispozițiilor art. 404

1

și art. 404

2

C. proc. civ., debitorul poate cere întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare, însă cu respectarea drepturilor definitiv dobândite de către terții de bună credință, context în care, dacă adjudecatarul bunului imobil și-a înscris dreptul în cartea funciară, dobândindu-l astfel în mod definitiv, creditorul va putea fi obligat doar la plata sumei rezultate din vânzarea imobilului litigios la licitație, iar în cazul în care ulterior adjudecării, bunul imobil a făcut obiectul unei înstrăinări, debitorul are și posibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun.

Prin urmare, în prezenta cauză, întoarcerea bunului adjudecat în patrimoniul debitoarei A. nu se putea face decât în ipoteza în care acesta nu ar fi fost înstrăinat de adjudecatarul H. în favoarea unor terți de bună-credință, întrucât la momentul efectuării vânzării imobilului către intimații-pârâți B. și C. - 28.04.2014, acesta era liber de sarcini, litigiul având ca obiect contestație la executare nu era notat în cartea funciară.

Pe de altă parte, la momentul pronunțării deciziei civile nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanța, în dosarul nr. x/2014, prin care s-au anulat actele de executare reprezentate de procesul-verbal de licitație imobiliară din 03.12.2012 și actul de adjudecare din 08.01.2013, dreptul de proprietate al recurentei-reclamante A. asupra imobilului în discuție era deja intabulat în cartea funciară a imobilului nr. x Constanța, cumpărătorii intimați fiind înscriși în partea a II-a a cărții funciare la B2.

De vreme ce nu se putea dispune restituirea bunului adjudecat către debitoare, aceasta avea doar posibilitatea să solicite întoarcerea executării silite prin restituirea către adjudecatarul H. a sumei reprezentând prețul rezultat din vânzarea imobilului litigios prin licitație publică, preț destinat acoperirii debitelor pe care recurenta le datora creditoarei urmăritoare F., însă o atare cerere nu a fost dovedit a fi formulată în cadrul contestației la executare promovate de către recurentă și nici înștiințarea executorului judecătoresc în legătură cu anularea actelor de executare.

În aceste coordonate nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia reluarea executării silite, după anularea judiciară a celor două acte de executare silită, era atributul creditoarei, în condițiile în care recurenta a figurat în calitate de subiect pasiv al unei proceduri execuționale declanșate împotriva sa de către creditoarea F., ce a fost finalizată prin valorificarea bunului aparținând debitoarei urmărite (reclamanta din prezenta cauză) și îndestularea creanțelor deținute de către creditoare împotriva acesteia, astfel că aceasta trebuia să uzeze de mijlocul procedural specific pe care îl are la dispoziție în cadrul procedurii executării silite, acela al întoarcerii executării silite și continuării acesteia în acord cu legea.

Pretinsa inacțiune ar fi fost imputabilă creditoarei doar în ipoteza lipsei sale de stăruință în executarea silită, deoarece aceasta este o inacțiune căreia acesteia îi poate pune capăt prin puterea sa proprie, fie prin reluarea executării silite ce ar fi presupus o continuare a executării silite anterioare oprite din considerente ce țin de conduita creditoarei, fie printr-o nouă executare silită operabilă după anularea actelor de executare și reintrarea imobilului în patrimoniul recurentei, aspecte care, însă, nu se identifică în speță.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată de către recurentă și prin prisma încălcării dispozițiilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel, dând eficiență celor două acte de executare a căror nulitate a fost constatată prin decizia civilă nr. 885/08.12.2014 a Tribunalului Constanța, a apreciat că nereluarea executării silite de către debitoare echivalează cu stingerea creanței față de creditor și încheierea executării, având drept consecință neîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentei ceea ce nu ar justifica preferabilitatea titlului deținut de aceasta comparativ cu cel invocat de către părțile adverse.

Nu acesta a fost raționamentul instanței de apel, din contră, în motivarea deciziei recurate, în mod corect, aceasta a avut în vedere faptul că recurenta nu poate fi concomitent titulara dreptului de proprietate asupra imobilului vândut pe cale de urmărire silită și liberată de obligația achitării creanțelor consființite în titluri executorii pe care creditoarea F. le deținea împotriva sa, câtă vreme stingerea creanțelor în urma executării silite întemeiate pe actele de executare a căror nelegalitate a fost constatată judiciar, nu a avut drept consecință reîntoarcerea imobilului în patrimoniul recurentei, în mod necesar și suficient, ci impunea inițierea unor demersuri în scopul întoarcerii executării silite prin restituirea prețului vânzării imobilului litigios, prin licitație publică, preț achitat de către adjudecatar, și destinat acoperii debitelor menționate, în absența acestora recurenta achiesând implicit la acoperirea acestora.

Din aceeași perspectivă a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aserțiunile recurentei relative la nelegalitatea deciziei atacate relevă încălcarea art. 404

1

din C. proc. civ. de la 1865, în sensul în care nu își găsesc aplicabilitate în cauză prin prisma anulării celor două acte de executare și posibilitatea debitorului de a formula acțiunea de drept comun (revendicare imobiliară), câtă vreme temeiurile pentru care persoanele ar putea fi obligate la restituirea imobilului sunt temeiuri care privesc actele de dobândire de către cumpărătorii ulteriori, afectați de anularea actului inițial (actul de adjudecare) ce atrage anularea actului subsecvent (actul de vânzare-cumpărare) și nu în mod exclusiv temeiuri care țin de anularea actului de adjudecaresau a executării silite.

Înalta Curte, în aprecierea caracterului nefondat al criticilor enunțate, pentru identitate de rațiune, are în vedere raționamentul juridic expus în debutul analizei susținerilor circumscrise încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 a cărui reluare ar fi superflu.

În plus, se reține că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), reflectă regula de drept potrivit căreia anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Trebuie, însă, observat și subliniat, în subsidiar, că există reglementate și excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat.

Așadar, deși anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși, rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părțile actului juridic primar cu un terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia, bazându-se pe următoarele principii: principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și principiul asigurării stabilității circuitului civil civil.

Cu toate acestea, cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată (acțiune în revendicare) nu permite o analiză a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.04.2014 de SPN I., încheiat între adjudecatarul H. și pârâții din prezenta cauză, în temeiul căruia aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanța, județul Constanța.

În lipsa unui capăt distinct de cerere privind anularea/nulitatea acestui contract, actul juridic beneficiază de o prezumție de validitate, intrând în circuit civil și producând efectele prevăzute de lege. Excepția aplicării principiului invocat de către recurentă (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) poate fi valorificat de către părțile interesate în cadrul unei eventuale acțiuni în anularea actului subsecvent.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a invocat refuzul instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 893 lit. a) din noul C. civ., în virtutea cărora notarea litigiului constând în contestația la executare, care a făcut obiectul dosarelor nr. x/2022 al Judecătoriei Constanța și nr. 5665/118/2014 al Tribunalului Constanța, era posibilă doar împotriva persoanei care era titular al dreptului asupra căruia notarea urma să fie efectuată, însă adjudecatarul nu a fost parte în dosarele menționate, astfel că dispozițiile art. 902 alin. (2) din Noul C. civ. nu sunt aplicabile, prin raportare la jurispundența invocată (decizia civilă nr. 124/02.04.2008 a Tribunalului Buzău).

Critica este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 893 lit. a) C. civ., "Înscrierea unui drept real se poate face numai: a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută (…)."

Prevederea legală citată reglementează un principiu fundamental al cărților funciare, respectiv acela al relativității înscrierilor, care arată contra cui se pot face înscrierile și care presupune că înscrierea unui drept în cartea funciară se poate face numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, este înscris, sau, după caz, urmează să fie înscris în cartea funciară ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea va fi făcută.

Respectarea acestui principiu trebuie asigurată nu doar cu prilejul intabulării sau al înscrierii provizorii, ci și atunci când obiectul cererii de înscriere îl reprezintă notarea.

Potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., sunt supuse notării în cartea funciară "acțiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acțiunea în partaj, acțiunile în desființarea actului juridic pentru nulitate, rezoluțiune ori alte cauze de ineficacitate, acțiunea revocatorie, precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise".

Faptul că adjudecatarul figura ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nu prezintă un element care să justifice imposibilitatea notării litigiului având ca obiect contestația la executare, câtă vreme litigiul respectiv era în legătură cu acel imobil, viza legalitatea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 597/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc G. și nu contestarea conținutului cărții funciare.

Notarea procesului prezenta importanță nu doar pentru cel care ar fi putut formula cererea de notare, ci ar fi fost făcută și în interes general, pentru opozabilitate față de terții care ar dobândit drepturi în legătură cu imobilul respectiv, însă recurenta nu a ieșit din pasivitate sub acest aspect pentru protejarea propriului drept real, nefiind suficientă pronunțarea unei hotărâri judecătorești în anularea unor titluri translative de drepturi, care își dovedește utilitatea numai față de părțile implicate judiciar.

Or, notarea unui litigiu în cartea funciară, în temeiul art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ., are doar efect de opozabilitate și de informare a terților, care ar trebui să cunoască situația juridică a imobilului, iar dacă terții încheie convenții cu vreuna dintre părți având ca obiect imobilul litigios să nu poată invoca, ulterior, faptul că nu a cunoscut existența procesului.

Totodată, se reține că argumentul dedus din jurisprudența națională, invocată de recurentă, nu poate constitui un fundament al admiterii recursului, pe de o parte, pentru faptul că, potrivit legii, jurisprudența de caz a instanțelor interne nu are natura unui izvor de drept, iar pe de altă parte, pentru că, astfel cum s-a arătat, interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei se opune și ea unei astfel de soluții.

Subsumat aceluiași motiv de casare al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins refuzul instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 10 din Legea nr. 230/2007, în sensul verificăr