Decizia nr. 994/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 10.03.2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., obligarea acestora la plata sumei de 218.286 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în comuna 23 august, str. x pentru perioada 04.09.2012-21.07.2016; au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 550, art. 555-556 C. civ. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin încheierea din data de 06.06.2017 instanța a dispus, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014 cu administrarea probelor. Prin raportul de expertiză întocmit în cadrul probei cu contraexpertiză s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință ca fiind de 198.844 RON .

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința nr. 336/12.02.2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 04.09.2012-08.03.2014 invocată de pârâți prin întâmpinare; a respins cererea privind obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 04.09.2012-08.03.2014, ca prescrisă; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 125.708 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în comuna 23 august, str. x, jud. Constanța aferentă perioadei 09.03.2014-21.07.2016; a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 10.119 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a respins cererea expertului G. de majorare a onorariului cu suma de 900 RON, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 210/C/26.11.2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile părților împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința apelată; a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 131.267,7 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în comuna 23 august, str. x, jud. Constanța aferentă perioadei 09.03.2014-21.07.2016; a obligat pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 10.230,35 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fond (3730,35 RON taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise, 1500 RON onorarii experți, 5000 RON onorariu avocat); a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâții C., D., E., F., dar și reclamanții A. și B.. Recurenții-pârâți H. au arătat că: - Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că instanța de apel a omologat în mod greșit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, deși în considerentele hotărârii a reținut că din probele administrate în cauză nu poate reține că destinația de casă de vacanță ar fi putut fi valorificată și în perioadele din afara sezonului estival (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). În acest sens, recurenții precizează că expertul I., care a efectuat expertiza tehnică imobiliară în prima instanță, a constatat că imobilul nu îndeplinește toate criteriile de cazare turistică pentru că nu dispune de acreditări specifice din partea autorităților de profil și nici nu se află amplasat în proximitatea unei plaje amenajate turistic, iar localitatea 23 august nu se încadrează în categoria stațiunilor turistice de pe litoralul Marii Negre. La dosar nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeași localitate în intervalul octombrie- aprilie pentru turiștii veniți pe litoral în vacanță, aspect care conduce la concluzia că destinația de casă de vacanță a construcției în litigiu era atribuită doar în perioada sezonului estival, respectiv în perioada mai- septembrie, construcția fiind realizată, ab initio, ca o casă de vacanță unifamilială, pentru folosința familiei J.. Contrar acestor rețineri, instanța de apel a acordat despăgubiri pentru toată perioada de referință, respectiv și pentru perioadele octombrie-mai ale fiecărui an: - Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv în mod greșit instanța de apel a omologat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, la stabilirea cuantumul prejudiciului ce se solicita a fi reparat. Imobilul în litigiu este situat într-o localitate care nu este stațiune turistică, reclamanții nu sunt autorizați să desfășoare servicii de cazare, nu există probe din care să rezulte închirierea nici în timpul sezonului, iar imobilul a fost edificat pentru folosința exclusiv personală a reclamanților, potrivit propriilor declarații ale acestora. Mai arată recurenții că de la data eliberării imobilului (iulie 2016) și până la data efectuării raportului de expertiză, nu a rezultat că acesta ar fi locuit. Recurenții-reclamanți J. au arătat că: - Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat în mod eronat că prescripția nu este întreruptă, analizând trunchiat și doar din perspectiva art. 2537 pct. 2 C. civ., fără a lua în considerare cazul de întrerupere reglementat de art. 2537 pct. 4 C. civ.. În cauza cu nr. x/2013 a Judecătoriei Buzău cererea de chemare în judecată nu a fost respins, ci a fost admisă, instanța nu a respins cererea, ci a decăzut partea din dreptul de a modifica cererea reconvențională. Instanța de apel nu a ținut seama de teza a doua a dispozițiilor art. 2359 alin. (2) C. civ., conform cărora dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior împlinirii termenului de 6 luni, respectiv la data de 10.03.2017, după 8 zile de la rămânerea definitivă deciziei nr. 58/02.03.2017 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosar nr. x/2013. Instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ. privind punerea în întârziere. Pârâții au fost puși în întârziere prin cererea din 04.05.2013 prin care a fost modificată cererea reconvențională și s-a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada iunie 2009-până la momentul intrării în posesia imobilului, către recurenți. Astfel, au fost întrunite condițiile art. 1522, alin. (1) din C. civ., în sensul că punerea în întârziere a avut loc prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea modificatoare a cererii reconvenționale prin care se solicita obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru perioada iunie 2009 - până la momentul intrării în posesia imobilului - 21.07.2016, perioada care încadrează inclusiv perioada 04.09.2012 - 08.03.2014, față de care s-a admis eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Față de cele arătate sunt incidente și dispozițiile art. 1525 C. civ. potrivit cărora debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere. Nu poate opera prescripția, care a fost întreruptă prin punerea în întârziere a debitorilor (pârâților) prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea modificatoare a cererii reconventionale. - Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanța de apel a trecut peste autoritatea de lucru judecat a faptului că imobilul în litigiu are destinația de casă de vacanță, aspect care rezultă din probatoriile administrate în cauză (expertiză tehnică imobiliară, interogatoriu, confruntarea din faza urmăririi penale, etc.). Mai arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că la dosar nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeași localitate în intervalul octombrie- aprilie, pentru turiștii veniți pe litoral, în vacanță, aspect care conduce la concluzia că destinația de casă de vacanță a construcției în litigiu era atribuită doar în perioada sezonului estival, respectiv în perioada mai- septembrie, contrucția fiind realizată ab initio, ca o casă de vacanță unifamilială, pentru folosința familiei J.. Ofertele de închiriere (cu privire la perioada de extrasezon, respectiv octombrie- aprilie) despre care susține instanța de apel că nu se află la dosarul cauzei, se regăsesc la filele x ale dosarului de fond, actualizate în data de 18.02.2014, deci în extrasezon. Așadar, în mod nelegal instanța de apel a obligat pârâții la plata lipsei de folosință a imobilului, doar în perioada sezonului estival 1 mai-30 septembrie, în contextul în care aceștia trebuiau obligați la plata lipsei de folosință a imobilului și în perioada de extrasezon. Solicită a se avea în vedere doar prima variantă stabilită de către experți relativ la valoarea lipsei de folosință, sens în care solicită obligarea pârâților la plata sumei de 363.259 RON (diferența dintre suma de 488.967 RON, conform singurei variante solicitate de către instanță și expuse în cadrul expertizei efectuate în faza apelului și suma de 125.708 RON acordată de către instanța de fond). În ceea ce privește a doua variantă de calcul stabilită de experți (potrivit căreia au ajuns la concluzia că lipsa de folosință este în valoare de 343.218 RON), aceștia și-au depășit atribuțiile și au luat în calcul aspecte care nu li s-a solicitat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.01.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul reclamanților, a anulat, ca netimbrat, recursul pârâților și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 11.05.2022.

Apărările formulate în cauză În termen legal, recurenții-pârâți H. au formulat întâmpinare la recursul reclamanților prin care au solicitat respingerea recursului reclamanților și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2021-09.03.2014, în mod corect instanțele anterioare au reținut că dispozițiile art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) C. civ. care reglementează cazul de întrerupere a prescripției prin introducerea unei cereri de chemare în judecată nu sunt aplicabile. Cererea reconvențională modificată, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei folosinței imobilului pentru perioada iunie 2009-data preluării posesiei de către reclamanți, a fost respinsă prin încheierea din 03.06.2013, ca tardiv formulată. Întrucât apelul împotriva sentinței nr. 5967/18.05.2015 nu a vizat și încheierea menționată, în mod corect a reținut instanța de apel caracterul definitiv al soluției de respingere a excepției tardivității cererii reconvenționale modificatoare la data expirării termenului de apel împotriva sentinței. Pe fondul recursului, au arătat că în mod corect instanța de apel a constatat că în cauză nu s-a probat valorificarea destinației de casă de vacanță a imobilului în litigiu și în perioadele din afara sezonului estival. Au mai arătat recurenții-pârâți că localitatea în care este situat imobilul nu este zonă turistică, susținerile constante ale reclamanților au fost acelea că au construit o casă de vacanță pentru uz propriu, iar nu pentru închiriere, și că nici la data eliberării imobilului (iulie 2016), dar nici la data efectuării raportului de expertiză în fața instanței de apel, imobilul nu era locuit. În termen legal, recurenții-reclamanți J. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și au arătat că prescripția a fost întreruptă prin cererea din 04.05.2013 formulată în dosar nr. x/2013 al Judecătoriei/Tribunalului Buzău, conform dispozițiilor art. 2537 pct. 2 și art. 2537 pct. 4 C. civ.. Încheierea din 03.06.2013 a Judecătoriei Buzău este parte integrantă a sentinței nr. 5967/18.05.2015, iar prin apelarea acestei sentințe a fost apelată și încheierea menționată. Instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., a ignorat autoritatea de lucru judecat privind destinația imobilului-casă de vacanță și a reținut în mod greșit că la dosar nu s-a depus vreo ofertă de închiriere, asemenea dovezi existând la filele x ale dosarului de fond. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nefondată și injustă, bazată pe o variantă de calcul referitor la care experții și-au depășit atribuțiile. Recurenții-reclamanți J. au formulat întâmpinare la recursul pârâților, prin care au solicitat a se constata inadmisibilitatea căii de atac raportat la motivele invocate. Pe fond, au arătat că, potrivit probelor dosarului, imobilul în litigiu avea destinația de casă de vacanță ce putea fi închiriată și în extrasezon, iar imposibilitatea folosirii acesteia atât pentru uzul propriu, cât și pentru închiriere îndreptățește reclamanții la despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință inclusiv în perioada extrasezon, conform ofertelor de la dosar de fond, precum și conform expertizei efectuate de expert I.. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, întrucât reclamanții nu s-ar îmbogăți, ci ar primi ce li se cuvine. Recurenții-pârâți nu au formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de partea pârâtă C., D., E., F., Înalta Curte constată că nu a fost timbrat și a fost anulat în procedura de filtrare a recursurilor. Anume, prin încheierea camerei de consiliu din 19 ianuarie 2022 s-a constatat că, prin rezoluția din 21.05.2021, s-a stabilit în sarcina părții pârâte o taxă de timbru în cuantum de 1965,17 RON, obligație care i-a fost adusă la cunoștință prin adresa transmisă la data de 02.06.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar) iar, ulterior, prin raportul de admisibilitate comunicat la data de 04.10.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar). Așa fiind, cum partea pârâtă nu s-a conformat obligației procesuale și nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, recursul a fost anulat. Examinând recursul declarat de partea reclamantă A., B., Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea susține aplicarea greșită a normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ., cu consecința constatării, eronate, a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012 - 08.03.2014, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticii, partea susține că raportului juridic dedus judecății îi era aplicabilă norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ., în considerarea punerii în întârziere a debitorului prin cererea reconvențională formulată la data de 4.05.2013 în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cu privire la care pretinde, contradictoriu, că nu a fost respinsă, ci a fost admisă, pentru că instanța nu a respins cererea, ci a decăzut partea din dreptul de a modifica cererea reconvențională. Afirmă partea reclamantă că soluția se impunea și în considerarea faptului că a înregistrat cererea de chemare în judecată în procesul pendinte la data de 10.03.2017, adică anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma de drept, respectiv, într-un termen de 8 zile pe care îl calculează de la rămânerea definitivă a deciziei nr. 58/02.03.2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2013. Cu titlu prealabil, se impune constatarea potrivit căreia prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (art. 2540 C. civ.), punere în întârziere care se realizează în condițiile prevăzute de art. 1521 și urm. C. civ. Cât privește întreruperea prescripției, norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată (...) a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. În speță, potrivit constatărilor instanței de apel, contrar susținerilor afirmate prin recurs, în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cererea reconvențională modificată, prin care partea reclamantă a cerut obligarea părții pârâte la plata contravalorii lipsei folosinței imobilului și pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 și momentul intrării în posesie, 21.07.2016, a fost respinsă, ca tardiv formulată, (nu admisă, cum se afirmă), prin încheierea de ședință din 03.06.2013, ca urmare a decăderii părții din dreptul de a modifica cererea reconvențională inițială (a cărei soluție nu interesează). Soluția dată asupra acestei cereri reconvenționale modificate era supusă apelului, care putea fi exercitat odată cu fondul, adică în 15 zile de la data comunicării hotărârii date asupra fondului, sentința civilă nr. 5967/18.05.2015 a Judecătoriei Buzău, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., cale de atac care, contrar susținerilor din recurs, trebuia exercitată distinct și cu judecata căreia trebuia să se fi învestit instanța de apel, ceea ce nu s-a probat. În absența exercitării căii de atac a apelului, încheierea din 03.06.2013 a Judecătoriei Buzău a rămas definitivă la momentul expirării termenului de apel, neputând fi primite, astfel cum corect a statuat instanța de apel, susținerile părții reclamante potrivit cărora acest moment s-ar fi prorogat prin exercitarea apelului asupra fondului (soluționat prin decizia civilă nr. 326/11.03.2016 a Tribunalului Buzău) respectiv, a recursului (soluționat prin decizia civilă nr. 58/02.03.2017 a Curții de Apel Ploiești), la data de 2.03.2017. Așa fiind, cum cererea reconvențională modificată prin care partea reclamantă a pretins în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău obligarea părții pârâte la plata contravalorii lipsei folosinței imobilului și pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 și 21.07.2016 a fost respinsă, rezultă că această cerere nu are semnificația unui act întreruptiv al cursului prescripției în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ. Concluzia se impune, cum explicit a statuat instanța de apel (și nu a omis, cum eronat se susține prin recurs) argumentat și de faptul că noua cerere de despăgubire, care face obiectul procesului pendinte, a fost introdusă abia la data de 10.03.2017, cu depășirea evidentă a termenului de 6 luni de la data când încheierea de respingere menționată a rămas definitivă, situație în care instanța este împiedicată să treacă la analizarea fondului pretențiilor deduse judecății. - este nefondată critica prin care partea pretinde existența unor motive contradictorii și străine cauzei, care ar pune în discuție chestiunea tranșată anterior prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, anume că imobilul în litigiu are destinația de casă de vacanță, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Considerentele hotărârii recurate evidențiază, contrar afirmațiilor părții reclamante, că instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu are destinația de casă de vacanță, în considerarea faptului că această chestiune litigioasă a fost tranșată prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013. În acest sens sunt considerentele potrivit cărora problema destinației imobilului nu poate fi tranșată diferit în apel câtă vreme prima instanță a apreciat că această chestiune, fiind una controversată în instanța care a soluționat cauza nr. 2497/200/2013, a primit o dezlegare ce se impune cu autoritate de lucru judecat și în prezentul litigiu. Ceea ce a constatat instanța de apel, rezultat al evaluării probatoriilor, a fost faptul că în litigiul pendinte nu s-a probat împrejurarea că partea pârâtă ar fi valorificat imobilul cu această destinație, de casă de vacanță, pe tot parcursul perioadei în care s-a aflat în posesia imobilului, anume și în perioadele de timp situate în afara sezonului estival, expunând, detaliat, argumentele care au impus această concluzie. Considerentele expuse și criticate, în realitate, ca fiind greșite prin recurs, sunt însă lămuritoare, instanța reținând că această concluzie s-a impus în raport de constatările expertului I., potrivit cărora imobilul nu îndeplinește toate criteriile unei facilități de cazare turistică deoarece nu dispune de acreditări specifice din partea autorităților de profil și nici nu se află amplasat în proximitatea unei plaje amenajate turistic, de împrejurarea că localitatea 23 august în care este amplasat imobilul nu se încadrează în categoria stațiunilor turistice de pe litoralul Mării Negre, respectiv, de împrejurarea că nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeași localitate în intervalul octombrie - aprilie pentru turiștii veniți pe litoral, în vacanță. Fiind rezultatul evaluării probatoriilor administrate la judecata în fond a prezentei cauze, aceste aspecte de fapt ale cauzei nu fac obiectul controlului exercitat de instanța de recurs și nu atrag incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum eronat pretinde partea reclamantă. Aceasta, întrucât, stabilirea faptelor, astfel cum rezultă din probatoriile administrate de părți, este în competența exclusivă a instanțelor de fond. În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, aspectele probatorii suplimentare învederate de partea reclamantă prin recurs și cu privire la care pretinde că instanța de apel a omis să le evalueze, anume, că toate camerele imobilului erau numerotate în scopul închirierii, că au fost prezentate oferte de închiriere și pentru perioadele de timp situate în afara sezonului estival, respectiv, că posibilitatea închirierii imobilului în extrasezon a fost confirmată și de expertul I., nu vor fi examinate, deoarece nu se subsumează motivului de recurs bazat pe nemotivare. Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă solicită instanței de recurs alegerea primei variante de calcul a despăgubirilor stabilite de experți, cu consecința obligării părții pârâte la plata sumei de 363.259 RON (diferența dintre suma de 488.967 RON, conform singurei variante solicitate de către instanță și expuse în cadrul expertizei efectuate în faza apelului și suma de 125.708 RON acordată de către instanța de fond), motivat de faptul că cea de-a doua variantă de calcul a despăgubirii, aleasă de instanța de apel, a fost stabilită de experți de depășirea atribuțiilor și ignorarea obiectivelor stabilite de instanța de judecată. Nici această solicitare nu se constituie însă într-o critică de nelegalitate în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât timp partea nu dezvoltă niciun argument care să pună în discuție viciul nemotivării. În plus, considerentele hotărârii recurate evidențiază cu claritate argumentele pentru care instanța de apel a avut în vedere a doua variantă de calcul propusă prin raportul de expertiză efectuat în apel de experții K., L. și M., anume pentru că răspunde obiectivului stabilit, de a se determina valoarea folosinței imobilului având destinația de casă de vacanță, cu deducerea cheltuielilor prevăzute de legislația fiscală pentru astfel de venituri, respectiv a cheltuielilor deductibile și a sumelor forfetare. Solicitarea ignoră, de asemenea, nepermis, faptul că instanța de recurs, astfel cum s-a arătat, nu judecă din nou fondul procesului, prin verificarea faptelor și evaluarea probatoriilor, ci judecă hotărârea, adică dacă prin aceasta s-a făcut aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită în baza probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei. Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,